Când am vizitat un mic
stat de munte, rupt dintr-unul mai mare și încă nerecunoscut de nimeni, a cărui
existență depinde de multe și de mulți, din toate punctele de vedere, fie ele
militare, economice sau politice, m-am întâlnit cu președintele acelui stat, pe
care l-am întrebat direct de la cine primește domnia sa ordine. Cine îi spune
lui, președintelui, ce să facă și ce să nu facă? Deși întrebarea mea era
neașteptată, cel puțin prin candoarea ei dacă nu prin lipsa totală de
diplomație, domnul președinte, fără să clipească ori să își caute cuvintele, a
răspuns la fel de direct că singurul de la care primește ordine este propriul
său popor. După întâlnirea noastră, toate datele pe care le-am cules de acolo
au arătat că domnul președinte a fost atât sincer cât și exact.
Mi-am adus aminte de
acest subiect astăzi, 29 martie 2013, ascultându-l pe domnul Ponta Victor,
premierul României, care a explicat, la televizor, fără să fie întrebat, că
domnia sa primește ordine pe care le execută fără cârtire de la Bruxelles,
adică de la guvernul Uniunii Europene, de la Fondul Monetar Internațional, de
la Curtea Constituțională a României, de la președintele Băsescu Traian, precum
și de la alții, pe care nu i-am reținut. Cu siguranță, între cei recunoscuți de
domnul Ponta ca autorități superioare domniei sale, pe care le servește cu
plecăciune, nu a fost menționat nici măcar odată publicul român, ca să nu mai
vorbesc de Poporul României.
Diferența dintre cei doi oameni de stat constă în faptul că primul conduce
un stat ce și-a câștigat independența, democrația și viața liberă prin luptă,
prin sacrificiu, ceea ce înseamnă că atât președintele cât și poporul său știu
valoarea reală a acestor câștiguri, pe când cel de-al doilea conduce un guvern
ce s-a ajuns prin șmecherii, promisiuni deșănțate și minciună, iar poporul din
România a primit independența, democrația și viața liberă ca un cetățean ce a
dat peste o bancnotă găsită pe stradă, cu care s-a grăbit să intre într-o
cârciumă, să bea o bere și să se simtă bine o oră, pentru că atâta valorează ea
în mintea lui.
Deși este doar numit în
funcție și mai are câteva luni până își va ocupa funcția în care a fost numit,
cea de judecător la Curtea Constituțională a României, domnul Morar Daniel
Marius, fostul procuror șef anticorupt și actualul procuror general delegat la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a aplicat deja
principiul sacrosanct al viitorului său șef, curteanul constituțional cu nevoi
speciale ce răspunde la numele de Zăgrean, care a arătat cum că „măreția
dreptului” constă în faptul că „legile sunt interpretabile”.
Citat de A.M.Press,
domnul Morar a afirmat joi, 28 martie 2013, că „se confundă data decretului de numire cu
data numirii efective. Legea spune că devii incompatibil cu orice altă funcție
în momentul numirii ca judecător. Momentul numirii este 9 iunie. Clar!” Numai că Decretul de numire din data de 25
martie 2013 zice că „domnul Daniel
Marius Morar se numește în funcția de judecător la Curtea Constituțională
pentru un mandat de 9 ani, începând cu data de 9 iunie 2013”. Scriind „începând cu...”, decretul prezidențial
arată cât se poate de clar că se referă la data începerii exercitării funcției
și nu la data numirii pe funcție, care nu poate fi alta decât cea de semnare a
decretului de numire. Altfel, ar fi zis că, pe data de 9 iunie 2013, se
numește... Dar nu a zis așa ceva.
De altfel, doamna Mona Pivniceru, aflată în aceiași
situație de numire în funcția de judecător la Curtea Constituțională, și-a dat
demisia din funcția de ministru al justiției exact la data numirii și nu la
data ocupării funcției, aplicând și domnia sa același principiu al măreției
dreptului prin interpretarea legii cum vrea fiecare.
Doar că, în fapt și în
drept, nu se poate și într-un fel și în altul. Unul dintre cei doi interpreți
ai legii o încalcă cu nerușinare. Întrebarea este care dintre ei este
interpretul corect și care este infractorul?
Dacă aplicăm criteriul corectitudinii și cinstei demonstrate anterior, în
activitatea de magistrat, vom constata că doamna Pivniceru are un trecut
perfect, fără nicio pată, pe când domnul Morar a fost un procuror controversat,
abuziv și, cel puțin într-o instanță, dovedit a fi incorect și chiar necinstit.
Deci, pe baza acestui criteriu, doamna Pivniceru a aplicat corect legea, iar
domnul Morar a încălcat-o. Clar?
Dacă aplicăm criteriul pregătirii și experienței juridice, doamna Pivniceru
are o practică serioasă în domeniul juridic, de peste 30 de ani, ajungând la
nivelul funcției de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, are două
doctorate în drept și este autorul a peste 40 de lucrări teoretice și 60 de
studii de drept. Domnul Morar are o experiență de 22 de ani ca procuror, este
absolvent de facultate de drept și autorul a trei articole de specialitate,
două publicate în buletinul parchetului general și unul în Revista de drept
penal. Deci, atât teoretic cât și practic, doamna Pivniceru are argumente
solide, teoretice și de experiență, în interpretarea corectă și profesională a
oricărui text, pe când domnul Morar nu are asemenea argumente. Clar?
Dacă aplicăm criteriul independenței în gândire, doamna Pivniceru asta a
făcut de-a lungul întregii sale cariere de magistrat, adică a judecat cu mintea
domniei sale orice text ori caz a avut în lucru. Domnul Morar a fost ferit de
un asemenea exercițiu, domnia sa fiind preocupat de mulțumirea celui care l-a
pus și l-a susținut în funcție, oridecâteori a avut de judecat ceva. Așa a fost
cazul cu interpretarea personală a tipului de imunitate de care se bucură
președintele României, care, după mintea domnului Morar, nu poate fi trimis în
judecată pentru nicio infracțiune comisă înainte sau pe timpul exercitării
funcției, indiferent de caracterul acesteia, pentru că este președinte. Clar?
În aceste condiții, putem crede, ca profani în ale măreției dreptului, că
doamna Pivniceru este cea care a interpretat corect legea, iar domnul Morar
este cel care a încălcat-o. Din păcate, însă, în România în care nu domnește
legea, credința noastră este complet lipsită de însemnătate. Ceea ce contează
este doar ce decid șefii noștri, fie ei politici sau juridici. Iar ei decid
după un singur criteriu: cheful fiecăruia. Și așa vor rămâne lucrurile, până
când vom vrea noi să fie altfel.
O puștoaică de 15 ani din
ungurime și-a prins părul cu o bentiță tricoloră românească și a mers așa la
școală, tocmai de ziua mondială a maghiarilor de pretutindeni. Cu greu acest
fapt ar putea deveni o știre mediatică. Doar că situația a fost completată de o
dăscăliță sau chiar de mai mulți maturi din școală, care au considerat că este
bine să o apostrofeze pe tânăra domnișoară că nu este frumos să se dea româncă
între ungurii din Covasna, tocmai de ziua lor. Astfel, nimicul a devenit o
știre: un copil român este urgisit în România pentru că vrea să se arate așa
cum este, între ungurii tot din România.
În câteva zile, media
socială și, apoi, „televiziunile” s-au umplut de opinii și detalii despre
întâmplare. S-au creat câteva pagini de sprijin pe Facebook, s-a inițiat și cel
puțin o petiție de condamnare a gestului dascălilor de a interzice bentița
tricoloră la elevi, copilul în cauză a fost invitat la televiziune și a fost
intervievat în presă, opiniile sale teribiliste sau cuminți devenind subiect de
comentarii ale unor adulți flămânzi de a-și folosi capacitatea proprie de
exprimare verbală, numai să li se dea un subiect. Niște reali ori închipuiți
formatori de opinie au propus ca toată lumea să meargă, de acum încolo,
înfășurați în tricolorul românesc, din cap până în picioare, sau, măcar, să
poarte o bentiță tricoloră, la fel ca mica noastră eroină.
Ce se va alege de domnișoara respectivă este relativ ușor de imaginat.
Orice fată la vârsta ei crede că succesul în viață înseamnă să te știe lumea,
să se uite la tine cât mai mulți și, eventual, să te admire cu toții. Prin
atenția care îi este acordată zilele acesta, acest succes este deja atins. Ce
i-ar mai rămâne de realizat în restul celor 70 de ani de viață? Nimeni nu știe,
iar fetei se pare că nu de asta îi pasă ei acum. S-ar putea să rămână în
atenția publicului, să devină chiar o vedetă de televiziune, cum, la fel de
bine, s-ar putea să pățească așa cum a pățit puștiul fotografiat în decembrie
1989 înfășurat în tricolorul românesc cu gaură în mijloc, poreclit Gavroșul Român,
adică să ajungă destul de rău în viață.
Ideea de bentiță tricoloră roșu galben și albastru s-ar putea să prindă și
să dăinuiască o vreme. În România sunt câteva sute de mii de împătimiți ai
ideilor naționaliste, dorinici să se arate în public ca promotori ai acestor
idei, deși ele nu sunt nici acum coerent și complet formulate. Lor li se adaugă
câteva milioane de români necăjiți că
această calitate de român este privită mai mult ca un defect de străini și că
sunt destul de mulți dintre români care se străduiesc să le dea motive
străinilor să gândească astfel, printre ei numărându-se mii de membri ai
așa-zisei elite românești. Deci, un însemn de frondă ar prinde bine tuturor
acestor români, care s-ar mai bucura de o mică atenție meritată, mai ales că nu
li se solicită niciun efort deosebit pentru asta.
Joi, 21 martie 2013,
domnul Băsescu Traian, comandantul Forțelor Armate, președintele Consiliului
Suprem de Apărare a Țării și președintele României a descoperit și anihilat „un
act de trădare națională” și „un act împotriva securității naționale și a Armatei
Române”. Și, la fel ca găina din povestea Punguța cu doi bani, care și-a
anunțat cu voce tare emiterea unei mărgeluțe, domnul Băsescu a anunțat
realizarea domniei sale cu surle și tobe, într-o „declarație de presă”.
Deoarece paragraful
referitor la acest caz, din transcriptul publicat pe site-ul prezidențial al
respectivei „declarații de presă”, cuprinde nu mai puțin de 1081 cuvinte, ceea
ce îl face imposibil de citit și înțeles, vă spun eu, acum, în câteva cuvinte,
despre ce este vorba cu trădarea și apărarea securității naționale. Domnul
Băsescu a primit spre promulgare o lege de modificare a Statutului cadrelor
militare și a constatat că modificarea se referea la condiția de ieșire
obligatorie din serviciul activ a ofițerilor care îndeplinesc vârsta standard
de pensionare sau care nu îndeplinesc baremele de condiție fizică stabilite.
Rămânerea în activitate ar presupune o aprobare anuală, dată de „conducătorul
instituției”, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 60 de ani. A mai
constatat domnul Băsescu că domnia sa nu poate fi de acord cu aceste
modificări, fiind foarte mulțumit cu situația actuală, când ofițerii ies la
pensie la 60 de ani, deși vârsta de pensionare este de 55 de ani și șase luni,
iar neîndeplinirea baremelor de condiție fizică nu are nicio consecință.
Unde ar fi, în această relatare, trădarea națională sau atacul împotriva
securității naționale și Armatei României? Numai domnul Băsescu știe. Domnia sa
crede că aplicarea legii imediat după publicare ar duce la o „decapitare de 41
de generali”. Se pare că domnul Băsescu nu a vrut chiar să ne facă să credem că
generalii respectivi își vor pierde, la propriu, capetele, deși un cititor sau
ascultător neavizat sau neatent al vorbelor sale ar ajunge foarte ușor la un
asemenea înțeles. Domnia sa a vrut, probabil, să spună că armata ar fi decapitată
prin scoaterea celor 41 de generali din activitate, ceea ce, în mintea
prezidențială, ar echivala cu o trădare națională sau cu un act împotriva securității
naționale și Armatei României, dar nu i-a ieșit din prima încercare.
Desigur, orice om cu capul pe umeri și-ar da seama că domnul Băsescu
exagerează. La fel cum zicea, mai demult, de amenințarea moldovenească, ori de
pericolul rusesc de a confisca Marea Neagră, sau de lovitura de stat dată de
Parlament, deși niciunul dintre aceste evenimente nu s-a dovedit real vreodată,
tot așa vorbește acum de trădare și acte împotriva Țării și Armatei sale, când,
de fapt, avem de-a face cu niște detalii administrative.
Orice armată normală, indiferent de mărime și putere, își construiește
sistemul de comandă și control pe principiul că nimeni nu este de neînlocuit.
Acest principiu vine din străfundurile științei războiului și se bazează pe
observația de bun simț că un om de neînlocuit devine automat cea mai mare
vulnerabilitate a sistemului de putere militară sau un centru de greutate ce va
fi supus atacurilor preferențiale ale adversarului. Pe timp de pace, de-neînlocuitul
va fi supus tentativelor de corupere sau de neutralizare a lui, în principal
prin discreditare, iar, pe timp de război, va fi ținta preferată a loviturilor
inamicului. Pentru aplicarea acestui principiu, orice comandant sau șef are un
locțiitor, adică pe cineva care îi poate ține sau lua locul instantaneu, fără
ca unitatea militară sau comandamentul să sufere câtuși de puțin.
Este, deci, normal ca Parlamentul să decidă ca din corpul activ al
ofițerilor să facă parte doar acei generali care îndeplinesc anumite condiții
de vârstă și pregătire fizică și să îi scoată din activitate pe cei care nu le
îndeplinesc, fără să se preocupe că, datorită acestei decizii firești, s-ar
putea produce o „decapitare” a Armatei, pentru simplul fapt că acest lucru nu
este posibil, dacă se aplică principiul că nimeni nu este de neînlocuit.
Mai mult, deoarece decizia aceasta este una politică, cum este și corect să
fie, legiuitorul a prevăzut și posibilitatea ca cei ce ar trebui să iasă din
sistemul activ să poată rămâne de la an la an, până la vârsta de 60 de ani, tot
printr-o decizie politică, în funcție de situația particulară a fiecărui
general în parte. Deci, este exclus să se poată produce o „decapitare” în masă.
Putem privi însă cazul acesta ca pe unul de manual, dacă ne uităm mai atent
la mentalitatea celui aflat în fruntea sistemul național de securitate și
apărare, respectiv la domnul Băsescu Traian. Sunt două aspecte mai importante
de comentat aici. Unul este cel minor și se referă la incapacitatea domniei
sale, ca un de-neînlocuit notoriu ce este, de a înțelege că, cel puțin în
domeniul militar, nu există nimeni care să fie de neînlocuit, decât dacă vrem
ca acel domeniu să fie slab, fără vlagă și la discreția inamicului probabil sau
real. Celălalt aspect, cel major, se referă la modul complet corupt în care
domnul Băsescu înțelege rolul și locul legilor în statul România, al cărui
președinte se ține cu dinții și ghiarele să rămână.
Este specifică domnului Băsescu Traian credința că legile se dau special
pentru unul sau altul și nu la modul general, pentru toată lumea. Adică, dacă
se stabilește prin lege o vârstă la care generalii trebuie să lase locul
altora, domnul Băsescu se gândește la un anumit general sau la anumiți generali
pe care legea i-ar viza direct și personal și pe care legiuitorii și-ar dori să
îi vadă „scoși din sistem”. Și, deoarece acei generali îi sunt loiali nu Țării,
ci domniei sale personal, probabil până în pânzele albe, se simte dator să îi
apere de o asemenea „trădare națională” tot până în pânzele albe. Bineînțeles,
deși i-a numit pe cei „41 de generali”, domnia sa are în minte doar doi-trei
generali, iar aceștia nu de la Armata României, ci de la „structuri”, adică de
la serviciile secrete foarte militarizate, pe care le păstorește direct și pe
care le utilizează personal, pentru cine știe ce scopuri oculte.
De aceea, domnul Băsescu folosește cu nonșalanță funcția sa de promulgare a
legilor, cu care l-a investit Constituția României, pentru a retrimite legea de
modificare a Statutului cadrelor militare înapoi în Parlament, spre rectificare. Pentru că, fiind de neînlocuit, domnia sa vrea să îi facă la fel
de dependenți de el și pe de-neînlocuiții ce îi servesc acum drept putere
personală.
Post scriptum
Un subiect interesant ar mai
putea fi și discursul prezidențial din punct de vedere al formei, nu numai al
conținutului. Nu este un secret, dar caracterul rudimentar, la limita
analfabetismului, al limbajului său este un fapt ignorat de majoritatea celor
care se mai uită în gura domnului Băsescu Traian. Trecut prin școală din mila
profesorilor sau pe pilele tatălui, de fiecare dată când vorbește în public,
domnul Băsescu dovedește timide și răslețe cunoștințe de exprimare în limba
română literară. Acum, construcția „act
împotriva ... a Armatei Române” este un exemplu tipic de asemenea
precaritate educațională. Dar, mult mai serioasă este construcția „trădare națională”, care, după toate
canoanele lingvistice consacrate, înseamnă că o întragă nație trădează ceva și
nu, că cineva trădează o națiune, cum, probabil, ar fi vrut să zică domnul
Băsescu dar nu a știut mecanismul de formalizare verbală a unei asemenea idei,
pentru că a chiulit sau nu a fost atent la lecția respectivă. Dacă ar fi știut,
ar fi zis mai degrabă „act de trădare a
națiunii”. Sau, cine știe, poate chiar așa a vrut să zică, adică să
culpapilizeze o întreagă națiune că trădează interesul personal al domnului
Băsescu să mențină în funcții câțiva generali obedienți și loiali sieși.
Președintele Statelor
Unite ale Americii are dreptul la transport aerian cu Air Force One, care este
o aeronavă echipată să servească nu numai pentru transportul propriuzis pe
calea aerului dintr-un loc în altul, ci și ca birou și reședință pentru respectivul
președinte. Aceasta este, totodată, o misiune permanentă a unei unități speciale
a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite, care se ocupă de achiziționarea,
întreținerea și exploatarea aeronavelor ce îndeplinesc condiția de Air Force
One. Dreptul la asemenea transport derivă din faptul că președintele american
este comandantul șef al Forțelor Armate și trebuie să fie în măsură să comunice
permanent cu aceste forțe armate, în timp ce se deplasează pe distanțe mari.
Ce nu trebuie să uităm că
aceste forțe armate americane sunt cele mai puternice din lume, ca număr
depășesc populația unui stat cum este Slovenia, sunt răspândite pe toate
continentele, iar armamentele nucleare de care dispun cele trei categorii
principale de forțe, respectiv aviația, marina și trupele terestre, pot
distruge orice formă de viață de pe această planetă cel puțin de două ori. Este,
deci, natural ca aranjamentele de comandă și control ale acestor forțe să fie
foarte elaborate și de cea mai bună calitate, costurile asociate cu aceste
aranjamente fiind întotdeauna mai mici decât cele pe care le-ar putea suferi
absența sau calitatea lor scăzută. Ca să vă faceți o idee, echipamentele de
comunicații secretizate de pe o aeronavă americană destinată unui comandant
militar costă de câteva ori mai mult decât aeronava propriuzisă, dacă ar fi să
o cumpere din comerțul cu aeronave. Asta, deoarece o armată cum este cea
americană beneficiază de puncte de comandă aeriene, maritime și terestre, care
sunt eminamente mobile, adică mai greu de localizat și lovit, în cazul unei
confruntări armate, inclusiv cu arme nucleare.
Conform Constituției României, și președintele român este comandantul
forțelor armate. Numai că aceste forțe armate sunt printre cele mai slabe din
lume, ca număr nu depășesc populația unui trâg de provincie, iar armamentele cele
mai distrugătoare de care dispun ele sunt puștile de asalt. În aceste condiții,
nu putem vorbi de aranjamente de comandă și control care să justifice existența
mai multor puncte de comandă mobile, aeriene, maritime și terestre, nici măcar
la nivelul strategic. Cât despre președintele României, deși el este comandant
al forțelor armate, el nu are un buton de comandă propiuzis, adică el nu ia
nicio decizie de conducere și comandă a resprectivelor forțe, în timp real,
care să justifice un punct de comandă strategic, îmbarcat pe o aeronavă de
transport.
Deci, pretenția domnului Băsescu Traian, actualul președinte în funcție al
României, de a beneficia de o aeronavă care să îl ducă imediat dintr-un loc în
altul și să îi permită comunicații securizate instantanee cu „structurile” și
„instituțiile” din Țară, când este plecat pe afară, este o pretenție total
deplasată. Dacă domniei sale nu îi place să stea cu orele prin aeroporturi,
unde să omoare timpul dintre activitatea la care a participat și ora de plecare
a cursei comerciale cu care se deplasează, este suficient să închirieze o cursă
charter, de la oricare companie de profil din lume, ceea ce, de altfel, a mai
făcut și altă dată, chiar atunci când avea avion personal, pus la dispoziție de
România. Iar, dacă nu îi decontează cursa charter domnul Gherghina de la Buget,
poate găsește bani prin buzunarele proprii, rămași de la afaceri cu terenuri
sau cu hă hă hă, unde zicea mai demult domnia sa că zace sursa imensei sale
averi personale.
În ultima săptămână, cele
două organizații asociative ale militarilor care nu mai sunt activi, respectiv
Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Al. I.
Cuza”, zisă și ANCMRR și Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, zis și SCMD, au fost
în contact cu diverși leaderi politici, între care s-a remarcat domnul Oprea G.
de la Guvern, pe subiectul revenirii pensiilor militarilor ce au scăzut în urma
revizuirii la cuanumul avut în ultima lună a anului 2010. Aceste contacte au
fost urmate de vești cum că s-ar fi depus la Parlament proiecte de lege care să
rezolve acest subiect, iar două asemenea proiecte au apărut pe internet, câte
unul pentru fiecare organizație asociativă a militarilor foști activi.
Guvernanții înșiși nu au
dezvăluit care le-ar fi interesul real pentru acest subiect, astfel încât
fiecare dintre comentatorii veștilor a putut să își închipuie ce motiv i s-a
părut mai credibil sau mai apetisant pentru cititorii blogului sau articolului
său. Numai că, fără cunoașterea concretă a acestui interes, nu putem să ne dăm
seama nici de semnificația reală a pregătirilor pentru o nouă legislație și
nici de șansele ca această nouă legislație să prindă viață și să își aștearnă
efectele asupra celor interesați. Și scriu asta, deoarece textele celor două
așazise proiecte de lege, la fel ca și contextul în care au apărut mediatic, mă
lasă să cred că nu avem în față un demers serios și riguros legislativ, ci doar
o joacă de-a legea, în care s-au prins câțiva parlamentari, din motive
personale cu totul neinteresante.
Desigur, recunoaștem de la început că orice parlamentar, mai vechi sau mai
nou, are dreptul la inițiativă legislativă în Parlamentul României, drept pe care
și-l poate exercita de unul singur, sau împreună cu alți colegi. Iar acest
drept nu este o joacă, ci o treabă foarte serioasă. Numai că, atunci când unul
sau mai mulți asemenea aleși ai poporului se arată în public că au redactat un
text de lege pe o bucată de hârtie, ei, de fapt, nu fac altceva decât să arate exclusiv
realitatea că au așternut un text pe o bucată de hârtie. Nimic mai mult. Eu nu
am văzut nicio semnătură parlamentară pe niciunul dintre cele două proiecte de
lege, așa că nici nu cred că s-a ajuns până acolo încât ele să fie întocmite
după regulile de procedură parlamentară. Dar, presupunând că ele au fost
semnate și chiar și depuse la Parlament, un timp îndelungat de acum înainte,
ele vor rămâne tot doar niște texte aflate pe câte o bucată de hârtie, chiar
dacă sunt scrise sub antetul celor două camere parlamenare.
Abia când le va veni rândul, conform procedurilor birocrației parlamentare,
vor fi ele discutate în comisii, ocazie cu care se va constata dacă cele
propuse în textele respective au vreun sens și servesc interesului public,
cerințe pe care ar trebui să le îndeplinească orice lege. După votul
consultativ în comisii, respectivele inițiative legislative se vor așeza la
altă coadă, pentru voturile în plen, separat în cele două camere. Iar asta
numai în urma dezbaterilor plenare, când se vor discuta, aproba sau respinge și
amendamentele pe care oricare alt parlamentar le poate face fiecărui cuvânt sau
fiecărei idei din textele propuse. Nu cred că se cunosc situații în care
inițiativele legislative ale parlamentarilor să fi avut un parcurs mai scurt de
un an. Același lucru este valabil și pentru inițiativele legislative ale
Guvernului, diferența fiind că acesta poate să își asume răspunderea, pentru a
sări peste întregul proces legislativ, sau, în cazul legislației minore, să emită
o ordonanță de urgență, ce va trebui apoi aprobată ea de Parlament, care poate
face și eventuale modificări, ca în cazul oricărui proiect de lege.
Deci, în momentul în care cineva, indiferent cine, anunță public demararea
unui proces legislativ, ca și când cu asta ar fi rezolvat problema, și mai
spune și că toate etapele amintite mai sus vor fi parcurse până la sfârșitul
lunii în curs, mult mai tare mi se pare că avem de-a face cu o joacă de-a legea
decât cu chestie serioasă. Și am ajuns la concluzia aceasta fără să discutăm
despre textele de lege propriuzise, sau fără să ținem seama că șeful acestei
inițiative legislative nu este altcineva decât domnul Oprea G., un domn care,
printe multele lucruri spuse și neîntâmplate, a promis și că își va da demisia
dacă vor scădea pensiile militarilor, dar nu și-a mai dat-o, din rațiuni
superioare, desigur. Adică, vorbim de un domn fără credibilitate.
Nu o să ne apucăm acum să speculăm ce l-a mânat pe acest domn Oprea să își
asume discuțiile cu cele două organizații menționate la început și ideea de
inițiativă legislativă în coadă de pește, de după acele discuții. Sunt prea
multe de speculat, de la încrengăturile mafiote pe care le-a construit în jurul
său și până la cine poate comanda ce procuraturii românești. Ce știu aproape cu
certitudine este că nu poate fi grija față de ofițerii scoși din activitate și
apoi loviți de reducerile de venituri fără precedent în toată istoria
recalculării milioanelor de pensii ale civililor în rândul cărora au fost
băgați, fără să îi întrebe nimeni. Pentru că o asemenea grijă nu se naște acum,
după ce știi de trei ani că tu ești artizanul acestui atac la adresa lor. O
asemenea grijă ori o ai, ori nu o ai. Cum nu poți să fi mumă pentru unii și
ciumă pentru alții din același corp profesional, decât dacă nu îți pasă nici de
unii și nici de alții, ci doar te servești de unii și te descotorosești de
ceilalți.
Cât despre textul proiectelor de lege propuse, ele abordează același lucru,
respectiv revenirea cuantumului pensiei actuale la valoarea din decembrie 2010,
pentru acele pensii care au scăzut, odată cu revizuirea lor în pensii de
asistență socială. Numai că o asemenea măsură nici nu ar trebui legiferată.
Deoarece legea pe baza căreia s-au desființat pensiile militare de stat și s-au
transformat beneficiarii lor în asistați sociali dă posibilitatea să fie
interpetată atât în sensul că nu se diminuează pensiile ajunse mai mici, cât și
să se diminueze, fiindcă nu menționează nicio prevedere expresă în acest sens.
Carevasăzică, nu numai că nu ar fi nevoie de o nouă lege, dar nici măcar nu
este nevoie de o completare a legislației existente, ci doar de o decizie
guvernamentală de interpretare a legii existente. Deci, dacă cineva, oricine,
ar fi vrut să pună capăt, odată pentru totdeauna, acestei probleme complet
artificiale, create, cel puțin aparent, doar din încăpățânarea domnilor
Băsescu, Boc și Oprea, de a-și arăta mușchii în fața tinerilor pensionari
militari, care au îndărznit să părăsească sistemul activ mai repede decât ceilalți,
ar fi fost suficient să aplice legislația generală a pensiilor și la acești noi
pensionari, foști militari în rezervă cu drept de pensie de stat. Adică, este
nevoie doar de puțină voință politică și atât. Fără niciun efort legislativ
suplimentar.
Desigur, inițiatorii noii legislații știu și ei aceste lucruri. Doar că ei preferă
să meargă pe varianta lor, în loc să rezolve direct și complet problema, din
motive pe care nu le spun nimănui. Unul dintre aceste motive posibile este că,
de fapt, ei nu vor să rezolve problema, ci doar să o lungească la nesfârșit,
tatonând să vadă când își pierd ceilalți răbdarea și făcându-se că, iată, nu
stau chiar degeaba și că mai și mișcă lucrurile din loc. Dar fără să le ducă la
capăt, bineînțeles. În tot cazul, dacă veți vrea să vedeți vreodată această
problemă rezolvată, va trebui să vă uitați exclusiv la ceea ce face domnul
premier Ponta. Este singurul din Guvern care poate face ceva concret, numai să
vrea, toți ceilalți fiind prinși, cel puțin aparent, într-un simplu joc de-a
legislația, în loc să vină cu vreo rezolvare.
Mama lui Schengen, Frau Merkel l-a pus pe Herr Hans-Peter Friedrich să scuipe și să înjure! Cam asta este tot ce poate face
România, în problema Schengen, adică să o pârască pe doamna Angela Merkel,
cancelarul Germaniei, că l-a pus pe ministrul său de interne să o vorbească de
rău și să amenințe cu veto-ul său la viitorul Consiliu European pe Justiție și
Afaceri Interne, ce stă să înceapă săptămâna aceasta, dacă se va pune pe agendă
intrarea Bulgariei și României în Spațiul Schengen.
Ministrul de externe
român, domnul Titus Corlățean, a supralicitat totuși această unică posibilitate
de reacție românească și a cerut public explicații de la guvernul Germaniei,
privind motivarea unei asemenea atitudini. Nu știm dacă Frau Merkel îi va
răspunde domnului Corlățean și nici ce îi va răspunde, dacă va binevoi să spună
ceva. Știm însă că Herr Friedrich a explicat, oarecum, care ar fi motivele
opoziției germane la intrarea României în Schengen. Deci, avem totuși o bază de
la care să pornim, dacă vrem să speculăm ce ar putea răspunde doamna cancelar
Merkel.
Înainte de asta, însă, iată enunțul problemei. Începând cu anul 2007,
Bulgaria și România au devenit membre ale Uniunii Europene, la trei ani după majoritatea
celorlalte state foste comuniste, plus Malta și Cipru. Prin tratatul de
aderare, Bulgaria și România sunt obligate să intre și în Spațiul Schengen,
care corespunde unei suprafețe de peste 4,3 milioane km pătrați, cuprinzând
toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Irlandei și Marii
Britanii, precum și patru state nemembre și găzduind o populație de peste 400
milioane locuitori. În acest spațiu, deplasarea persoanelor se face ca și când
nu ar exista granițe între state, ceea ce implică eliminarea
controalelor la frontiera cu ceilalți membri Schengen și încredințarea
controlului frontierelor externe guvernelor de la margine pentru toate țările
din spațiu, inclusiv în ceea ce privește poliția de frontieră și aspectele
judiciare ale imigrării persoanelor.
Concret, odată intrată în Spațiul Schengen, România va controla, în numele
întregii comunități europene, toate intrările de persoane prin punctele de
frontieră maritime, terestre și aeriene de pe teritoriul său, iar frontiera
propriuzisă cu Ucraina, Republica Moldova și Serbia devine frontieră europeană.
Odată trecută de această frontieră, o persoană este liberă să circule oriunde
în acest Spațiu Schengen, fără să mai fie nevoie de aprobarea statului pe
teritoriul căruia vrea să călătorească. Și, bineînțeles, fără să își mai anunțe
intrarea într-un alt stat decât România, pentru că nu va mai avea alt punct de
intrare în acel alt stat, unde să fie controlată.
Problema enunțată la data primei decizii de amânare a intrării României în Schengen
a fost că, din cauza corupției instituționalizate și a crimei organizate din
țara noastră, nu este benefică pentru celelalte state membre să ofere românilor
posibilitatea de a decide cine intră în acest spațiu, deoarece ei ar putea fi
ușor cumpărați de traficanții de persoane sau de grupările mafiote de orice
tip. Totodată, având în vedere precaritatea sistemului de justiție românesc,
era puțin credibil că procurorii și judecătorii români vor fi în măsură să
administreze în mod european actul de justiție pentru spețele legate de
traversarea frontierei Schengen.
În plus, aspectele de circulație a persoanelor descrise mai sus sunt
valabile și pentru cetățenii români. În prezent, aceștia au drept de călătorie
liberă în oricare alt stat membru al Uniunii Europene, numai că trebuie să se
supună controlului de frontieră, adică să își anunțe prezența în statul unde
vor să călătorească.
Acesta este și aspectul principal pe care l-a subliniat domnul ministru
german de interne, în sensul că existența actuală a controlui mișcării
românilor, care ar dispărea odată cu aderarea României la Spațiul Schengen,
îngreunează, în prezent, stabilirea acestora în Germania doar pentru a
beneficia de ajutoare sociale de la guvernul local, cum îi este teamă domnului
Friedrich că s-ar întâmpla odată eliminat acest control.
Împreună cu Guvernul Merkel din care face parte, Herr Friedrich este
convins că cea mai bună metodă de prevenire a stabilirii unui european din
România pe teritoriul european al Germaniei în alte condiții decât pentru a
munci ori a învăța se poate realiza prin instituirea unei pedepse de expulzare
a celor prinși că fac asemenea lucru și de interzicere a intrării pe teritoriul
german pe o durată de un an sau mai mult. Ori, dacă nu mai sunt frontiere unde
să controlezi cine îți intră în țară din România, o asemenea pedeapsă nu mai
poate fi aplicată, zice domnul ministru. De unde, mai bine să nu intre România
în Schengen.
Desigur, sunt mulți care s-ar putea gândi că domnul Friedrich este ori idiot,
ori fascist, ori câte un pic din fiecare. Eu cred că domnia sa nu este altceva
decât un politician. Dar și cei care gândesc altfel despre acest domn ar avea
destule argumente. În primul rând, politica gardurilor de orice fel este o
politică fascistă, chiar dacă proiectul prevede și porți de trecere controlată
a gardului respectiv. Cum tot fascistă este și soluția ghetoului, chiar dacă el
ar fi la nivelul unui stat cum este România. Asemenea soluții au la origine
teza fascistă că bunăstarea unei populații, cum este cea a Germaniei, este
amenințată de existența între membrii acelei populații a unor străini care vor
să trăiască și ei împreună cu băștinașii. De unde derivă concluzia răsturnată că,
fără acei străini, băștinașilor le-ar fi mai bine. Deci, orice acțiuni
împotriva străinilor de loc vor fi unele benefice pentru localnici. Iar, ca
politician, nu poți să nu ții seama de binele celor care te votează. Asta, la
fasciști.
La idioți este specifică incapacitatea de a identifica și formula corect o
problemă, ca să nu mai vorbim de totala incapacitate de a găsi soluții viabile
și eficiente la problema respectivă. De aceea, pentru idioți, cea mai simplă
reacție la orice problemă este izolarea și respingerea ei. În cazul României,
izolarea și respingerea ei din Spațiul Schengen sunt, evident, soluții care nu
pot beneficia de prezumția de inteligență. Pentru că, în majoritatea
cazurilor, călătoriile de plăcere sau de afaceri ale românilor în Germania sau
altă țară din Occident sunt aducătoare de bunăstare pentru localnici. Cum și
stabilirea permanentă a acestora pe teritoriul Germaniei sau a altui stat
european este benefică pentru localnici, tot în majoritatea cazurilor.
Problema cea adevărată este existența în România a corupției
instituționalizate și a crimei organizate de tip economic, nonviolent. Ori
această problemă nu se identifică prin lipirea de etichete pe fruntea membrilor
unei întregi populații, cum este eticheta de român, sau de rom, ori de țigan și
izolarea celor cu eticheta pe frunte de restul locuitorilor Europei. Problema
trebuie identificată exact acolo unde este, adică la nivelul puterilor
statului, respectiv cea parlamentară, cea executivă și cea judecătorească, care
se dovedesc incapabile să respingă corupția și să lupte împotriva crimei
organizate de tip economic. Aceste puteri trebuie ajutate, obligate și împinse
de la spate să se autopotențeze pentru a fi eficace în rezolvarea flagelurilor
respective.
Ori, ajutorul, obligația și imboldul pot fi generate din interiorul nației
românești, prin sistemul democratic de constituire a celor trei puteri ale
statului, precum și din exterior, prin integrare și cooperare europene. Dacă
este ca Germania să aibă un rol în acest sens, el poate fi jucat la nivelul
societății românești, prin încurajarea și potențarea controlului și
supravegherii democratice a actului guvernamental, precum și la nivel european,
prin activități specifice în cadrul Comisiei și Consiliului, sau prin acțiuni
bilaterale.
Numai că, în condițiile în care Germania lui Frau Merkel a încurajat doar
antidemocrația internă în România și dictatul european asupra afacerilor
românești, fie ele politice sau economice, este foarte greu de crezut că
actualii guvernanți germani vor avea inteligența să înțeleagă asemenea
adevăruri simple, cum sunt starea guvernării în România și soluțiile reale și
fezabile de îmbunătățire a ei. Așa că trebuie să ne așteptăm ca, la Consiliul
de săptămâna asta, pe probleme de justiție și afaceri interne, cazul intrării
României în Spațiul Schengen să nu fie discutat. Sau, dacă va fi discutat, să
aibă o soluție fie idioată, fie fascistă, fie câte puțin din fiecare.
... să mi se ocupe
atenția, chiar și la nivel de secunde, cu „realități” construite de subinteligenți
recalificați ca șmecheri, care știu ei
mai bine că acum nu este momentul
și că merge și așa să faci legi pe
care să nu le aplici, pentru că tu le-ai făcut, tu le omori. Unul dintre
aceștia este domnul Oprea Gabriel, actualmente viceprimministru în Guvernul
Ponta II, fost ministru al apărării naționale în guvernele Boc VI și Ungureanu
I, fost ministru de interne în guvernul Boc I, fost șef al „Mafiei personale a
lui Adrian Năstase”, fost cârciumar, fost militar de intendență și cine știe ce
o mai fi fost domnia sa.
Zilele acestea, domnul
Oprea G. a construit o „realitate” din întâlniri cu „reprezentanți” ai
militarilor pensionari, cărora le-a amintit că el le-a dat bani în plus celor
cărora le-a dat și că, de vină pentru că altora le-a luat din pensie sunt chiar
cei păgubiți, pentru că nu au venit cu propuneri de „remediere” a nedreptății,
atunci când i-a „invitat” măria sa, ministrul. Dar nu este totul pierdut,
pentru că, este suficient să vină repede-repede „reprezentanții” cu un proiect
de hotărâre de guvern sau de ordonanță de urgență și se va ocupa domnia sa,
viceprimministrul, să promoveze hârtia și să îl convingă pe șeful lui de
guvern să aprobe revenirea la pensia avută acum trei ani.
Am pus niște ghilimele în paragraful anterior, așa că va trebui să fac o
paranteză scurtă, care să le explice, cât de cât. În primul rând, când zic
„realități” și pun cuvântul între ghilimele, comit, de fapt, o ironie la adresa
unui politician de-al guvernării, pe care l-am auzit cum a descris bugetul de
stat pe anul acesta ca fiind unul „realist,
pentru că asta este realitatea în România”. Adică, dacă realitatea din
România este una aiurea și cu totul la discreția ori la cheful unor neaveniți,
cocoțați pe butoanele de comandă ale Țării, oricare ar fi deciziile luate de acești
guvernanți, ce apasă pe acele butoane ca o maimuță lăsată de capul ei în
laboratorul de studii comportamentale, ele nu sunt altceva decât decizii
„realiste”.
Apoi, i-am pus între ghilimele pe „reprezentanții” pomeniți în întâlnirile
cu domnul Oprea pentru că ei nu îi reprezintă nici formal, nici informal, nici
legal și nici moral pe toți cei în cauză, care sunt și militari și pensionari.
Formula corectă de identificare a lor ar fi trebuit să fie „reprezentanți ai unora dintre militarii pensionari”. Asta, cu atât mai mult
cu cât unii îi reprezintă pe unii, pe când alții îi reprezintă pe alții, iar
între toți acești „reprezentanți” este o competiție de reprezentare de tot
râsul. Și mai sunt și militari la pensie care se reprezintă doar pe sine,
despre care nu pomenește nimeni nimic.
Aștept cu nerăbdare ca cineva să îi invite și pe aceștia la o discuție
între guvernanți și militarii pensionari, cei nereprezentați de nimeni. Nu cred
că se va întâmpla acest lucru, doarece șmecheria asta cu reprezentarea nu este altceva
decât o formă de consfințire de facto
a existenței unei majorități privilegiate în rândul militarilor pensionați. Pe
care legea nu o recunoaște, dar ce contează legea?! Adică, măsurile ce s-au
luat până acum au fost favorabile doar unei părți dintre pensionari, probabil majoritari,
ceea ce înseamnă că nu toți sunt egali în drepturi. La fel ca pe vremea
partidului-stat comunist, din care se trag atât genetic cât și cultural toți
„reprezentanții” și guvernanții „realiști” de astăzi, dacă ești membru unde
trebuie, atunci ești mai egal decât ceilalți.
Deci, închizând paranteza, m-am săturat să aud în media ori în mijloacele
de socializare că domnul Oprea, cel ce are dificultăți de exprimare orală și
multe ticuri specifice celor cu puțini neuroni activi, știe el mai bine cum
este cu pensiile militarilor. Mult mai bine știm noi, pentru că toate s-au
întâmplat nu în altă viață, ci în ultimile 29 de luni.
La început, s-a dat o lege de desființare a pensiilor militare de stat și a
celor speciale ori de serviciu și trecerea foștilor beneficiari de asemenea
pensii în rândul asistaților social. Această lege a dat-o domnul Oprea,
împreună cu Guvernul Boc din care făcea parte, a aprobat-o majoritatea
parlamentară din care făcea parte și domnul Oprea, ca parlamentar aflat
exclusiv în tabăra majorității, indiferent de partidul din care face parte, și
a fost promulgată de domnul Băsescu Traian, președintele șef al forțelor
armate, care tocmai îl re-evaluase pe domnul Oprea.
Apoi, s-a dat o hotărâre de guvern de aplicare a legii de mai sus. Această hotărâre
de guvern a fost promovată de domnul Oprea și aprobată de Boc, căruia, oricât
m-aș strădui, nu pot să-i zic domn,
nici măcar în bășcălie. Pe baza acestor două acte normative s-au dat deciziile
de recalculare a pensiilor, cu aplicabilitate din ianuarie 2011. Noi știm mai
bine decât oricine că rezultatul aplicării acestor acte a fost că două treimi
din pensii nu au fost calculate deloc, ci doar s-a luat vechimea înscrisă în dosarul
de pensie și s-a înmulțit cu salariul mediu pe economie din toată perioada
serviciului activ. Asta, deși legea și hotărârea de guvern prevedeau obligația
calculatorilor să calculeze pe baza datelor oferite de arhivă și centrele
militare. Și mai știm că a fost nevoie de intervenția directă, publică,
neconstituțională și ilegală a domnului Băsescu, care i-a dat ordin lui Boc să
retragă hotărârea de guvern și să emită faimoasa Ordonanță de urgență nr. 1 din
ianuarie 2011, care stabilea, cu valoare de lege, o metodologie de calculare a
pensiilor de asistență socială pentru foștii beneficiari de pensii militare de
stat. (Vezi un articol din 15 ianuarie 2011 despre această întâmplare)
Se pare că domnul Oprea zice că nu a fost atunci momentul să se constate că
aproape toate din cele multele zeci de mii de decizii de recalculare emise pe
baza salariului mediu pe economie au avut caracter penal, în sensul că
emitentul, respectiv Casa Sectorială de Pensii din Ministerul Apărării
Naționale, unde ministru era domnul Oprea, a săvârșit abuzul în funcție, în
detrimentul intereselor persoanei, de a declara că nu a avut date să calculeze
pensiile respective conform legii, deși avea datele acelea, doar că nu a avut
timp și chef să le folosească. Sau, dacă a făcut la ordin acest abuz, atunci a
săvârșit doar infracțiunea de fals intelectual în înscrisuri, de câte ori a
înscris în deciziile de revizuire date neadevărate sau a omis să insereze date.
Cum scopul era mulțumirea majorității gata de cumpărat cu pensii, a mers și
așa, adică s-a revenit la cuantumul pensiilor din 2010 și s-a „lucrat la
revizuirea” pensiilor până la sfârșitul anului 2011, fără să se sesizeze nimeni
cu încălcarea legii și comiterea de fapte penale, de cei care au condus și au
executat recalcularea. Domnului Oprea nu i-a mai tăcut gurița, spunând în
Parlament o mulțime de lucruri despre „procesul de revizuire” și publicând pe
site-ul ministerial informații despre „stadiul” revizuirii, pensie cu pensie.
Începând cu ianuarie 2012, s-a dovedit că multe din acele vorbe ale
domnului Oprea nu erau altceva decât propagandă deșănțată, cuvinte fără valoare,
sau chiar minciuni sfruntate. Din nou, a mers și așa. Și, tot din nou, nu a
fost momentul să îi reamintească nimeni domnului Oprea că, parcă, zisese mai
devreme ceva de plafonarea noilor pensii la 3.000 lei sau alte promisiuni acum
neacoperite în fapte. Desigur, orice cititor al textului oricărei decizii de
revizuire a pensiei, emisă pe baza Ordonanței de urgență nr. 1 își poate da seama
că, nici de data asta, Casa de Pensii Sectorială din Ministerul Apărării nu a
respectat legea, care impunea o metodologie clară, ce nu a fost deloc aplicată.
Oricum, conducerile ministerului și guvernului au considerat că merge și așa. Nemulțumiții
sau riguroșii în aplicarea legii au putut face contestație. La care contestație
nu s-a prea răspuns, nici după nouă luni, pentru că membrii Comisiei de
contestații știau ei mai bine. Și, cu asta, basta.
Prin luna februarie, domnul Oprea a format un nou guvern, cel al domnului Ungureanu,
iar prin luna mai a format o nouă majoritate parlamentară cu domnul Ponta, majoritate
care a dat jos Guvernul Ungureanu și a instalat primul Guvern Ponta. Cu
siguranță, luptând pentru stabilitatea politică, adică pentru rămânerea în
tabăra majorității, indiferent de configurația puterii, domnului Oprea nu i-a
mai ars și să se ocupe de procesul de revizuire a pensiilor, care, oricum, se
încheiase în anul anterior. Acum se putea ocupa pe îndelete de avansarea în
grad a soldaților și gradaților loiali domniei sale și noii mafii al cărei șef
se pare că este. Numai că această avansare, de cele mai multe ori de la caporal
la colonel, dintr-un foc, cum ar zice santinela, s-a dovedit câteva luni mai
târziu că a fost foarte ilegală. Adică, penală.
Și, asta, doar pentru că domnul Oprea s-a arătat modest și nu a vrut să mai
fie ministrul apărării și în Guvernul Ponta I, lăsându-l pe domnul Dobrițoiu de
la liberali să se uite prin mapa ministerială și să găsească acolo
ilegalitățile și falsurile cu iz penal ce îi sunt acum atribuite. Numai că nu a
fost nici atunci momentul ca cineva să se ocupe de aceste ilegalități. Sau,
domnul Oprea știa și domnia sa, din nou, mai bine...
Este foarte posibil ca domnul Oprea să nu fi fost modest când nu a vrut să
facă parte din primul Guvern Ponta, ci să se fi dedicat, din mai și până în
decembrie 2012, conducerii partidului domniei sale, format din dezertori și
trădători politici, în cele două runde de alegeri, cele locale din iunie și
cele generale din decembrie, pe care le-a câștigat detașat, comparativ cu
așteptările și calculele bazate pe rațiune. Asta, deoarece se pare că fiecare
pensie mărită i-a adus cel puțin trei voturi.
Oricare ar fi explicația abandonării cârmei Armatei, domnul Oprea G. și-a revenit
imediat după alegeri și s-a promovat în funcție, devenind viceprimministru,
responsabil de ministerul al cărui ministru fusese ceva mai devreme. Acum, ca
și când nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimile 29 de luni, domnul Oprea vine și
zice că știe domnia sa mai bine cum a fost și cum este cu pensiile militarilor,
că nu este momentul ca acestea să fie recalculate și că merge și așa, să se mai
revizuiască una sau două, ale celor mai gălăgioși ori cărora le-a venit între
timp mintea în cap și au venit să îi pupe mâna și să semneze adeziunile ce le
vor garanta, dacă nu majorarea pensiei, măcar revenirea la cuantumul de acum
trei ani.
Singura problemă este că eu m-am săturat și de domnul Oprea, și de domnul
Ponta, și de domnul Băsescu, și de toți cei care se fac ei că acum descoperă
problema pe care tot ei au generat-o acum trei ani și că le trebuie timp ca să
găsească soluții pentru ea, deoarece ei gândesc încet și prost. Și m-am mai
săturat și de cei care au răbdare cu acești subinteligenți din scaunele înalte
de demnitate publică, atât de înalte încât să poată ajunge ei, așa minusculi
oameni de stat cum sunt, la butoanele de comandă, pe care să le apese ca niște
maimuțele puse pe joacă în laboratorul de studii comporamenale asupra primatelor
cu patru mâini.
Când folosesc sintagma m-am săturat,
eu înțeleg că nu mai încape nimic în plus, în tubul meu digestiv. Nu neapărat
că nu ar mai fi niciun pic de loc pe acolo, dar că mi s-ar face lehamite dacă
aș mai îmbuca o înghițitură și aș ajunge să dau totul afară. De data asta, am
folosit aceiași sintagmă la figurat, înțelegând că nu mai pot să înghit nici
măcar o îmbucătură din ceea ce mi se bagă pe gât, de te miri cine. Chiar dacă
vorbesc la figurat, senzația de greață îmi este cât se poate de reală. Iar
greața îmi spune că apetitul meu pentru a înghiți porcări a fost sugrumat.
Urmează acum să dau afară...