Pericolul national Oprea

Până de curând, în terminologia specifică, Oprea Gabriel, actual senator și fost multe altele, era o amenințare internă la adresa securității naționale a României. În ultimii cincisprezece ani, acest domn și-a constituit o armată privată de dimensiuni considerabile, și-a recrutat sute de ofițeri din rândul civililor neinstruiți dar coruptibili cu grade și însemne, și-a format o structură de partid complet militarizată și populată cu militari în rezervă și în retragere, pe care i-a plătit cu majorări de pensii, adică din banul public. Toate acestea în detrimentul apărării naționale a României, pe care a compromis-o grav, prin desființarea de facto a rezervei strategice, precum și în detrimentul structurilor de ordine publică, pe care le-a deturnat de la menirea lor, în folos propriu. Între alte edificii de putere personală a constituit și o așa-zisă Academie de Științe ale Securității Naționale, pe care a controlat-o personal, încă de la înființare și inclusiv după ce această structură a început să fie finanțată din bugetul de stat, finanțare pentru care nu a dat niciodată vreo seamă.

Foto: mediafax.ro

Deși Oprea G. a avut și alte preocupări organizatorice, cum ar fi conducerea „mafiei personale a lui Adrian Năstase” (conform Băsescu T.), ori tranzacții imobiliare cu conotație de mită, asemenea aspecte din viața și activitatea domniei sale nu sunt de natura amenințărilor la adresa securității naționale, decât în măsura în care corupția generalizată și instituționalizată din România ar ajunge vreodată așa ceva. Adică o amenințare la adresa noastră, a publicului românesc. Deocamdată, această corupție nu este altceva decât un mod de viață de pe la noi.

Caracteristica definitorie a oricărei amenințări de securitate națională este că poate fi anticipată și evaluată fără vreo cunoaștere amănunțită, astfel încât să se poată imagina măsuri de contracarare a ei, a amenințării, atunci când se transformă în pericol. Ori chiar în agresiune declanșată. Cu alte cuvinte, pentru neinițiați, cât timp avem de a face cu o amenințare, suntem liberi să o contemplăm, fără să facem ceva anume împotriva ei. Ci doar în domeniul apărării împotriva ei. Însă, când această amenințare devine un pericol iminent, ori chiar se transformă în agresiune împotriva securității noastre, atunci suntem obligați să intervenim direct împotriva sursei acelei foste amenințări, respectiv împotriva pericolului ce ne paște, astfel încât să ne protejăm ca națiune. Cât putem noi de bine.

În cazul lui Oprea Gabriel, acesta a trecut de la stadiul de amenințare la adresa securității naționale a României la stadiul de pericol iminent, atunci când și-a activat toți soldățeii din armata sa privată pentru a se apăra de ceilalți adversari din mediul politic. Și când a ales să compromită grav principalele instituții de securitate națională ale statului, începând cu Președintele României și Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Dar neratând nici țintele Guvernul, Serviciul Român de Informații sau Afacerile Interne.

Așa că asistăm acum la un conflict între acest pericol național Oprea G. și statul român, stat care se apără atât cât poate și așa cum a învățat. De pe vremuri. De aceea, instrumentul principal de forță cu care se apără statul este puterea judecătorească. Sau magistratura. Ori, mai exact, Procuratura. Iar, din cadrul Procuraturii, statul folosește cu preponderență Direcția Națională Anticorupție. Deși, cum spuneam, pe vremea când era doar o amenințare, puterea reală a domnului Oprea G. era de altă natură decât simpla corupție, atât de familiară nouă. Menționăm asta, deoarece, în orice conflict, fiecare dintre părțile opuse tind să folosească intrumente de putere de aceeași natură și nu de naturi diferite.

Iată însă că ieri domnul Oprea a contracarat loviturile procurorilor cu un instrument de natură diferită. Respectiv cu colegii parlamentari din Senatul României. Nu știm dacă cei peste 70 de senatori care au luptat alături de Oprea G. împotriva statului ce îl ataca cu procurorii sunt oșteni destoinici ai armatei sale private ori doar aliați temporari, uniți într-o cauză comună de slăbire a puterii judecătorești din România, care îi amenință și pe mulți dintre ei. Cert este că, indiferent de motive și de eventualele recompense, aceștia au făcut front comun și au interzis atacul justiției asupra lui Oprea.

Nu au fost precupețite nici celelalte instrumente de forță de care dispune Oprea. Mijoacele tradiționale și noi de comunicare în masă sunt acum inundate de parlamentari, euro-parlamentari, demnitari, propagandiști, pseudo-jurnaliști, precum și alți formatori de opinie. Cu toții, de parcă ar fi urmat același curs de manipulare a publicului, repetă la exasperare cele cinci argumente prin care decizia Senatului de protejare a lui Oprea ar fi normală, corectă sau principială, ca și când nu ar fi vorba despre Oprea Gabriel, ci despre orice senator român.

Asta, în condițiile în care măsura disproporționalității deciziei senatoriale față de senatorul în cauză este dată tocmai de substanța rarefiată, diafană a lui Oprea G., în calitate de senator. Dacă nu ar fi existat argumente ascunse, pârghii oculte de manevrare a senatorilor, elemente de control sau de șantaj, niciun senator de talia modestă a lui Oprea nu ar fi putut beneficia de o asemenea protecție. Spunem asta, deoarece știm că domnul Oprea Gabriel este un senator complet insignifiant. Puterea lui fiind întotdeauna de natură executivă și nu legislativă.

Oprea a ajuns în Parlament de la Sectorul 2 al Capitalei, sector condus la vremea aceea de unul Onțanu, primar și baron local în același timp, în urma unei campanii electorale cu doar două afișe. Unul cu Oprea și Onțanu, în care Onțanu le promitea alegătorilor că Oprea le va izola termic blocurile (!?!) și unul cu Oprea, Onțanu și Ponta Victor, în care pesedistul Ponta, pe atunci șef de partid, îi îndemna pe alegători să îl voteze pe cel care dezertase din partidul lui Ponta, luând și alți parlamentari cu el. Până de curând, Oprea era șeful unui partid parlamentar care nu fusese niciodată ales de alegători, ci de finul Ponta Victor Viorel. Dar, la momentul votului de protecție, nu mai era nici șef de partid, nici partidul nu mai exista, de temeinic ce fusese constituit. În plus, ori în minus, Oprea nu a exersat niciodată influențarea votului senatorilor, indiferent de subiect, cu mijloace specific parlamentare. Pentru că nu avusese nevoie. Și pentru că nici nu este înzestrat mental pentru așa ceva.

Dacă ținem seama că nu mai avea nicio putere executivă, nici măcar sub formă de influență directă, ministrul de interne lăsat de el la cârma afacerilor domestice fiind și el înlăturat de curând, atunci singura explicație pentru care atât de mulți senatori au făcut un zid legislativ împotriva contra-atacului judiciar al procurorilor este că sunt plasați efectiv în solda armatei private a lui Oprea. Adică, peste 70 de senatori au ales să lupte pe față împotriva statului român, cel pus în pericol de fosta amenințare națională Oprea Gabriel.

Când am vorbit de cinci argumente, m-am gândit la tezele: (1) Senatul este independent și nu îi poate spune Deneaul cum să voteze. (2) Deneaul a întocmit un dosar subțire și a încadrat faptele lui Oprea în afara sferei sale de competență (omor din culpă, pentru care nu are competențe), în condițiile în care ar crea un precedent, nicăieri în lume beneficiarii coloanelor motorizate nefiind responsabili de modul de organizare și desfășurare a misiunilor de deplasare cu coloana. (3) Deneaul este notoriu în a întocmi dosare la ordin, mai ales la ordine venite din partea Serviciului Român de Informații, deci nu este credibil când aduce acuzații. (4) Oprea nu poate fi vinovat de omor din culpă, deoarece nu el a săpat groapa în care a căzut agentul motociclist Gigină și nici nu l-a împins în groapă. (5) Deneaul nu avea de ce să îi ceară Senatului să solicite punerea sub acuzare a lui Oprea, deoarece aceasta este o acțiune eminamentă politică. Cum politică face oricine îl consideră vinovat pe Oprea de orice.

Este posibil să avem și numeroși senatori idioți în actualul Senat. Mai ales că unii dintre ei au ajuns acolo nealeși de nimeni. Despre unii știm că sunt inculți și subinteligenți, deoarece s-au exprimat public până am putut vedea asta cu ochiul liber. Despre alții nu știm nimic, pentru că au fost anonimi. Aflând noi că sunt senatori doar atunci când se prezintă ei pentru realegeri. Dar este aproape sigur că majoritatea celor care au votat  bazîndu-se pe oricare dintre aceste cinci considerente știau că se poziționează împotriva statului, când au făcut asta. Și, totuși, au făcut-o. Ceea ce aduce a conflict incipient deschis între ei, situați de partea unui pericol manifest la adresa securității naționale, și apărătorii de conjunctură ai statului, procurorii. Conflict în care noi, cetățenii, suntem distribuiți în rolul de spectatori. Și nu orice spectatori, ci doar unii tăcuți. Conform ordinelor lui Oprea.

Video: Starea Nației