sâmbătă, 12 mai 2012

Predica de Sâmbătă: intelectualul providențial

Chiar dacă ne place sau nu ne place, chiar dacă ne simțim sau nu ne simțim vinovați, ori dacă știm sau nu știm cine sunt adevărații vinovați și uneltele lor umane, România este cea mai nedezvoltată națiune europeană. Adică, România este cea mai înapoiată țară din Uniunea Europeană, din toate punctele de vedere.
            Nu am să argumentez aici cu indicatori macro-economici, ori cu comparații de bunăstare socială, pentru că datele sunt arhicunoscute. La noi, nici crima violentă nu este performantă, iar absența violenței ține loc de criteriu de dezvoltare, pe când ea este, de fapt, doar un indiciu al înapoierii endemice a societății românești.
            Dar, adevărata problemă nu este această groapă de înapoiere în care ne bălăcim de atâtea generații, pe când alți europeni au ieșit de mult la suprafață, deși războiul de acum 67 de ani, a cărui încheiere am sărbătorit-o săptămâna aceasta, a fost cu mult mai devastator pentru ei decât pentru România. Adevărata problemă este lipsa totală de perspectivă, de speranță și de șansă că vom reuși vreodată să scăpăm de mizeria statală și societală în care ne aflăm.
            Desigur, fiecare dintre noi are portițe de scăpare, la nivel individual și, uneori, chiar al familiei. Unii lucrează în străinătate, cu sacrificii nemărturisite, pentru a atenua mizeria materială cu banul muncit pe acolo. Alții se fac preș în fața celui ce le-ar putea da ceva de făcut pe la noi, în general pe la stat, cu sacrificarea obrazului și a bunului simț, tot pentru o bucată de pâine, eventual însoțită de un strop de putere de asuprire a altora. Mai sunt și cei care jubilează că situația este așa de proastă, pentru că aceasta este mediul cel mai propice să se facă ei mari și tari, furând, înșelând, mituind și corupând în dreapta și în stânga, însoțiți de ode de admirație și de muzica manelelor.
            Dar toți aceștia nu sunt mulți. Vorbim de vreo 15 la sută prin străinătate, vreo opt la sută pe la stat și vreo unu la sută profitori de marea corupție, de contrabandă și evaziune fiscală. Deci, mai puțin de un sfert dintre noi. Celelalte trei sferturi suntem niște amărâți care depindem de România ca să trăim, la propriu. Fără această Țară, fără locuri de muncă, fără pensii, stipendii, alocații sau ajutoare suntem morți, literalmente.
            Culmea este că exact această mare majoritate amărâtă, chinuită și săracă lipită pământului este cea care dă statului România bogăția pe care acesta o „redistribuie” pentru cei ce lucrează la stat, precum și pentru cei care au „contracte” cu statul, fie ei regi ai asfaltului, ai cuprului, aurului, petrolului ori baroni locali.
            Am făcut intenționat disocierea între lucrătorii la stat și ceilalți cetățeni români. Asta nu înseamnă că ei, profesorii și învățătorii, jandarmii și pompierii, medicii și asistentele, magistrații și grefierii, generalii și soldații ar fi rupți de Țară ori nu și-ar plăti, la rândul lor, dările către stat, pentru a fi și acestea incluse în „pachetul de redistribuire”. Diferența este că aceștia preferă statul așa cum este el, corupt, slab, subdezvoltat, mafiot și anticetățean, pentru că alternativa ar fi „pericolul” să nu mai aibă fiecare dintre ei un loc de muncă la acest stat. Cel mai bine s-a văzut acest lucru cu ocazia alegerilor din 2008 și 2009, când dascălii și-au dat voturile pentru „stabilitate”, deși acest lucru însemna, pentru ei, venituri și mai mici decât până atunci. Iar confirmarea s-a produs după ce Guvernele Boc din Regimul Băsescu au micșorat semnificativ salariile bugetarilor și le-au lăsat așa cu anii, chiar după ce ar fi trebuit să le pună la loc, iar acești bugetari nu au zis nimic, nici măcar un oftat.
            Într-o asemenea Țară, cu oameni cenușii, amărâți și tăcuți, doar intelectualul providențial mai poate face ceva. El sau ea mai poate fi o voce, dar, mai ales, mai poate fi cel sau cea care arată că se poate să ne fie și nouă mai bine. Nu trebuie să fie el sau ea conducătorul ori cârmaciul, ci doar farul.


Și zic asta, pentru că prezicerea unui viitor mai bun este o treabă de deșteptăciune încuscrită cu cunoaștere și spirit de anticipație și inovație, caracteristici pe care le găsim la adevărații intelectuali.
            Să vă dau numai un exemplu. Să presupunem că, prin absurd, ar apărea în România un conducător politic dedicat Țării și Poporului său. Acesta chiar ar vrea să facă bine și să conducă statul în folosul cetățenilor. Ba, mai mult, să presupunem, tot prin absurd, că ar avea condițiile și oamenii cu care să realizeze ceea ce și-a propus. Unde va vrea el, sau ea, să ducă Țara? Ce înseamnă, de fapt, mai binele?
Dacă este vorba să aducă România de pe locul 17 în Europa ca total avuție produsă de poporul său pe locul șapte pe care îl ocupă ca mărime, avem de-a face cu o utopie. Ba, mai mult chiar, cu un pericol continental. Și, asta, nu pentru că este, practic, imposibil de atins un asemenea obiectiv într-un orizont de timp previzibil și rezonabil. Ci pentru că, indiferent de ritmul de dezvoltare, România nu poate să ocupe vreodată locul șapte ca nivel de dezvoltare economică, fără ca celelalte state europene să nu sufere dramatic de pe urma acestui fapt.
            Deoarece, pe măsură ce au o dezvoltare mai mare, peste media continentală sau unională, aceste state consumă mult mai multe resurse decât cele din a doua jumătate a „clasamentului”. Și una este să fii Luxembourg pe primul loc în Europa unită cu numai câteva sute de mii de cetățeni și alta este să fii România pe locul șapte cu douăzeci de milioane. Pe măsură ce s-ar dezvolta material, cei douăzeci de milioane de români ar consuma tot mai multe resurse financiare, umane, materiale, energetice și de orice natură, resurse ce sunt limitate și care trebuie luate de la alții, cărora nu le va place deloc acest lucru.
            Aici ar putea interveni intelectualul providențial. El sau ea ar putea arăta că sunt și resurse inepuizabile ce pot fi folosite pentru creșterea unei nații. Numai că acestea nu sunt resurse materiale, ci cele spirituale. O cultură preponderent materială este, prin definiție, consumatoare de resurse neregenerabile, pe când o cultură spirituală este una care generează mai multe resurse noi, pe măsură ce le consumă pe cele existente. Intelectualul providențial ar putea să arate că nu este nevoie să ne căutăm fericirea în numărul cailor putere ai mașinilor de lux, ori în numărul camerelor din vilele de beton așezate pe pajiști de beton, ori în silicoanele din piepturi sau lanțurile de aur de pe piepturi. Că întotdeauna există mai multă satisfacție, bunăstare și fericire în citirea unei poezii, în ascultarea cântecului unei privighetori, ori în urmărirea zborului unei rândunici decât în trântirea unei portiere de Mercedes ori în râgâiala după ingurgitarea unei litre de caviar cu șampanie Mumm Cordon Rouge. Ca să nu mai vorbim de fericirea creatoare, cum este cea rezultată din scrierea unei poezii, din găsirea unei formule ori din descoperirea unei invenții.
            O asemenea Țară s-ar dezvolta într-un ritm incredibil, ar depăși, an de an, pe cele ce acum sunt departe deaspra ei și ar deveni un punct de referință pentru cum ar trebui să arate societatea omenească în întregul ei, într-o lume în care competiția pentru resurse neregenerabile va deveni o problemă de dispută, inclusiv de război.
            Și ăsta a fost doar un exemplu.