marți, 29 iulie 2014

Candidatul prezidentiabil

Este foarte ușor și destul de relevant să îl privim pe orice candidat la funcția de președinte al României, funcție ce ar trebui să rămână vacantă în decembrie anul acesta, ca răspuns la o cerere făcută de electoratul român. Altfel, dacă zicem că alegerea viitorului președinte nu este nimic altceva decât o procedură constituțională și legală de umplere a șezutului unui scaun ce urmează să rămână liber, nu ne putem explica de ce se înghesuie atât de mulți să contribuie la această umplere. Și, mai ales, de ce unii dintre candidați sunt băgați în seamă, pe când alții nu.


În termeni simpli, partidele și persoanele ce oferă candidați la președinția României pot avea doar una din două abordări. Fie oferă candidatul ce îndeplinește cele mai multe dintre cerințele și așeptările electoratului, fie oferă candiatul cel mai potrivit pentru post, în condițiile date.
Numai că determinarea tipului de candidat nu mai este deloc simplă. Dacă mergem pe prima variantă, cea a candidatului cu cele mai multe caracteristici așteptate de electorat, atunci va trebui să vedem nu numai care sunt acele caracteristici, dar și cine este electoratul. Asta, deoarece electoratul nu înseamnă tot publicul din România cu vârsta de peste 18 ani, ci doar cei ce merg efectiv la vot și votează cu un candidat. Și mai precis decât atât, din numărul probabil de votanți, trebuie să îi scădem pe cei ce își anulează votul, precum și pe cei fictivi. Mai ales aceștia din urmă sunt importanți, pentru că, în anticiparea votului, nu avem cum să îi putem întreba care le sunt preferințele, în termeni de caracteristici ale candidatului. Putem însă deduce cu cine vor vota ei, fictivii, indiferent de calitățile personale ale candidatului lor, doar că asta este o cu totul altă poveste.
Pentru discuția noastră, nu contează dacă acest electorat efectiv este numeros ori minoritar față de totalul populației adulte a României, nici dacă este educat ori aproape analfabet, sau dacă este inteligent ori sub-inteligent. Tot ce contează este că el, electoratul, se va duce la vot, în două tururi și, alături de fictivi, va alege președintele României, în mod cât se poate de democratic. Mai contează foarte mult cum își formează acest electorat efectiv preferințele.
În general, sunt două modalități de formare a preferințelor colective. Una este cea emoțională, afectivă, de tipul „cu ce echipă de fotbal ții?”, iar la întrebarea „de ce?” răspunzi că îți plac tricourile și culorile clubului, că tot cu echipa asta ținea și bunicul, că este echipa cu cele mai multe titluri și victorii, că aici a jucat și celebrul Hagi și așa mai departe.
Cealaltă modalitate este cea rațională. Este ca atunci când vrem să angajăm pe cineva pentru o treabă importantă, să zicem să ne construiască o casă unde vrem noi, care să arate așa cum vrem noi și să coste cât vrem noi. Pentru o asemenea treabă, nu o să ne pese nici cum arată antreprenorul, nici ce vârstă are, nici dacă este căsătorit ori holtei, nici dacă a fost securist ori comunist, ori ilegalist sau chiar dizident, nici dacă este creștin-ortodox ori musulman practicant și așa mai departe. Sau, contează, doar că numai în măsura în care asemenea caracteristici ne-ar da vreo indicație că omul este serios ori neserios, cuminte ori bețiv, cinstit ori ticălos, loial sau curvă, adică, dacă ne convinge sau nu că se va ține de treabă și ne va construi casa așa cum o vrem noi, fără să ne fure sau să ne înșele. În schimb, în abordarea rațională, contează enorm dacă alesul nostru este priceput la antreprenoriat, are rezultate anterioare care să dovedească acest lucru, este onest și pasionat în exercitarea meseriei, pune interesele clientului înaintea tuturor altor interese, îl protejează pe clientul său de orice probleme ar apărea pe timpul construcției casei și altele asemenea.
Din datele sociologice cinstite publicate până în prezent, precum și din observarea comportamentului electoratului românesc efectiv în alegerile anterioare, precum și în cele două referendumuri de demitere a actualului președinte Băsescu Traian, putem concluziona, fără să aducem argumente suplimentare, că majoritatea electoratului efectiv de la noi are o abordare emoțională a fenomenului alegerii președintelui României.
Dar, în același timp, există și un proces rațional de desemnare a candidatului cu cele mai mari șanse de a fi ales președinte. Numai că acest proces nu are loc în rândul electoratului majoritar și emoțional, ci al diferitelor grupuri de interese, care, de altfel, și finanțează din greu campaniile electorale ale diverșilor candidați consacrați, cel mai potrivit dintre ei fiind cel ales într-un mod foarte rațional. Nu contează dacă acel candidat este tânăr sau bătrân, creștin ortodox sau penticostal ori ateu, înalt sau slab, bărbat ori femeie, blond sau brunet, așa cum contează pentru publicul larg. Tot ceea ce contează pentru aceste grupuri este ca el sau ea să ofere suficiente garanții că, odată ajuns ori ajunsă în scaunul Cotrocenilor, le va servi cu loialitate interesele lor.
Cea mai serioasă garanție, așa cum a rezultat din istoria recentă a României, este ca omul să fie șantajabil. Dar nu șantajabil de oricine, ci doar de cei ce îl pun în scaunul prezidențial. Pentru marea majoritate a politicienilor români, asta înseamnă că dosarul compromițător se află în mâinile celor ce i-au făcut politicieni. Natura dosarului nici nu este prea relevantă, atâta vreme cât este într-un singur exemplar, deci există un singur controlor. Poate fi vorba de dosarul de securist, de polițist politic, cu victimele lui cu tot, dosar „dispărut la Revoluție”. Dar poate fi și dosarul de ofițer sub acoperire al vreunui serviciu secret românesc. Ori dosarul de urmărire contrainformativă, în cazul în care politicianul nostru s-a dat cu străinii, chiar înainte de a fi politician. Poate fi un dosar medical, dar poate fi și un dosar penal. Cum pot fi și mai multe dosare, cu condiția ca toate să se afle în aceeași mapă și pe aceeași mână fermă. Apoi pot fi diverse dovezi compromițătoare, de luare de mită, de trafic de influență, de preacurvie și, foarte de succes, de deviații sexuale. Dovezile pot include conturi grase în străinătate, averi pe numele unor membri obscuri ai familiei și altele asemenea.
Tot la capitolul garanții putem include și existența unor încrengături din care candidatul nostru nu poate scăpa. Aici am numi încrengăturile de tip mafiot, de încuscrire între politician și sponsori, dar și crearea de dependențe de lux pentru omul nostru și familia lui, costul pierderii acelor condiții de care a devenit dependent fiind întotdeauna mult mai mare decât costul de a îndeplini fără cârtire ordinul primit de la controlor.
Candidatul ce îndeplinește aceste condiții de subordonare garantată va fi cel mai susținut în lupta electorală pentru Palatul Cotroceni. Lui i se vor reliefa toate caracteristicile sale, ce sunt în concordanță cu cele pe care le așteaptă publicul onest și votant de la un președinte, și i se vor ascunde toate defectele ce l-ar descalifica în ochii aceluiași public. Dacă nu are suficiente caracteristici din cele așteptate, atunci i se vor prezenta defectele drept calități, dar nu mai înainte de a convinge publicul că acesta își dorește un asemenea candidat, cu asemenea calități, deși publicul nu știa că își dorește așa ceva până atunci. În plus, în momentul votării, cel mai potrivit candidat al grupurilor de interse va primi și cea mai mare parte a voturilor fictive, ceea ce nu este puțin lucru.
Dacă am întreba publicul larg nu care sunt caracteristicile pe care le-ar prefera să îi aparțină unui candidat la președinția României, ci care sunt calitățile ce l-ar face pe candidatul nostru cel mai potrivit pentru funcție, în următorii cinci ani, publicul nu ar ști răspunsul. Adică, publicul este capabil să spună cum ar trebui să arate, ce ar trebui să creadă, să zică ori să fie candidatul, pentru a-i trezi publicului sentimente și emoții pozitive, care să îl îndemne la vot, dar nu este capabil să spună ce trebuie să știe, să poată și să facă același candidat, pentru a-i fi mai bine tocmai aceluiași publicul. Revenind la parabola cu casa, de mai sus, publicul românesc votant nu știe cum ar trebui să arate casa sa România și, ca urmare, nu are cum să îl aleagă rațional nici pe cel ce ar trebui să antreprenorieze construcția, reconstrucția sau renovarea acestei case.
Asta, deoarece lipsește din acest public exact segmentul care ar fi trebuit să genereze, să stimuleze și să conducă un asemenea proces rațional. Este vorba de segmentul format din intelectualii care au văzut suficiente lucruri în viața lor și s-au format ca specialiști recunoscuți fie în industrie, fie în educație, fie în medicină, în diplomație sau în domeniul apărării naționale și ordinii publice, oameni care au ajuns cu înțelegerea intimă a vieții în faza în care își dau seama că mai binele colectiv înseamnă mult mai binele individual pentru ei și pentru fiecare membru al societății, cu excepția îmbogățiților peste noapte, din banul public, desigur.
Din păcate, asemenea intelectuali în România nu sunt. Vor fi unii care sunt de acord cu asemenea idei, care chiar stau și cugetă la binele neamului, dar care nu fac nimic pentru a se manifesta în public ca atare. Deci, dacă există, astfel de oameni nu contează, ca segment de public. Unii dintre ei ar putea să conteze ca agenți de influență în solda marilor manipulatori ai opiniei publice în favoarea grupurilor de interese, dar aceasta este o cu totul altă discuție.
Locul lor este luat de tot felul de „formatori de opinie”, de fapt de niște propagandiști și agitatori formați după ureche la școlile de manipulare a opiniei publice, răsărite din vâna ascunsă a Securității comuniste. Așa cum, pe vremuri, eram îndemnați să „ținem” cu partidul comunist că e bun și să fim împotriva occidentalilor, că sunt răi, pe bază de argumente exclusiv emoționale, tot așa astăzi suntem îndemnați să „ținem” cu un candidat doar pentru că el este stindardul luptei împotriva altui candidat. Total irațional, de altfel.
Această stare de lucruri românească este foarte bine cunoscută de toți cei care propun sau se propun candidați la președinția României, în această vară. Ei știu că sunt voturi fictive în proporție de 15 – 20 la sută, în funcție de câți votanți reali vor veni la vot. Ei mai știu că peste jumătate dintre cei ce se vor prezenta efectiv la secțiile de votare vor alege emoțional, visceral candidatul lor, pe principiul că „îmi place” de el. Ei contează pe cât mai mulți cetățeni raționali că vor sta acasă, pentru că nu au cu cine să voteze, ori că își vor anula votul, în semn de protest față de „clasa politică” dezamăgitoare. Ei mai contează pe segmentul rațional al publicului că va râmâne pasiv și tăcut, precum și pe segmentul activist și propagandist al aceluiași public că va fi cât se poate de gălăgios, astfel încât problemele reale ale Țării și poporului său să nu ajungă niciodată în dezbaterea publică, deoarece nu vor să riște ca românii să înceapă să gândească rațional la cum ar trebui să arate România lor și, în consecință, să gândească cine să fie președintele care să conducă o asemenea refacere.
Pe măsură ce se va contura realitatea că speranțele activiștilor, amintite mai sus, se îndeplinesc, ne va fi mult mai clar cine are succes în cursa prezidențială, cu mult înainte ca aceasta să înceapă. Deocamdată, vedem doar propuneri făcute de diferite partide sau persoane pentru candidaturi, propuneri făcute nu atât publicului, ci sponsorilor, ca să aibă aceștia de unde alege.



4 comentarii:

  1. Corecta analiza, insa, daca idealul este departe de realitatea romaneasca, romanul va vota cum ii spune preotul, cum ii este rasplatita introducerea buletinului in urna, cum isi aminteste el cine-i seful ("cu cine votezi maica?", "pai cu Iliescu, nu e el presedinte?"), cum ii place chipul candidatului, etc.
    Avand in vedere temerea mea privind inscaunarea lui Basescu in jiltul de la Palatul Victoria, voi stampila casuta unuia care si-a demonstrat adversitatea fata de matroz, respectiv, in ordine, Tariceanu, Oprescu, Ghise, functie de accederea in ultimul tur de scrutin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E și asta o abordare rațională, Dane.

      Ștergere
  2. De unde deducem că ideea conform căreia președintele ar avea sub controlul lui securitatea este amuzantă. Aici, ca și probabil în multe alte țări.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De cele mai multe, ori se pierde din vedere că organizatiile private de securitate pot ajunge la fel de puternice ca cele publice, mai ales intr-un stat slab, până în pragul prăbușirii și ros de coruptie. Doar că presedintele de tara este in varful ierarhiei pentru „structurile” de stat, fara să aibă vreun cuvânt de spus celor private.

      Ștergere