Luni, 4 iulie
2016, la sfârșitul unei întâlniri de o oră și jumătate cu premierul, cu
guvernatorul Băncii Naționale și cu „liderii partidelor parlamentare”,
președintele României, domnul Klaus Iohannis, a comunicat o extrem de scurtă „declarație
de presă”. Am aflat astfel că toți cei ce se întâlniseră mai devreme ajuseseră
la un consens politic să participe la elaborarea unui proiect de țară pentru
România, proiect care să definească locul, rolul și nivelul de ambiție ale
României, în Uniunea Europeană.
Consensul obținut
include formarea unui grup de lucru pe lângă Președinția României, precum și
prezumția că, oricare ar fi produsul acestui grup de lucru, el va fi adoptat
tot prin consens politic și va fi implementat așișderea.
Ceea ce, în opinia exprimată a președintelui, ar constitui o premieră, doarece domnia sa afirmă că, „în România am avut destul de multe așa numite
proiecte de țară, strategii, care nu au fost nici implementate, nici nu au
dăinuit, fiindcă a lipsit consensul politic”.
Atâta știm despre acest subiect. Pentru că domnul Iohannis nu ne-a spus mai
mult. Asta, în condițiile în care convenim că am înțeles bine care este
subiectul. Sau, ne-am lămurit despre ce ar fi vorba aici.
Cel mai simplu înțeles este cel oferit de președintele însuși. Domnia sa ne
spune că a obținut de la participanții la întâlnire acordul consensual să se
constituie un grup de lucru, pe lângă Președinția sa, grup de lucru care să „elaboreze”
un nou proiect de țară, despre „România viitorului în Uniunea Europeană”. Ceea
ce, trebuie să recunoaștem, este cam puțin. Sau, cu alte cuvinte, știrea asta nu
pare că ar avea suficientă substanță, ca să îl determine pe președintele
României să se adreseze direct națiunii, de la pupitrul comunicării publice
prezindențiale, doar pentru a o anunța.
Alta ar fi fost valoarea știrii, dacă am fi aflat de la domnul Iohannis că
avem deja un nou proiect de țară, elaborat de nu contează cine, dar acceptat
prin consens de toți „liderii partidelor parlamentare”, precum și de executivul
în funcție și de șeful banilor naționali. Dar nu am ajuns acolo. Va trebui să
așteptăm această știre pe parcursul acestui an electoral.
Există însă o valoare ascunsă și în cazul subțire al deciziei consensuale
de a declanșa un proiect de elaborare a unui proiect de țară. Este vorba despre
anunțul că, peste câteva luni, România va intra în negocierile privind viitorul
Uniunii Europene cu propria sa viziune, ori cu propria sa înțelegere sau
ambiție privind ceea ce vrea țara noastră să fie în noua Europă. Adică, epoca
în care România face doar ceea ce i se spune din afară se va apropia repede de
un sfârșit prefigurat prin consens de politicienii români. Ceea ce sună ca un
episod dintr-o cronică a unei morți anunțate.
Dacă această moarte va însemna sau nu un nou început, o naștere a unui nou
mod de a face politică de stat în România, politică gândită acasă și pusă în
operă de politicieni naționali, este o cu totul altă discuție.
Putem nota aici și acum doar că premisele de elaborare a unui nou proiect
de România nu sunt promițătoare.
Prima premisă dezamăgitoare este cea că precedentele proiecte de țară ar fi picat testul realizării pentru că nu a existat consensul politic. Enunțătorul
acestei premise ignoră cu bună știință că niciun politician nu s-a asociat
vredată cu vreun alt politician, pentru elaborarea, promovarea și implementarea vreunui proiect de țară, obținând astfel vreo formă de consens, de capul lui.
Întotdeauna și peste tot, politicienii au fost constrânși să accepte consensual
un proiect de țară, proiect pe care niciodată nu l-au gândit și elaborat ei
înșiși. Pentru că, dacă ar fi fost în stare să facă așa ceva, nu s-ar mai fi
făcut politicieni. Asta, din antichitate și până în zilele noastre. Pe toate
continentele.
În istoria post-comunistă a României, au fost totuși trei proiecte de țară
acceptate prin consens de toți politicienii și implementate ca atare. Pentru
fiecare dintre aceste proiecte a funcționat presiunea populară asupra
respectivilor politicieni. Care politicieni, dacă ar fi fost lăsați de capul
lor, ar fi distrus acele proiecte, dintr-o suflare.
Concret, ne referim (1) la proiectul Iliescu-Roman de tranziție lentă de la
economia planificată centralizat și de la proprietatea comună la economia
liberă de piață și la proprietatea privată, (2) la proiectul Iliescu-Văcăroiu
de accedere a României în NATO, proiect preluat consensual de Constantinescu și
pleiada de premieri din timpul președinției sale, precum și (3) la proiectul
Iliescu-Năstase de integrare a României în Uniunea Europeană, proiect preluat
consensual de Băsescu-Popescu-Tăriceanu. Aceste trei proiecte au beneficiat de
o presiune populară imensă, de peste două treimi, astfel încât politicienii
anti-occidentali sau, cel puțin, separați cultural de occident au fost obligați
să lucreze pentru realizarea proiectelor de țară, chiar dacă șovăielnic.
Cu excepția tranziției lente, planurile de țară propriu-zise, sau strategiile
de atingere a obiectivelor stabilite nu au fost elaborate de nimeni din
România. Ele au fost dictate din afară, fie sub forma planului de pregătire
pentru calitatea de membru în NATO, fie sub forma aquis-ului comunitar. Așa că,
exceptând un eufemistic „grup de la Snagov”, care a fundamentat teoretic și
superficial tranziția lentă, nu s-a format niciun grup de lucru național. Grup
care să gândească cu mintea lui ce să se întâmple cu România, cine să facă asta,
cum, când și cu care mijloace, metode și resurse.
Ajungem astfel la a doua premisă defavorabilă proiectului de elaborare a unui
nou proiect de țară, premisă enunțată tot de domnul președinte. Cea care
pretinde că un grup de lucru „pe lângă Președinția României” ar putea fi
capabil să lucreze la așa ceva. Putem oare să ne imaginăm că doctorii-plagiatori și
profesorii-conducători-de-plagiate, de care sunt pline partidele politice
românești, ar fi vreodată capabili să „lucreze” consensual la un proiect de
țară, oricare ar fi el? Sigur că putem! Ei chiar lucrează! Zi de zi și pe banii
noștri. Nu numai în „grupuri de lucru”, dar chiar în Guvern și în Parlament.
Doar că au rezultate de tipul poetului Dinescu, care, la televizor, acum mai
bine de un sfert de veac, agita o hârtie cu scopul să vadă națiunea că cineva
lucrează la un proiect de țară, la câteva ore după „fuga” dictatorului
comunist. Nimic mai mult.
Aici trebuie să introducem și un comentariu despre credibilitate. Dacă, în
România, este posibil ca publicul majoritar și modest să înghită ideea că niște
parveniți intelectuali, lipsiți de orice compenență științifică, ar putea să
croiască un plan, o strategie pentru țara lor, în străinătate așa ceva nu este
de conceput. Adică, niciun străin cu mintea la el nu ar putea accepta că un
analfabet cu diplomă doctorală ar putea obține ceva, la nivelul cel mai modest,
de pe urma „lucrului” într-un grup de egali de-ai săi. Așa că, în
eventualitatea că „grupul de lucru” ar „elabora” ceva, în timp util, acel ceva
nu va putea fi folosit ca argument în negocierile României cu ceilalți
europeni, pentru că ceilalți europeni nu au nici cea mai vagă încredere în
soliditatea argumentului românesc, atâta vreme cât știu cine l-a născocit.
Chiar dacă a fost „elaborat” prin consens politic.
Asta nu înseamnă că nu este nevoie vitală de o viziune strategică
națională. Din contră. Așa cum s-a văzut în ultimii ani și la ultimii doi
președinți ai României, absența oricărei viziuni naționale i-a făcut pe ei și,
prin ei, pe noi toți dependenți de bunăvoința sau de cheful străinilor. Vagile
și perifericele idei naționale au fost promovate internațional într-un mod
penibil, stângaci și lipsit de credibilitate, ele, ideile, negăsind susțintăori
în rândul aliaților și comunitarilor. Ca să nu mai vorbim de aderenți.
Regretul cel mai mare este că președintele actual la României, domnul Klaus
Iohannis, a avut toate premisele de a impune un proiect de țară din prima sa zi
în Palatul Cotroceni. Deși nu a promis nimic în campania electorală, campanie
dusă mai degrabă împotriva candidatului Ponta decât pentru vreo idee strategică
națională, domnul Iohannis putea să ia in seamă că toată suflarea din Țară știa
că ne trebuie o Românie mai bună decât cea de astăzi și că era gata să facă orice
pentru această Românie. Inclusiv să îl aleagă pe domnia sa președinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu