sâmbătă, 18 februarie 2017

Unde stăm cu războiul?

Zilele acestea are loc, la Munchen, Conferința de Securitate, care reunește anual vocile cele mai credibile în domeniul complex al relațiilor de putere, relații ce guvernează pacea și războiul în diferitele regiuni ale Planetei Terra și chiar la nivel global. La această conferință, România nu are nicio contribuție. Deși este prezentă, în sală. Ceea ce ne plasează pe noi, publicul românesc, în rolul de spectatori. Și ai discuțiilor despre, și ai situației de securitate ca atare.
Ce vedem din acest loc rezervat în sala de spectacol?

Foto: Blue Men Group, Las Vegas, Nevada, SUA

De la stânga la dreapta, îl vedem pe noul președinte american, domnul Donald J. Trump, cum vorbește nonșalant fie despre apropierea și încălzirea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, fie despre un „holocaust nuclear cum nu este altul.” După care, își trimite la Munchen vice-președintele, precum și secretarii de stat și al apărării, care să vorbească despre o politică de securitate americană responsabilă și coerentă, în folosul întregii comunități euro-atlantice de state aliate și partenere.
Vedem o Mare Britanie depersonalizată, în sensul că personalitățile care îi imprimă un mers individualizat sunt suficient de slabe, de comice și de necredibile încât să nu le putem asocia numele cu politica de stat. Ca urmare, britanicii apelează la ce știu ei că funcționează mai bine la ei, respectiv la domnia legii și la democrația reprezentativă, care să îi ghideze în poziționarea lor viitoare față de Europa și față de America, între care se află și geografic, dar și politic. Apel ce dă mult mai multă coerență gesturilor strategice făcute de insulari, între care gesturi se singularizează faimosul Brexit. Pe care trebuie să îl așteptăm să se întâmple, înainte de a vedea ce consecințe va aduce pentru securitatea noastră, a Occidentului.
Apoi vedem, oarecum în centru, câteva state europene care și-au constituit o poziție privilegiată în Lumea Occidentală, fie prin contribuții economice, fie prin tradiție și istorie, fie prin poziționare geografică. Dar, mai ales, printr-o influență specială în afacerile comunitare și aliate. Distingem din corul acestor state Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Luxembourg, Olanda, state care încasează beneficii serioase din faptul că sunt membre ale Uniunii Europene și ale NATO.  Și care ar vrea să facă asta și de acum înainte, deși conservatorismul lor este nejustificat de mersul vremurilor.
La dreapta lor, dar tot în centrul continentului european, vedem statele re-occidentalizate, în ultimul sfert de veac. Între care ar fi trebuit să fim și noi, românii, dacă nu ne-am afla în rolul de spectatori. Un cor cu voci uneori stridente, dar fără un dirijor. Dintre ele, Polonia se remarcă nu numai prin vigurozitate, dar și prin mărimea rolului pe care și-l asumă. Doar pentru sine. Arătând o oarecare condescendență de a accepta ca și alte state, mai modeste, să îi stea în preajmă. Deja, în partitura lor se poate auzi ușor un cântec ca un murmur de război. Mai precis, un cântec despre teama că războiul e aproape. Și că ele, coristele, nu sunt încă pregătite să îl câștige.
Aceste țări, dacă se uită fie peste granița lor de la dreapta, fie își aruncă privirea încă o graniță mai încolo, mai spre est, dau de Federația Rusă. Adică, statul care, acum nouă ani, era în cea mai bună formă de cooperare de securitate cu restul continentului posibilă. În aprilie 2008, președintele Rusiei, domnul Vladimir Vladimirovici Putin, lua prânzul la aceeași masă cu președintele Americii, domnul George W. Bush. În cadrul Summit-ului NATO de la București, România.
În afară de atmosfera prietenoasă, Summit-ul NATO i-a oferit Rusiei două daruri. Unul a fost un cadou formal, prin decizia luată concensual ca NATO să amâne pracursul de integrare în Alianță a Georgiei și Ucrainei. Ceea ce instituționaliza continuarea plasării acestor două state europene, independente și suverane, dar foste state republici unionale sovietice, sub influența strategică rusească. Iar celălalt cadou a fost unul informal, prin care Rusia afla că Occidentul nu va merge la război pentru niciunul dintre aceste două state. Dacă, cumva, vor fi invadate.
Astfel încât, câteva luni mai târziu, în același an 2008, Federația Rusă invada militar Georgia. Din aer, pe mare și pe uscat. Iar, șase ani mai târziu, anexa un teritoriu aparținând de drept Ucrainei suverane, respectiv Peninsula Crimeea. Și instrumenta un război civil, de separare a altor teritorii aparținând legal Ucrainei. Pe la mijlocul intervalului de timp între aceste două agresiuni, Federația Rusă a emis documentele sale de politică de securitate națională, în care, progresiv, a indicat Vestul și, explicit, NATO ca fiind aproape inamicii Moscovei. Argumentul rusesc fiind că Vestul și NATO au luat măsuri de putere militară pentru a se proteja de eventuala escaladare a posturii agresive a Federației Ruse.
În actul care se joacă în prezent din spectacolul securității euro-atlantice, vedem la dreapta scenei o Federație Rusă extrem de războinică, cu campanii militare active în Europa și în Orientul Mijlociu, cu deplasări de forțe în Marea Mediterană, ba chiar în Oceanul Atlantic, cu activități în Marea Caspică și în Marea Nordului, un actor care refuză să își joace rolul de pace, negând complet arhitectura de securitate euro-atlantică și europeană și care are o partitură stridentă, de amenințare cu forța, imediat ce i se impun restricții sau i se dă de înțeles că nu poate avea un asemenea comportament agresiv și față de un stat membru NATO.
Observatorii atenți și avizați ai situației economice, politice, sociale și culturale din Federația Rusă trag semnale de alarmă că acest actor internațional, posesorul celui de-al doilea arsenal nuclear ca mărime de pe Planetă, este într-un curs din ce în ce mai evident către colaps. Economic, politic, social și cultural. Iar acest colaps în devenire este în căutarea unui vinovat. Care vinovat nu poate fi altul mai potrivit decât Occidentul cel Perfid. Așa că Rusia deja arată spre Occident cu oprobiu, pentru simplul fapt că Occidentul există. Este democratic, este prosper și este pașnic. Dar, cea mai mare tristețe rusească este că Occidentul este și puternic. Foarte puternic.
Bineînțeles, Occidentul nu este omogen. Deși fiecare membru este egal în drepturi. Egalitate consfințită, în cazul NATO, de dreptul la veto. Sau de principiul consensului, în luarea oricăror decizi aliate. În Occident, sunt state mari și puternice, așa cum sunt state mari și slabe, din punct de vedere militar. Sunt state mici și puternice, așa cum sunt state mici și slabe, din punct de vedere militar. Cele puternice nu devin mai slabe dacă se aliază cu alte state, mai slabe decât ele. Dar statele slabe, odată aliate cu cele puternice, devin și ele puternice. Astfel încât, Occidentul, în întregul său, este puternic. Atât de puternic, încât niciun inamic întreg la minte nu s-ar pune cu el. Pentru că ar însemna să se împuște singur. În cap. Nu în picior.
Nu este deloc un secret că puterea Occidentului stă în unitatea lui. Unitate bazată pe valori comune. Pe un viitor comun. Un viitor de pace și prosperitate. Așa că prima grijă a celui care vede în Occident un inamic și vrea să îl înfrângă, mai ales prin război, indiferent pentru care vină, reală sau închipuită, va trebui, mai întâi, să destrame această unitate a Occidentului. Cea care îi dă puterea.
Deocamdată, încercările de dezbinare, de fragmentare a Occidentului sunt vizibile doar în mediul virtual. Și în subliminarul public, unde virtualul se varsă, din când în când, în forme concrete. Ele fac parte din spectacol. Dar sunt doar un prolog la confruntări mai contondente.
Unul dintre cele mai populare spectacole din Las Vegas este cel cu Blue Men Group. La așezarea pe scaune, fiind în primele rânduri, am primit câte o pelerină de plastic, transparentă. La un moment dat, în spectacol, panourile laterale ne-au îndemnat să ne punem pelerinele pe noi. După care a urmat o secvență în care actorii albaștri au împroșcat cu vopsea pe scenă. Adică, era foarte probabil să ne trezim și noi, spectatorii, stropiți. Așa că organizatorii au luat măsuri de protejare a noastră, musafirii lor. În situația de spectatori ai spectacolului păcii și războiului în Europa, însă, nu avem organizatori cărora să le pese și de spectatori. Să îi protejeze, dacă nu cu o pelerină, măcar cu o umbrelă, în eventualitatea în care se pune pe împroșcat. Un actor pe altul. Și nu cu vopsea. Nici cu vorbe. Ci cu arme.
De ce nu se îngrijește nimeni de spectatori? Pentru că, în spectacolul ăsta, cel al securității euro-atlantice, toți ar trebui să fie pe scenă. Actori. Toate statele europene. Mai ales cele membre ale Alianței Nord-Atlantice. Nu este suficient ca acestea să își plătească biletul de intrare. La prețul de doi la sută din produsul intern brut. Ci trebuie ca fiecare să își joace și rolul. Iar actorii mai rodați, mai pricepuți, chiar dacă nu sunt de statură înaltă, pot contribui inclusiv la scrierea acestui rol. La introducerea de noi situații și de noi replici. Iar marii actori pot fi și regizori.
Doar cei nepregătiți rămân pe margine, ori în culise și, de acolo, li se pare că sunt spectatori. Dar nu sunt. Chiar dacă nu au replici, ei fac parte din distribuție și sunt vizibili în decor. Doar că sunt împinși de colo-colo, de actorii cu replici. Și sunt puși cu mâna de regizori în cele mai puțin favorabile locuri de pe scenă.
Și, războiul? Războiul încă nu se joacă. Nu pe scena asta. Doar pe scene mai mici. Locale. Pe scena asta, euro-atlantică, suntem încă în actele premergătoare războiului. Cât vor mai ține aste acte premergătoare? Atâta timp cât vor ști actorii internaționali să își joace rolurile de menținere a păcii. Între care roluri primplanul este ocupat de unitatea occidentală. De cum vor uita ori vor juca prost unii actori aceste roluri, va trebui să trecem la actul următor. Și cei care avem replici, și figuranții.