joi, 31 iulie 2014

Sto delat

Șto delat? mă întreabă un extrem de distins prieten, pe Facebook, într-un comentariu la observația mea că domnul premier Ponta Victor iarăși se dă la televizor conducând ceva, de data asta un „comitet de criză”, și că vine tot nepregătit, vorbind liber, inexact și improvizat, dezvoltând astfel impresia de confuzie în gândire și de neîncredere în capacitatea de a lua cele mai potrivite și mai bine cântărite măsuri pentru rezolvarea crizei.


Mă grăbesc să precizez că eu nu am scris despre domnul premier că ar fi confuz în gândire sau incapabil să cântărească și să ia cele mai potrivite măsuri într-o situație de criză. Tot ce zic eu, cu exactitate, este că domnia sa lasă această impresie, atunci când vorbește nepregătit și liber, când își caută cuvintele și, uneori, găsește unele aiurea și chiar unele scrintite gramatical. Asta, deși, în intimitate, domnia sa s-ar putea să fie un om precis în gândire și priceput în luarea deciziilor. Numai că nu o arată și nu ne convinge pe noi, publicul, că ar fi așa. De aceea ne și temem că nici executanții ordinelor și indicațiilor sale nu sunt mai convinși decât noi de justețea directivelor pontiste, cum nu au cum să fie nici lămuriți cu ce voia șeful lor să zică.
Mulți s-ar repezi să creadă despre domnul Ponta că este superificial, că, odată ajuns în ierarhia guvernamentală atât de sus, are impresia nu mai are nimic de învățat, și că, oricum, fiind pe postul de premier, știe domnia sa mai bine decât oricine altcineva orice subiect, fie el unul de economie sau de inundații.
Personal, eu cred că avem aici de a face cu o atitudine deliberată. Adică, în mod conștient și pregătit, domnul Ponta își proiectează astfel în public o imagine de forță brută, necizelată, indiferentă la consecințe, inclusiv la cele de impresie negativă. Nu mai este de mult timp un secret că modelul în viața politică al domnului Ponta Victor este domnul Băsescu Traian și, în consecință, domnul Ponta depune eforturi enorme pentru a-i semăna cât mai exact domnului Băsescu și pentru a-i copia toate elementele de succes ale acestuia, elemente care l-au pus și menținut în funcția de președinte al României de patru ori. Iar acest lucru se întâmplă acum, când domnul Ponta vizează funcția domnului Băsescu pentru prima oară.
Așa că întrebarea „șto delat?”, care înseamnă „ce este de făcut?”, nu se referă la ce este de făcut ca domnul Ponta să învețe să fie mai guvernamentabil în atitudine și exprimare. Mai degrabă, foarte distinsul meu prieten se întreba ce este de făcut cu domnul Ponta și cu toți guvernanții actuali, trecuți și viitori, guvernanți de aceeași natură și factură cu domnia sa.
Iar faptul că a întrebat în rusește ne dă, în parte, și răspunsul, deoarece „Șto delat” este titlul unui pamflet al lui Lenin, de la începutul secolului trecut, pamflet ce este considerat de mulți drept scânteia intelectuală de la care a pornit revoluția bolșevică. Adică, în întrebare se sugerează răspunsul că ar fi de făcut o revoluție în gândirea publică și, mai ales, o revoluție prin înlocuirea așa-zisei „clase politice”, dovedită coruptă și incapabilă de promovarea binelui comun, cu adevărații și loialii reprezentanți ai cetățeanului român.
Numai că acest răspuns subliminal ridică imediat trei întrebări fundamentale. Cine ar fi reprezentanții adevărați și loiali ai cetățeanului român? Cum arată binele comun? Care sunt acțiunile prin care se poate înfăptui ceea ce este de făcut?
La prima întrebare răspunul este că doar publicul însuși știe cine îi sunt reprezentanții loiali și adevărați. Totul este ca publicul însuși să îi caute. Dacă publicul va aștepta să vină cineva de deasupra sa, ori chiar cineva din afara Țării, să îi spună cine i-ar servi cu cinste și loialitate interesele, atunci nu va afla niciodată răspunsul. De-a lungul vremii și pe alte meleaguri, răspunsurile la o asemenea întrebare au fost surprinzătoare dar exacte.
Fără să dau exemple aici, modelul preferat peste tot a fost o persoană cu o gândire profundă și sănătoasă, care a făcut în viață dovada că nu urmărește un bine personal pe seama răului celorlalți și că ambițiile sale de înavuțire sunt păstrate între limite rezonabile, care este eminamente cinstit, dar și independent în gândire și acțiune, cu capacitate de sacrificiu personal și încredere în ideile și valorile sale. În plus, o asemenea persoană a fost găsită în afara clasei politice, dar și în afara serviciilor secrete. La fel de important, persoana găsită de public a fost întotdeauna capabilă să conducă un colectiv de apropiați entuziaști, dar și să inspire încredere și dorința de a fi urmată de mase mari de oameni.
Talentul unui asemenea ales este să propună cu deplină credibilitate un proiect de guvernare a Țării în care să îmbine armonios obiectivele „anti” cu cele „pro”. Acesta ar fi și un răspuns la întrebarea noastră inițială despre cum trebuie să arate binele comun. Personal, eu cred că, în cazul României, avem nevoie de cineva care să fie credibil sau credibilă în realizarea simultană a trei seturi de obiective.
Primul set ar fi unul „anti”, în sensul că ar conține obiective de combatere a corupției, în primul rând, dar și a altor tare ale vieții publice, cum sunt nepotismul, carierismul, hoția din banul public, promovarea non-valorilor și altele asemenea. Transpus acest set de obiective în binele comun, putem nota foarte în grabă că reducerea cu numai zece la sută a corupției instituționalizate din România ar disponibiliza fonduri noi guvernamentale echivalente cu de două ori bugetul necesar pentru apărarea națională, sau cu de trei ori bugetul actual al ministerului de resort. Reducerea cu un sfert a nepotismului și carierismului din întregul domeniu public ar însemna descătușarea unor energii novatoare în rândul bugetarilor ce ar duce la o creștere a productivității realizării bunurilor publice cum sunt sănătatea, învățământul, ordinea publică sau securitatea națională cu peste o treime, în fiecare an. Cu alte cuvinte, am avea și bani mai mulți, dar am și putea, cu aceiași bani ca și până acum, să beneficiem de mult mai multe și mai bune servicii publice.
Al doilea set de obiective ar fi unul de reparații materiale și morale, de repunere în drepturi. Aici am putea întâlni și măsuri împotriva celor îmbogățiți pe spinarea publicului, dar mai ales acțiuni de restituire a demnității fiecărui cetățean în raporturile sale cu statul. S-ar repune în valoare toate segmentele de public ridiculizate și atacate de actuala clasă politică românească, pornind de la tinerii inteligenți obligați practic să fugă din România, continuând cu intelectualii esențiali pentru definirea substanței nației române, cum sunt dascălii, medicii și militarii, care, în prezent, sunt încurajați să se deprofesionalizeze, sunt subfinanțați și obligați să se prostitueze politic pentru a putea supraviețui, și terminând cu cetățenii români defavorizați sau cu nevoi speciale, niciodată satisfăcute de statul român.
În fine, al treilea set de obiective este alcătuit din demersurile de realizare a bunei guvernări în Țara noastră. De menționat aici că buna guvernare nu înseamnă nici creștere economică, nici locuri de muncă, nici exporturi excedentare, pentru simplul motiv că vorbim despre buna guvernare a domeniului public și nu a economiei naționale. Bineînțeles că o bună guvernare duce la cel puțin două consecințe pozitive. Una este o mult mai bună cheltuire a banului public, iar a doua este o economie națională mult mai liberă de interesele de grup, interese care sunt, de obicei, satisfăcute prin guvernanții corupți. Cei ce dispar într-o bună guvernare.
În fapt, buna guvernare înseamnă transparență reală în tot ce fac și decid guvernanții, transparență susținută de includerea publicului în actul guvernării, mai ales în luarea deciziilor curente. În plus, buna guvernare presupune mecanisme concrete și funcționale de tragere la răspundere a guvernanților și de reglare în timp real a tuturor disfuncțiilor de guvernare, prin măsuri administrative, sancționate de publicul însuși.
Cât privește acțiunile prin care s-ar putea înfăptui ceea ce este de făcut în cazul României, acestea vizează activarea publicului interesat cu adevărat de soarta sa și doritor al schimbării în bine pentru sine a situației de la noi.
De remarcat că în acest public vizat de acțiunile discutate aici nu sunt incluse segmentele deja active în viața noastră politică și care, oricum, sunt minoritare față de totalul populației aborigene. Acești consacrați alegători sunt formați din trei-patru milioane care se tot duc la vot și tot votează ba cu unii, ba cu alții, de parcă, dacă fac de mai multe ori aceeași greșeală, până la urmă le-ar ieși bine. Acțiunile noastre ar trebui să vizeze publicul majoritar românesc, cel ce stă acasă și nu se uită nici la posturile de televiziune de propagandă băsiste, nici la cele anti-băsiste. Publicul acesta nu a fost reprezentat niciodată pe scena politică și, de cele mai multe ori, nici nu s-a manifestat la alegeri, pentru că oferta politică nu i-a fost niciodată adresată și lui. Asta, deși acest public este majoritar.
Concret, ar trebui să se pornească de la constituirea unui colectiv de inițiativă cetățenească. Acest colectiv poate fi mai mare sau mai restrâns, alcătuit din oricine ar vrea să vadă promovat interesul public în viața politică românească și ar fi dispus să își ofere timpul și efortul personal pentru această promovare. Nivelul de ambiție a acestui colectiv ar fi să inițieze trei grupe de acțiuni concrete, respectiv (1) colectarea de fonduri pentru finanțarea inițiativelor sale, (2) identificarea și propunerea personalităților ce ar putea reprezenta publicul în opoziție cu politicienii compromiși și (3) comunicarea directă și continuă cu publicul vizat.
Pentru a fi credibil și performant, colectivul de inițiativă trebuie să îndeplinească mai multe condiții. În primul rând, el trebuie să fie format din oameni care nu au agende personale sau interese ascuse, pe care doresc să le promoveze prin intermediul inițiativelor colective. Pentru aceasta, de la început, trebuie organizat un mecanism de selecție internă. Cel mai bine ar fi ca un asemenea colectiv să fie format din oameni care se cunosc bine, de ani de zile, atât de la serviciu, cât și de pe stradă ori din rețelele de socializare, și care au încredere unul în altul. Nu este nevoie de oameni cu idei, de cei ce se pretind că ar fi descoperit piatra filosofală, ori că dețin secretul victoriei în alegeri, ci de oameni dovediți cinstiți, onești, altruiști și nobili. Nu este nevoie de șefi, de cei ce știu ei mai bine, de cei ce au contacte, ori de cei ce au mai făcut ei asta. În schimb, este nevoie de planificatori de profesie, de finanțiști cinstiți, de specialiști în comunicare și de juriști loiali.
Apoi, colectivul nu trebuie penetrat de agenții serviciilor secrete românești sau străine. Cea mai bună protecție împotriva acestei penetrări este o transparență totală atât a intențiilor, cât și a acțiunilor comitetului de inițiativă. Lucrând exclusiv în interesul publicului românesc, este evident că nu are nimeni nimic de ascuns. Într-un mediu transparent, agenții, inclusiv cei sub acoperire, nu au cum penetra, ori, dacă încearcă, ajung să se desconspire numaidecât.
În ceea ce privește finanțarea inițiativelor, aceasta trebuie să fie făcută exclusiv prin contribuția publicului. Este imperios necesar ca nici măcar un leu să nu provină de la vreun grup de interese, deoarece acel grup va cere întotdeauna un serviciu, o favoare, sau va impune o condiție pentru fiecare leu pe care l-ar dărui comitetului nostru. Este de preferat să se strângă un milion de lei de la o sută de mii de membrii ai publicului, decât un milion de lei de la zece sponsori, deși munca de colectare a fondurilor ar fi mult mai mare în prima variantă.
Această idee ar trebui să fie și prima temă de comunicare cu publicul: cu zece lei se poate „cumpăra” un candidat care să fie exclusiv candidatul plătitorului acestei sume și nu candidatul vreunui grup de interese contrare interesului public. Dar inițiativele de comunicare nu trebuie să se rezume la conceperea de mesaje. Este foarte important ca inițiativa de comunicare să includă identificarea tuturor canalelor prin care mesajele ajung la publicul țintă și să găsească toate mijloacele de activare a acestor canale.
De exemplu, unul dintre canalele de comunicare este mersul din ușă în ușă. Asta presupune un număr foarte mare de voluntari care să meargă efectiv din ușă în ușă cu mesajul nostru. Mai presupune un buget substanțial, chiar în condițiile în care voluntarilor nu li se plătește decât transportul, masa și apa plată. În plus, este nevoie de o planificare riguroasă pentru proiecția acestui mers din ușă în ușă atât în timp, cât și în spațiu, pentru a evita redundanțele sau zonele neacoperite, ori timpii morți. Cum nici identificarea și activarea voluntarilor nu este o treabă ușoară. Și, toate acestea sunt aspecte ale inițiativei de comunicare.
Iată ce este de făcut! Cu mențiunea că am prezentat aici doar o mică parte din activități, fără să ne referim încă la identificarea candidaților propriuziși ai publicului. Putem doar menționa acum că niciunul dintre cei consacrați ca politicieni, fie ei înregimentați în partide sau independenți mai noi ori mai de demult nu s-ar califica pentru un asemenea demers. Altădată putem discuta și despre acest subiect. Deocamdată, să menționăm că nu absența unor asemenea candidați este problema, ci absența colectivului de inițiativă, a fondurilor necesare pentru operarea acestui colectiv și a comunicării acestuia cu publicul.
O fi cineva interesat de rezolvarea acestor probleme? Dacă da, putem sta de vorbă mai departe despre ce ar fi de făcut.