luni, 17 martie 2014

Plesu

Ca om ce sunt cu lecturile esențiale la zi și cu mintea acasă, nu am găsit încă niciun motiv rațional pentru care domnul Andrei Pleșu este etichetat ca intelectual, ca membru al elitei românești ori ca o voce autoritară în fie ce problemă ar aborda domnia sa, indiferent dacă ar fi în linie cu pregătirea și specializarea de care dispune, ori în domeniile la care toată lumea se pricepe, cum sunt politica, fotbalul și femeile.


Cât am reușit să citesc din opera scrisă a domnului Pleșu nu m-a convins că ar fi un autor esențial, cum nici măcar interesant nu mi s-a părut a fi. Recunosc însă că nu am citit tot ce a scris domnia sa. I-am citit doar câteva articole, luate pe sărite și am încercat, fără prea mult succes, să parcurg cel puțin o duzină de pagini din scrierile sale voluminoase. Mi-am zis, însă, că un autor de texte care nu reușește să îmi capteze interesul nici ca subiect, nici ca scriitură și nici ca metodă de gândire nu merită efortul de a fi citit mai în profunzime. Mai mult, desele și curajoasele derapaje de argumentare și limbaj ce îi caracterizează literatura m-au convins că, dacă aș citi mai mult din acest domn, nu aș afla decât tot asemenea lucruri. Ori eu nu înțeleg de ce aș face vreun efort de lectură și de timp să dau peste suceli și învârteli de frază și peste contorsionări de idei care, cel puțin aparent, sunt menite doar să ascundă impotența intelectuală a autorului.
Despre insul Andrei Pleșu nu știu nimic. Nu mi-a fost prezentat și nu cunosc pe nimeni din anturajul intim al domniei sale, care să îmi fi dezvăluit câte ceva despre omul acesta. Nici măcar nu am avut ocazia să mă aflu, întâmplător, în același loc și în același timp cu domnia sa, cum ar fi fost la vreun târg de carte ori la vreo cârciumă. Fac mențiunea aceasta, deoarece, de-a lungul vremii, în viața mea au intrat câțiva scriitori, artiști și chiar oameni de stat, de a căror operă mă încântasem ori chiar mă îndrăgostisem și, bineînțeles, am făcut tot posibilul să îi cunosc și personal. În toate cazurile, întâlnirile cu aceștia au fost deosebit de agrabile și memorabile. Cu domnul Pleșu, însă, nu este cazul.
Ca personalitate, doar îl pot bănui pe domnul Andrei Pleșu cum este, bazându-mă pe informațiile publice despre domnia sa. Premiant al unuia dintre liceele bune ale Bucureștilor, Andrei Pleșu începe să studieze Istoria și Teoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice din București, în 1966. Ceea ce nu este puțin lucru. Pe vremea aceea, secția asta era foarte restrictivă, din punct de vedere al admiterii. Era singura din țară și avea doar câteva locuri. Au fost ani în care nici nu se scoteau locuri la concurs. Și nu se intra cu pile, nu atât pentru că nu ar fi mers, ci pentru că nimeni nu risca să scoată tâmpiți din această școală, deoarece se vedea imediat, în munca lor, dacă au ceva în cap ori nu. În plus, în acele timpuri, nu ajungeai mare de pe urma ei, ci doar vreun critic la vreo gazetă ori vreun istoric la vreun institut de cercetări. Însă, prestigiul între cunoscători era imens. Deci, tânărul Andrei Pleșu nu a fost un idiot. Din contră.
În dezbaterea publică, s-a pus un accent puternic pe scrisoarea scrisă de domnul Pleșu tovarășului Nicolae Ceaușescu, prin care pleda să nu fie pedepsit prea aspru pentru că se implicase în Meditația Transcedentală, ce fusese atât o mișcare de prozelitism ezoteric, cât și o operație de masă a Securității Statului comunist. Mie nu mi se pare un episod definitoriu pentru personalitatea domnului Andrei Pleșu. Orice om normal ar fi încercat să se disculpe într-o asemenea situație, deoarece munca și viitorul domniei sale depindeau de cât de loial și cât de încredere era considerat în rândurile partidului unic și conducător în toate. În plus, pierderea calității de membru de partid comunist ar fi însemnat că tovarășul Pleșu este lăsat pe mâna Securității, fără protecția pe care acest partid o oferea membrilor săi. Ca lucrător cu străinătatea ce era, situația de proscris i-ar fi interzis și contactele cu această străinătate, ceea ce nu era puțin lucru.
Mult mai definitorie pentru domnul Pleșu a fost situația de asumare a demnității de ministru al culturii în decembrie 1989 și de menținere a acestei demnități până spre sfârșitul anului 1991. Nu sunt informații credibile că domnul Pleșu ar fi făcut parte dintr-un grup de conspiratori ce s-ar fi pregătit îndelung și în ascuns pentru asumarea puterii executive, în eventualitatea căderii guvernului comunist și a regimului ce l-a găzduit. Mult mai plauzibilă este ipoteza că domnul Pleșu a fost scos din căciulă, cum se zice, iar domnia sa a zis da. Ceea ce este definitoriu, cum ziceam.
Adică, domnul Pleșu nu are nicio ezitare de a-și asuma responsabilități pentru care nu are nicio pregătire teoretică și nicio experiență, ba chiar nu are nici habar. În cazul concret al ministeriatului culturii, misiunea domniei sale nu a fost să guverneze bine domeniul ci, așa cum a mărturisit el însuși, să epureze cultura română de elementele sale comuniste, cum a fost maestrul Radu Beligan, pe care l-a îndepărtat imediat de la conducerea Teatrului Național din București. Ori, pentru așa ceva, nici nu îți trebuie vreo pregătire teoretică ori vreo experiență managerială, ci doar tupeu și hotărâre. Culmea este că tot domnul Pleșu și-a dat o notă bună activității sale de epurator cultural, consemnând faptul că maestrul Beligan nici măcar nu a protestat și nici nu l-a înjurat cu prima ocazie când s-au văzut.
La fel a făcut și cu ministeriatul externelor, timp de doi ani, între 1997 și 1999. Crezând, probabil, că diplomația înseamnă să știi să mănânci în public cu două mâini și să vorbești mai mult decât limba maternă, domnul Pleșu nu a avut nicio ezitare să își asume demnitatea de ministru al afacerilor externe românești, într-o perioadă de maximă importanță istorică pentru România, cea în care așteptam o confirmare a comunității euro-atlantice că ne consideră ca făcând și noi parte din această comunitate. Ceea ce s-a și întâmplat, singurul merit al domnului Pleșu fiind că nu a încurcat prea mult lucrurile. Practic, pe timpul ministeriatului său, nu a reușit să guverneze ministerul și a stat la mâna secretarilor de stat din subordine, pentru formularea și realizarea politicii externe românești, atâta câtă era ea. Ulterior, în memoriile sale, domnul Pleșu și-a adus aminte doar de faptele sale bune, deși l-am prins, cel puțin într-o ocazie, că își arogă merite pe care nu le-a avut. De altfel, cooptat ca întâiul sfătuitor de politică externă în prima echipă prezidențială a domnului Băsescu Traian, în 2005, domnul Andrei Pleșu a trebuit să se recunoască incompetent și să părăsească această echipă la scurt timp de la instalare.
Dacă, în fapte, domnul Pleșu nu este deloc ezitant în a face și ceea ce nu știe ori nu poate să facă, de ce ne-am mira că, în vorbe, același domn vorbește și despre ceea ce nu știe ori nu poate să cunoască. Și, tot așa, dacă, în fapte, domnul Pleșu se consideră sublim, deși este evident că nici măcar satisfăcător nu e, de ce ne-am mira că și în vorbe domnul Pleșu se consideră la fel de nemaipomenit, pe când, în realitate, nu este.
Să încheiem cu observația generală că este o diferență esențială între inteligență și caracter, între performanța intelectuală și postura publică, între importanța socială a gânditorului și demnitatea publică asumată de același gânditor. Oamenii mari fac în așa fel încât această diferență să nu se mai vadă, prin apropierea cât mai strânsă a celor două laturi.
Oamenii ca domnul Andrei Pleșu caută să ascundă această diferență, păcălind publicul că una ar fi alta. Adică, inteligența ar ține loc de caracter, postura publică ar ține loc de performanță intelectuală, iar demnitatea publică ar fi un substitut al importanței sociale a personalității respective. Ceea ce nu este nici măcar dilematic. Este doar fals.



10 comentarii:

  1. Corect. plesu este ca un cameleon, intotdeauna de partea celui la putere. Cat despre coloana vertebrala... ce sa mai vorbim - este admirabila, sublima dar... Cat de telectual este... o chestiune discutabila.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnul Plesu este o figura tragică. Tragedia este data de existența unui intelect necontestat, prizonier într-un corp plin de pofte mundene și supus unei personalități dubioase. Ce poate fi mai disgrațios decât asta?!?

      Ștergere
  2. Total independent de articolul meu dar aproape simultan cu acesta, domnul Andrei Pleșu publică pe „Blocurile Adevărul” o lungă explicație la acuzele ce se pare că i-au fost aduse de diverși contestatari ori detractori. Consider că este corect să reproduc aici fragmente din această explicație, care se referă la subiectele pleșiste abordate de mine.

    „Andrei Pleşu
    O dată pentru totdeauna
    17 martie 2014, 09:24
    Nu mă simt îndemnat să mă justific sau să mă explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, mînaţi de rea-credinţă, ură, partizanat orb, sau „ordine de sus”, înţeleg să mă încondeieze grosolan, de cîte ori au ocazia, pe forumuri sau pe unele posturi de televiziune. Dar le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încît imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, cîteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu. O dată pentru totdeauna!
    ...
    2. Lăcomia mea ministerială. N-am fost membru în nici un partid post-revoluţionar, n-am solicitat niciodată un post de demnitar şi n-am întreprins niciodată nimic pentru a ajunge într-o poziţie de putere. În furor-ul „revoluţiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinţa de a reveni la meserie, am demisionat după doi ani, deşi mi se ceruse să rămîn. La Externe, am ajuns de azi pe mîine, în decembrie 1997, ca soluţie de înlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Şi de la Externe am demisionat, după numai jumătate de mandat, mînat de aceeaşi nevoie de a mă întoarcere la ale mele. În CNSAS, m-a convins să intru tot Mircea Dinescu. Şi de acolo am plecat prin demisie. În sfîrşit, Traian Băsescu (iarăşi la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcţia de consilier. Am părăsit-o după patru luni. Încît ideea că am fost cocoţat mereu în poziţii de vîrf pe bază de manevre oculte, de linguşeli, nărav sau poftă de privilegii, este o ficţiune venită, nu o dată, de la exponenţi şi susţinători ai unor personaje care chiar cu asta se ocupă: cu dobîndirea şi păstrarea puterii, ca şi cu „valorificarea” ei lucrativă. Bilanţul ministeriatelor mele n-o fi cine ştie ce, dar nu m-am ocupat, totuşi, numai de ecleruri şi omlete. Mă flatez de a fi înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia Monumentelor Istorice, am redeschis, dupa mulţi ani de întrerupere, Festivalul şi Concursul „George Enescu”, am oferit direcţia Teatrului Naţional marelui regizor Andrei Şerban, am organizat prima expunere a operelor româneşti ale lui Brâncuşi în Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999), s-a obţinut preşedinţia OSCE şi s-a accelerat cursa integrării în NATO datorită strategiei de politică externă adoptată de Preşedinţie şi MAE în timpul crizei Kosovo.
    ...
    6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vîrful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decît opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobîndite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe...”

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În aceeași explicație citată aici, domnul Pleșu abordează și subiectul scrisorii către tovarășul Nicolae Ceaușescu. Iată ce scrie domnia sa, parcă la unison cu ceea ce apreciasem și eu despre această tărășenie:
      „1. „Scrisorile” către Ceauşescu şi colaborarea mea cu Securitatea. Cîndva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferinţe pe tema „meditaţiei transcendentale”. Conferinţele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securităţii - cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de faţă la conferinţele cu pricina. Am confirmat, fireşte, deşi episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greşit şi că greşeala mea va avea consecinţe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curînd că omul ştia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, sute de cercetători, artişti şi profesori au rămas fără slujbă, a ieşit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc. În ce mă priveşte, am fost ”executat” într-o amplă şedinţă la locul de muncă, dat afară din învăţămînt (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii îşi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decît a nu fi fost niciodată membru de partid) şi pus sub interdicţia de a publica. Mi s-a oferit, ca soluţie de subzistenţă, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soţia mea, care mă însoţise la Institutul de Psihologie, a fost şi ea dată afară din slujbă şi „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, aşadar, în situaţia de a nu ne putea întreţine, riscînd, totdată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învăţămîntului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audienţe. Un tovarăş de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către şeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocraţia lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primărie. „Adăugaţi o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceauşescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzaţiile de subminare a statului, declaram că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cuminţenia şi zelul patriotic. Nu sunt deloc mîndru de a fi semnat acest text. Am scuza situaţiei-limită în care mă aflam, dar gestul rămîne unul de compromis. Singurul, totuşi, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenţei mele cu regimul. (Constat, în acelaşi timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familie Ceauşescu au beneficiat şi beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decît amărîtele mele ”scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect). Una din acuzaţiile care mi se făceau în timpul procesului şi al „demascărilor” prin care am trecut era aceea că aş fi tăinuit participarea mea la conferinţele „transcendentalilor”. Este motivul pentru care, în memoriul meu, am relatat, drept contra-argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrător al securităţii, prezenţa mea în sală, la data respectivă (vezi mai sus). Dar nu eu mă dusesem să „raportez” asta. Răspunsesem strict la un „interogatoriu”. Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a devenit dovada peremptorie că am livrat informaţii Securităţii, că, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar dacă unul neconvenţional, de vreme ce, recunoscînd că am participat la şedinţele de la psihologie, comiteam o delaţiune împotriva mea însumi… Am relatat, de altfel, toate acestea şi cu alte ocazii...”

      Ștergere
    2. Cine-l mai crede? De fapt recunoaste ca a scris scrisorile din dorinta de a capata ceva. Si nu l-a obligat nimeni sa le scrie. Dar... constiinta trece prin burta. Chiar si la plesu. Ca o fi el o valoare intelectuala nu contest dar cand aceasta valoare este poleita cu "rahat"... Si nu se stie daca este singurul. Desigur ca sunt multi romani, poate mai valorosi ca dl. plesu dar acestia ori nu au avut sansa, ori au avut coloana vertebrala. Ori, cine stie ce altceva...

      Ștergere
    3. Domnul Plesu nu a avut niciodata vreo problema de credibilitate. Cei ce il citesc il cred neconditionat, pentru ca altfel s-ar opri sa il mai citeasca. Toti ceilalti, adica cei multi, nu sunt interesati de domnul Plesu, dar asta nu pentru ca nu ar fi credibil, ci pentru ca nu este interesant sau relevant. Domnul Plesu are o problema doar atunci cand este domnia sa insusi subiect de discutie. Dar nici asta nu este o problema de credibilitate, ci una de bun simt.

      Ștergere
    4. O mențiune tehnică, cred că articolul a fost postat pe Blogurile (și nu blocurile) Adevărul. Între timp am aflat și că domnia sa are un fel de, să-i zicem blog, chiar dacă ușor diferit de ale noastre. Presupun că poate fi util celor care eventual doresc să găsească undeva, centralizat, ceea ce scrie dânsul.

      Ștergere
    5. Multumesc pentru menițiune. Este și necesară și corectă.

      Ștergere