duminică, 19 iulie 2015

Centrul de gravitatie prezidential

Președintele României, oricare ar fi el, este unul dintre centrele de gravitație ale edificiului care se numește statul român. În materie de securitate națională, de exercitare a puterii militare a statului, precum și în alte câteva situații, președintele României este centrul de gravitație fără de care întregul edificiu s-ar prăbuși.

Foto: learneasy.info

De aceea, președintele României se bucură de o protecție specială, atât ca persoană, cât și ca instituție. În plus, președintele nu locuiește la bloc, nu merge la serviciu cu tramvaiul și nu zboară cu avionul de pasageri nu doar pentru ca să fie el protejat, dar și pentru ca să îi protejeze și pe cei care s-ar afla în preajma sa, dacă cineva ar încerca să prăbușească edificiul statal de securitate al României, prin scoaterea centrului de gravitație prezidențial în afara bazei acestui edificiu. Ca la geometrie sau la fizică.
Aceste aranjamente de securitate creează, însă, și câteva confuzii. În mintea unora, inclusiv a unora dintre președinți, grija cu care este președintele protejat, atât prin lege, cât și prin activitatea serviciilor destinate acestei protecții poate fi ușor confundată cu o importanță eronată a persoanei președintelui. Adică, se poate ajunge ușor la concluzia greșită că președintele este statul însuși. Ori că el, ca persoană, este superior celorlalți, devenind, dintr-odată, în momentul în care a ocupat funcția, mai deștept, mai frumos sau mai puternic în mușchi decât oricine altcineva.
În mintea altora se întâmplă exact pe dos. Dacă ocupantul scaunului prezidențial este perceput ca fiind un ins plin de defecte personale, mințile acestea ajung nefiresc la concluzia că omul nu ar trebui să se bucure de privilegiile de protecție, pentru că nu merită funcția cu care vin la pachet aceste privilegii. Spun nefiresc, deoarece funcția de președinte nu este acordată pe merite personale, altele decât cel de a fi ales democratic, de majoritatea românilor votanți.
Tot ca urmare a unei confuzii se poartă și discuția dacă președintele poate fi criticat sau nu pentru ceea ce face. Sunt unii care văd în orice critică un atac asupra președintelui, care atac ar putea duce la destabilizarea omului și, în consecință, la destabilizarea Țării. Astfel, în unele capete confuzate, criticii președintelui devin dușmanii președintelui, iar dușmanii președintelui devin dușmanii națiunii române. Asta, în condițiile în care este evident că, într-o democrație, președintele nu numai că poate fi criticat, dar este obligatoriu să fie criticat, de fiecare dată când greșește.
Confuzia asta are însă și câteva nuanțe. În mod firesc, deși nedorit, desigur, se întâmplă ca președintele chiar să aibă dușmani. Așa cum se întâmplă ca și România însăși să aibă dușmani, sau, cel puțin, neprieteni.
Dușmanii președintelui vor încerca întotdeauna să se disimuleze în critici „obiectivi” ai președintelui, producând, în mod deliberat, confuzie între ei și criticii autentici ai activității prezidențiale. Ei sunt însă ușor de reperat. Dușmanii vor fi nu numai mult mai violenți în limbajul cu care îl critică pe președinte decât ceilalți, dar îl vor critica pentru orice, nu numai pentru ceea ce a făcut acesta rău sau greșit. Așa că acești dușmani, care se exprimă în spațiul public, vor putea fi foarte repede etichetați ca atare, ceea ce va lipsi de credibilitate criticile aduse președintelui, chiar și atunci când acestea sunt îndreptățite.
Ceva mai complicat sunt de identificat dușmanii Țării, care îl atacă pe președinte ca și când ar fi dușmanii lui, disimulați în critici democratici. Un criteriu de marcare a lor ar putea fi că aceștia îl atacă pe președinte preponderent în calitatea sa de centru de gravitație al edificiului de securitate națională a statului. Vorbim aici de decredibilizarea persoanei care îndeplinește funcția de președinte al României, prin atacuri publice, disimulate sub forma de critici.
Eliminarea fizică a persoanei ce ocupă funcția prezidențială în România, fie prin demitere, fie prin atentat, nu ar produce niciodată atâtea efecte negative, pentru un timp atât de îndelungat, cum ar produce delegitimarea prin decredibilizare a președintelui păstrat în funcție. Un președinte care nu mai este luat în seamă atunci când declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate, când instituie starea de asediu sau starea de urgență în Țară, sau când ia măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate, este mult mai destabilizator decât unul care este înlocuit, în urma vacantării scaunului prezidențial.
Imaginați-vă reacția unui simplu cetățean român, care primește un ordin de mobilizare, ori un ordin de rechiziții a unei părți din averea sa, când, până la momentul acelui ordin, omul a auzit despre cel ce a emis decretul de mobilizare sau de stare de asediu pe baza căruia a venit acel ordin că este trădător de țară, că se subordonează doar intereselor străinilor, că nu este decât președintele partidului de opoziție și nu al întregii Românii, că nu are în minte altceva decât să petreacă prin străinătățuri cu soția sa cheltuitoare de ban public, că s-a înconjurat doar de lux excentric, pe banii poporului și altele asemenea. Mai mult, chiar, până la acel moment, cetățeanul ăsta a văzut cum alți demnitari înalți, începând cu premierul sau cu președintele Senatului, pun în discuție publică legitimitatea actelor președintelui, acte de altă natură decât cele de securitate națională și se referă la ele ca la acte lipsite de motivație rațională sau chiar ca la acte de trădare. Credeți că cetățeanul nostru se va alătura, cu entuziasm, celorlalți români, pentru apărarea Țării, sub comanda acelui președinte?
Veți zice că nu s-a ajuns încă acolo, că România nu este amenințată și că eventualitatea unei situații care să necesite mobilizarea sau starea de asediu este prea îndepărtată pentru a o lua în discuție. Ca să nu mai vorbim de războiul ca atare. Și, probabil, că veți avea dreptate. Cu unele precizări, totuși.
Decredibilizarea unei persoane care este președintele României nu se poate întâmpla de pe azi pe mâine. Demersurile pentru o asemena decredibilizare trebuie începute cu mult timp înainte de desconspirarea oricăror altor preparative de agresiune asupra Țării, preparative ce ar putea da un semnal de avertizare apărătorilor ei. Sau, altfel spus, timpul de avertizare că România va fi supusă unei agresiuni este întotdeauna mai mic decât timpul necesar pentru scoaterea președintelui din rolul de centru de gravitație al securității naționale prin mijloacele de comunicare publică de orice fel.
Noi vorbim aici de situația cea mai gravă, în care însăși existența statului este pusă în discuție. Dar sunt multe alte situații în care un eventual inamic, sau, măcar, un neprieten al României poate profita, ca urmare a atacării cu succes a centrului de gravitație pe care îl reprezintă președintele României.
Deși nedorite, asemenea atacuri la adresa președintelui se produc zi de zi. În fond, ele fac parte din mecanica raporturilor de putere între state și, pe un palier mai mic, din mecanica raporturilor de putere în stat. Deoarece, într-o democrație, sursa fundamentală de putere este publicul însuși, avem ocazia să asistăm la acest joc de putere, care se desfășoară sub ochii noștri și care ne implică vrând-nevrând.
Mai puțin firească este, însă, absența unor demersuri coerente și credibile de contracarare sau combatere a unor asemenea atacuri cu scop de decredibilizare și, în final, de delegitimare a președintelui României, în cazul de față domnul Klaus Iohannis. Cea mai performantă metodă de contracarare este comunicarea publică activă și continuă, privind activitatea președintelui. Ori, această metodă lipsește cu desăvârșire din intrumentarul prezidențial, instrumentar care se rezumă la aparițiile publice ale domnului Iohannis însuși, la o activitate modestă pe facebook și la un site al Administrației Prezidențiale vechi de câteva generații.