luni, 27 iulie 2015

Prestigiul intelectual

În România, prestigiul intelectual nu există, ca realitate. De aceea, de fiecare oară când vine vorba despre așa ceva, trebuie să îl descriem în cuvinte, ca să înțeleagă toată lumea despre ce vorbim noi aici. Ca să probați adevărul acestui enunț, de mai sus, este suficient să vă răspundeți singur sau singură la întrebarea „ce e ăla prestigiu intelectual”? Fără să căutați răspunsul pe Google.ro, desigur.


Dacă veți răspunde că e simplu, prestigiul intelectual fiind realitatea că știți despre cutare că este intelectual, atunci nu faceți altceva decât să confirmați că prestigiul intelectual este ceva ce nu ați văzut niciodată, în viața dumneavoastră, în România.
Prestigiul, în general, este altceva decât o etichetă lipită pe numele cuiva. Etichetarea răspunde la întreabarea „ce e ăla?” „Ce să fie?” arată eticheta. E pompier. Sau macaragiu, sau profesor, sau șomer, sau intelectual. „De unde știi?” pune la înoială cineva etichetarea. Păi, se îmbracă, se poartă și vorbește ca un pompier. Sau ca un macaragiu, sau profesor, sau șomer, sau intelectual. Și mai cred că ia bani pentru asta. De la stat, sau de la privat. În cazurile șomerului și intelectualului, doar de la stat.
Prestigiul nu este nici măcar faptul că se duce vestea că cineva ar fi ceva anume. Pentru că s-ar putea ca vestea să fie inexactă. De exemplu, acum trei decenii și ceva, se dusese vestea, în rândul studentelor de la facultatea de litere din București, că un pompier devenise student la „fără frecvență”. Ceea ce era remarcabil, dar inexact. Omul era, într-adevăr, student, doar că era ofițer de grăniceri și nu pompier. Chestia cu pompierul venise de la faptul că singura poveste ostășescă pe care o spusese el fetelor ce nu făcuseră armata, pentru că și ele erau studente tot la fără frecvență, a fost povestea cum a stins el un focar de incendiu, la unitatea lui militară, fără să mai cheme pompierii.
Prestigiul este expresia inversă a ecuației despre veste și nu are nicio treabă cu etichetarea. Se pornește de la faptă și se află autorul ei. „Cine a salvat viața copilului din incendiul ăla?” „Pompierul Cutărică!” „Bravo lui!” Sau, „cine a construit măreția asta de pod?” „Prestigiosul constructor Saligni!” „Saligni și mai cum?” „Saligni și atât, că îl știe toată lumea!”.
De ce zic eu că prestigiul intelectual trebuie definit, în România, de fiecare dată când vine vorba despre el? Pentru că nu avem de la ce realitate intelectuală să pornim, ca să întrebăm cine este cel sau cea care a făcut posibilă o asemenea realitate.
Viața noastră publică sau privată, trăită în România, nu se bazează câtuși de puțin pe vreo producție intelectuală definitorie. Chiar dacă citim vreo carte a vreunui autor român sau străin, tradus în românește, și ne place, ne oprim la a zice că uite ce deștept e ăsta, cum știe el să spună lucrurilor pe nume, cum știe să învârtă fraza, sau cum a găsit el esența aia. Și atât. Nici vorbă ca lectura aia să ne lumineze, să ne îndrume, să ne schimbe, ori să ne facă mai buni. Ca să nu mai vorbim că nu ne adunăm niciodată în jurul vreunei producții intelectuale, spontan și voluntar, pentru a face ceva împreună, așa cum ni s-a arătat în acea producție.
Asta nu este o tragedie. Este doar o realitate. Și o explicație de ce nu ne merge mai bine, atât fiecăruia în parte, cât și tuturor românilor, împreună.
O oarecare problemă ar fi că nu recunoaștem această stare de fapt. Ba, mai mult, ne întrecem în a pretinde că ne bazăm deciziile și ne facem planurile pe baze intelectuale, când aceste baze nici nu există. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu