sâmbătă, 11 februarie 2017

Componenta de securitate națională a străzii

Pentru multă vreme, în Lumea largă, demonstrațile de stradă au fost doar atât: niște demonstrații de stradă. Prin care manifestanții își comunicau opinia față de guvernanți. De cele mai multe ori opinia lor era defavorabilă unei politici, unui gest sau unui act de guvernare. Pe vremea aceea, doar dacă subiectul sau scopul demonstrației era legat de securitatea națională, cum au fost masivele și îndelungatele proteste îndreptate împotriva războiului din Vietnam, în America, se ajungea ca demonstrațiile de stradă să aibă o componentă de securitate națională.

Foto: yahoo.com

Asta, până în 1989. În acel an, în vară, Piața Tiananmen, din Beijing, China, s-a umplut de demonstranți împotiva guvernului. În rezolvarea acestui protest, în favoarea guvernului comunist, care nu a acceptat criticile, a intervenit armata. Ceea ce i-a dat întregului conext o componentă evidentă de securitate națională. Ulterior, în toamna și iarna aceluiași an 1989, în Europa comunistă, demostrațiile anti-guvernamentale au dus la căderea acelor guverne comuniste. În mod neviolent în toate statele, cu excepția României, unde s-au produs violențe din care au rezultat morți și răniți, atât pe timpul demostrațiilor anti-guvern, cât, mai ales, după părăsirea puterii de către guvernanții comuniști.
Astfel, la nivel planetar, s-a făcut proba că un guvern ar putea fi dat jos prin demonstrații. Violente sau nu. Iar căderea guvernelor dictatoriale din unele țări afectate de faimoasa Primăvară Arabă, din 2011, s-a înscris în acest model. Cu excepțiile care au dus la războaie civile.
În sine, demonstrațiile antiguvernamentale nu ar trebui să fie o problemă de securitate națională. Ci doar o problemă de securitate a guvernului, mai ales dacă guvernul se pretinde ca fiind el însuși de importanță națională vitală. Pretenție care crește pe măsură ce guvernul este mai nedemocratic.
Numai că schimbarea unei politici sau chiar a guvernului căruia îi aparține politica respectivă prin ridicarea unui protest de stradă, de preferință masiv, îndelungat și violent, a devenit o practică internațională. În sensul că actori internaționali diferiți încurajează, susțin și chiar organizează proteste într-un alt stat, cu scopul declarat de a impune o schimbare. De politică sau de guvern.
Ceea ce este, fără nicio îndoială, o problemă de securitate națională pentru statul afectat. Mai ales atunci când este evidentă implicarea unui actor internațional în iscarea, în planificarea și în conducerea unei demonstrații care vizează o schimbare radicală, strategică, fie de politică, fie de guvern, ca să nu mai vorbim despre o schimbare de regim politic, putem spune că avem ceea ce se cheamă amestec străin în treburile interne ale unui stat. Sau, măcar ceva aproape de un amestec. Ori un atentat la suveranitatea națională. În tot cazul, avem o problemă de securitate națională evidentă.
Doar că asemenea cazuri sunt rare. Cazurile în care este indubitabilă intervenția unui guvern în schimbarea politicii altui guvern, prin demonstrații de stradă. În puținele situații cunoscute, actorul internațional care a instigat la demonstrații s-a bazat pe o anumită legitimitate. Pentru a nu fi catalogat ca agresor. Fie a fost vorba despre o decizie a unui for internațional, mai ales a Națiunilor Unite, de condamnare a politicii pe care urmau să o schimbe demonstranții, fie a fost vorba despre constituirea unei coaliții de voință, din mai multe state care și-au asumat obiectivul comun de impunere a unei schimbări în politica statului vizat.
Ca o caracteristică definitorie a acestor situații, demonstrațiile de stradă în favoarea schimbării au fost doar unul dintre multiplele instrumente de securitate pe care le aveau actorii internaționali la dispoziție pentru a impune din afară acea schimbare în statul vizat. Instrumentar ce conține, întotdeauna, și instrumente de putere hard, cum este puterea militară.
Ceva mai dese sunt cazurile în care demonstrațiile de stradă pentru schimbarea unei politici sau a unui guvern nu sunt în totalitate o problemă de securitate națională, ci doar au o componentă de natura securității naționale.
Cel mai adesea, acea componentă de securitate națională se identifică sub forma resurselor pe care statul, prin guvernul său, trebuie să le ia de la securitatea națională, pentru a le aloca gestionării situațiilor iscate de demonstrații. Vorbim aici despre intensități diferite ale acestei realocări. La intensitate minimă se situează cazurile în care sunt necesare redislocarea de forțe și mijloace de ordine publică dintr-o locație în alta. La intensitate maximă se situează cazurile în care este nevoie de intervenția unor forțe și mijloace militare, luate de la alte misiuni de securitate națională pentru o durată suficient de mare de timp.
Dar tot o componentă de securitate națională poate fi și situația în care demonstrațiile duc la incapacitarea guvernului de a-și îndeplini funcțiile de securitate națională. Nu mă refer la situația în care guvernul este luat prizonier și nu mai poate guverna. Ci la situația în care prezența unor demonstrații și, mai ales, gestionarea neconformă a demonstrațiilor de către guvern poate duce la atitudini schimbate din partea aliaților, prietenilor și, foarte important, neprietenilor statului respectiv. Pentru că un asemenea guvern devine foarte repede și foarte ușor izolat internațional. Mai ales dacă revendicările de schimbare politică ale demonstranților sunt rezonabile. Izolare ce slăbeșe semnificativ capacitățile de aliat și de cooperare internațională de securitate ale izolatului.
Să notăm că nu există proteste de stradă monocolore. Cum ar fi confruntările dintre susținătorii unui singur partid politic de opoziție și forțele guvenamentale. Întotdeauna, chiar dacă cineva anume își asumă responsabilitatea organizării unei manifestații, se vor găsi alte grupuri care să încerce să profite de pe urma acelei manifestații, pentru satisfacerea unei agende proprii. De la cei care vor să confiște mesajul pentru cauza lor și până la cei care vor să ia o sticlă de băutură din vitrina spartă cu ocazia demonstrației devenite violentă. Iar dacă demonstrația este spontană, atunci tentativele de câștigare a unui avantaj particular de pe urma ei se înmulțesc exponențial.
De aceea, este firesc să ne așteptăm ca atât unele elemente ostile securității naționale a statului gazdă a demonstrațiilor să fie prezente, cu scopul de a identifica oportuniăți pentru sine, cât și ca structurile de protecție să fie și mai prezente, cu scopul de a identifica prezența acelor forțe ostile și de a le contracara acțiunea.
Peste toate acestea se așterne ceața dezinformării publice. A războiului mediatic. Ca o formă de maximizare a profitului de pe urma unei situații de protest popular.
Vom găsi întotdeauna și peste tot voci ale conștiinței publice internaționale și naționale care să strige avertismente că securitatea națională este în pericol, chiar atunci când nu este. Așa cum vom găsi alte voci care să minimizeze importanța componentei de securitate națională a unei demonstrații de stradă, deși ea este semnificativă.
Asta, pe lângă partizanii mediatici guvernamentali, care vor portretiza opozanții din stradă ca pe agenți ai străinilor agresori, ca pe trădători ai patriei, ca pe vânduți străinătății, pentru că, uite, cum pun ei în pericol securitatea națională a țării, cu protestul lor. Așa cum vor fi și unii propagnadiști anti-guvernamentali care vor ridiculiza guvernul pentru pretenția lui de a se simți amenințat de demonstranții pașnici și liberi de orice influență inamică.
Desigur, cei avizați în materia securității naționale au la dispoziție suficient de multe chei de control, pentru a înțelege care este componenta de securitate a unei mișcări de stradă, pentru a-i măsura acelei componente intensitatea și pentru a separa intoxicarea informativă de informația reală și necesară înțelegerii fenomenului concret.
Dificultatea lor este să comunice cunoașterea lor publicului. Pentru că marea parte a rațiunii existenței secretului este dată de protejarea surselor de informare și de confidențialitatea procedurilor și metodelor de lucru pentru procesarea informațiilor primite de la surse. Iar dificultatea apare atunci când credibilitatea celor care comunică ca avizați este pusă la îndoială. Ei nu pot să își recâștige acestă credibilitate prin dezvăluirea surselor și metodelor. Ci doar prin compararea afirmațiilor pe care le emit cu realitatea însăși.
Dificultate ce devine o imposibilitate, atunci când fenomenul este de noutate. Când nu s-a mai întâmplat același lucru. Și nu avem nicio realitate anterioară de comparat.
Să mai notăm că neîncrederea în agențiile, organizațiile și structurile de securitate națională, care ar trebui să informeze corect și constant publicul cu natura de securitate națională a unei situații de protest public, este ea însăși o problemă de securitate națională.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu