Chiar dacă ne place sau nu ne place, chiar dacă ne simțim sau nu ne simțim
vinovați, ori dacă știm sau nu știm cine sunt adevărații vinovați și uneltele
lor umane, România este cea mai nedezvoltată națiune europeană. Adică, România
este cea mai înapoiată țară din Uniunea Europeană, din toate punctele de
vedere.
Nu am să argumentez aici
cu indicatori macro-economici, ori cu comparații de bunăstare socială, pentru
că datele sunt arhicunoscute. La noi, nici crima violentă nu este performantă,
iar absența violenței ține loc de criteriu de dezvoltare, pe când ea este, de
fapt, doar un indiciu al înapoierii endemice a societății românești.
Dar, adevărata problemă nu
este această groapă de înapoiere în care ne bălăcim de atâtea generații, pe
când alți europeni au ieșit de mult la suprafață, deși războiul de
acum 67 de ani, a cărui încheiere am sărbătorit-o săptămâna aceasta, a fost cu
mult mai devastator pentru ei decât pentru România. Adevărata problemă este lipsa totală
de perspectivă, de speranță și de șansă că vom reuși vreodată să scăpăm de
mizeria statală și societală în care ne aflăm.
Desigur, fiecare dintre
noi are portițe de scăpare, la nivel individual și, uneori, chiar al familiei.
Unii lucrează în străinătate, cu sacrificii nemărturisite, pentru a atenua
mizeria materială cu banul muncit pe acolo. Alții se fac preș în fața celui ce
le-ar putea da ceva de făcut pe la noi, în general pe la stat, cu sacrificarea
obrazului și a bunului simț, tot pentru o bucată de pâine, eventual însoțită de
un strop de putere de asuprire a altora. Mai sunt și cei care jubilează că
situația este așa de proastă, pentru că aceasta este mediul cel mai propice să
se facă ei mari și tari, furând, înșelând, mituind și corupând în dreapta și în
stânga, însoțiți de ode de admirație și de muzica manelelor.
Dar toți aceștia nu sunt
mulți. Vorbim de vreo 15 la sută prin străinătate, vreo opt la sută pe la stat
și vreo unu la sută profitori de marea corupție, de contrabandă și evaziune
fiscală. Deci, mai puțin de un sfert dintre noi. Celelalte trei sferturi suntem
niște amărâți care depindem de România ca să trăim, la propriu. Fără această
Țară, fără locuri de muncă, fără pensii, stipendii, alocații sau ajutoare
suntem morți, literalmente.
Culmea este că exact
această mare majoritate amărâtă, chinuită și săracă lipită pământului este cea
care dă statului România bogăția pe care acesta o „redistribuie” pentru cei ce
lucrează la stat, precum și pentru cei care au „contracte” cu statul, fie ei
regi ai asfaltului, ai cuprului, aurului, petrolului ori baroni locali.
Am făcut intenționat
disocierea între lucrătorii la stat și ceilalți cetățeni români. Asta nu
înseamnă că ei, profesorii și învățătorii, jandarmii și pompierii, medicii și asistentele,
magistrații și grefierii, generalii și soldații ar fi rupți de Țară ori nu
și-ar plăti, la rândul lor, dările către stat, pentru a fi și acestea incluse
în „pachetul de redistribuire”. Diferența este că aceștia preferă statul așa
cum este el, corupt, slab, subdezvoltat, mafiot și anticetățean, pentru că
alternativa ar fi „pericolul” să nu mai aibă fiecare dintre ei un loc de muncă
la acest stat. Cel mai bine s-a văzut acest lucru cu ocazia alegerilor din 2008
și 2009, când dascălii și-au dat voturile pentru „stabilitate”, deși acest
lucru însemna, pentru ei, venituri și mai mici decât până atunci. Iar
confirmarea s-a produs după ce Guvernele Boc din Regimul Băsescu au micșorat semnificativ
salariile bugetarilor și le-au lăsat așa cu anii, chiar după ce ar fi trebuit
să le pună la loc, iar acești bugetari nu au zis nimic, nici măcar un oftat.
Într-o asemenea Țară, cu
oameni cenușii, amărâți și tăcuți, doar intelectualul providențial mai poate
face ceva. El sau ea mai poate fi o voce, dar, mai ales, mai poate fi cel sau
cea care arată că se poate să ne fie și nouă mai bine. Nu trebuie să fie el sau
ea conducătorul ori cârmaciul, ci doar farul.
Și zic asta, pentru că
prezicerea unui viitor mai bun este o treabă de deșteptăciune încuscrită cu
cunoaștere și spirit de anticipație și inovație, caracteristici pe care le
găsim la adevărații intelectuali.
Să vă dau numai un exemplu.
Să presupunem că, prin absurd, ar apărea în România un conducător politic
dedicat Țării și Poporului său. Acesta chiar ar vrea să facă bine și să conducă
statul în folosul cetățenilor. Ba, mai mult, să presupunem, tot prin absurd, că
ar avea condițiile și oamenii cu care să realizeze ceea ce și-a propus. Unde va
vrea el, sau ea, să ducă Țara? Ce înseamnă, de fapt, mai binele?
Dacă este vorba să aducă România de pe locul 17 în
Europa ca total avuție produsă de poporul său pe locul șapte pe care îl ocupă
ca mărime, avem de-a face cu o utopie. Ba, mai mult chiar, cu un pericol
continental. Și, asta, nu pentru că este, practic, imposibil de atins un
asemenea obiectiv într-un orizont de timp previzibil și rezonabil. Ci pentru
că, indiferent de ritmul de dezvoltare, România nu poate să ocupe vreodată
locul șapte ca nivel de dezvoltare economică, fără ca celelalte state europene
să nu sufere dramatic de pe urma acestui fapt.
Deoarece, pe măsură ce au
o dezvoltare mai mare, peste media continentală sau unională, aceste state
consumă mult mai multe resurse decât cele din a doua jumătate a
„clasamentului”. Și una este să fii Luxembourg pe primul loc în Europa unită cu
numai câteva sute de mii de cetățeni și alta este să fii România pe locul șapte
cu douăzeci de milioane. Pe măsură ce s-ar dezvolta material, cei douăzeci de
milioane de români ar consuma tot mai multe resurse financiare, umane,
materiale, energetice și de orice natură, resurse ce sunt limitate și care
trebuie luate de la alții, cărora nu le va place deloc acest lucru.
Aici ar putea interveni
intelectualul providențial. El sau ea ar putea arăta că sunt și resurse
inepuizabile ce pot fi folosite pentru creșterea unei nații. Numai că acestea
nu sunt resurse materiale, ci cele spirituale. O cultură preponderent materială
este, prin definiție, consumatoare de resurse neregenerabile, pe când o cultură
spirituală este una care generează mai multe resurse noi, pe măsură ce le
consumă pe cele existente. Intelectualul providențial ar putea să arate că nu
este nevoie să ne căutăm fericirea în numărul cailor putere ai mașinilor de
lux, ori în numărul camerelor din vilele de beton așezate pe pajiști de beton,
ori în silicoanele din piepturi sau lanțurile de aur de pe piepturi. Că întotdeauna există mai multă
satisfacție, bunăstare și fericire în citirea unei poezii, în ascultarea
cântecului unei privighetori, ori în urmărirea zborului unei rândunici decât în
trântirea unei portiere de Mercedes ori în râgâiala după ingurgitarea unei
litre de caviar cu șampanie Mumm Cordon Rouge. Ca să nu mai vorbim de fericirea
creatoare, cum este cea rezultată din scrierea unei poezii, din găsirea unei
formule ori din descoperirea unei invenții.
O asemenea Țară s-ar
dezvolta într-un ritm incredibil, ar depăși, an de an, pe cele ce acum sunt
departe deaspra ei și ar deveni un punct de referință pentru cum ar trebui să
arate societatea omenească în întregul ei, într-o lume în care competiția
pentru resurse neregenerabile va deveni o problemă de dispută, inclusiv de
război.
Și ăsta a fost doar un
exemplu.
