vineri, 4 decembrie 2015

Ministerul HsNFcFC

Contrar înțelesului pe care imensa majoritate a publicului românesc o dă termenului, buna guvernare nu este o guvernare ce are loc în bune condiții, ori una care are rezultate bune, sau cea care primește calificativul bine, ci guvernarea care este bună cu publicul guvernat.

Foto: homeinteriordesignthemes.com
În revers, guvernarea care nu este bună cu publicul se numește reaua guvernare și nu slaba guvernare, ori proasta guvernare.
Din păcate, singura sursă de cunoaștere științifică, teoretică, pentru guvernanții noștri, fie ei politicieni sau tehnocrați, fie doctori în științe ori numai masterați, este folclorul internaut, folclor care captează înțelesul incorect al termenului de bună sau rea guvernare. Exemplul tipic este domnul Ponta Victor, supranumit „Dottore”, care, pe vremea când era premier, nu înțelegea și pace de ce lumea îi critica guvernarea lui ca fiind una rea, pe când el se străduia să arate că are rezultate bune, cel puțin în sfera macroeconomică. Sau că a „dat” ori a „mărit” multe salarii și pensii.
Buna guvernare nu se întâmplă de la sine. Ea este întotdeauna impusă de publicul însuși, deoarece el este singulul ei beneficiar real. Dar și guvernul care aplică buna guvernare trebuie să vrea asta. Ca urmare, acolo unde guvernele trec la buna guvernare, ele includ publicul în afacerile de stat, se consultă cu acesta în luarea deciziilor, sunt transparente față de public în fiecare dintre actele de guvernare și, nu în ultimul rând, dau seama publicului despre modul în care au aplicat deciziile luate împreună cu acesta.
Desigur, buna guvernare este instituționalizată, acolo unde are loc. Cu alte cuvinte, există legi, reguli, procedee, cutume și mecanisme instituționale prin care publicul poate lua parte la actul de guvernare. Cele mai multe dintre mecanisme sunt cele parlamentare, prin care publicul se poate exprima constant și coerent, prin dialogul între el și reprezentanții lui, pe de o parte, și între reprezenți și guvernanții executivi, pe de altă parte. Dar sunt și mecanisme directe, între Executiv și cetățean. Cum ar fi dezbaterile publice, sistemul de informare publică, cel de transparență decizională sau mecanismele de rezolvare executivă a petițiilor.
La noi, în România, buna guvernare nu s-a întâmplat niciodată, sub nicio administrație. Adică, niciun guvern și niciun parlament din România ultimului sfert de secol nu a exercitat o guvernare bună cu publicul de la noi.
Cu toate acestea, de vreo zece – cinsprezece ani încoace, au tot apărut simulacre de instituții și mecanisme care seamănă, de departe și la suprafață, cu cele consacrate bunei guvernări, în alte state europene și nu numai europene. Avem legi și mecanisme de transparență decizională la nivel central și local, avem legi de includere a publicului în actul de legiferare și de decizie administrativă, prin așa-zisa „punere în dezbatere publică” a legilor și hotărârilor de guvern, avem structuri de informare publică la toate nivelurile administrative, care sunt pregătite și obligate să răspundă oricăror întrebări ale publicului și așa mai departe.
Ce nu avem este o cultură a participării publicului la propria sa guvernare. Nu avem instituite valorile ce țin de o astfel de cultură, cum sunt omul cu viața și demnitatea lui, sau libertatea, și nimeni nu se străduiește să le propună publicului, prin sistemul național de educație, prin comunicare publică sau prin justiție. Nici măcar ordinea de precedență în importanță dintre cetățeanul plătitor de taxe și administrație nu este transformată într-o valoare recunoscută de toți locuitorii acestor pământuri.
Și nici nu vom avea vreodată așa ceva. Pentru simplul motiv că noi, cu toții, așteptăm să vină Statul și să ne imprime aceste valori. Iar Statul nu va face niciodată vreun efort în sensul ăsta.
În primul rând, asta ar însemna ca el, Statul, să se mute, de capul lui, de pe poziția de cea mai importantă valoare națională pe poziția de subordonat sau de servitor al publicului guvernat. În al doilea rând, asta ar însemna ca birocrații și demnitarii care populează Statul să muncească mai mult și mai bine, dar nu pentru ei, ci împotriva lor, instituindu-și un nou stăpân, care este publicul.
Și, totuși, Statul nu poate sta cu mâinile în sân. Iată că vine, de exemplu, un american care cere imperativ introducerea în România a bunei guvernări.
La care, Statul face ceva. Mai întâi, schimbă guvernul și îi zice celui nou „Tehnocrat”. Adică, vezi Doamne, avem acum un guvern care nu mai servește politicul, ci doar Țara și publicul ei. Apoi, noul Guvern crează un nou minister, pentru „Consultare Publică și Dialog Social”. O doamnă de la o organizație neguvernamentală ce se ocupă de „politici publice” este numită ministru. Și, cu asta, gata!
Într-un interviu recent, doamna ministru, cu o candoare exemplară, explică cititorilor că nu știe menirea acestui minister, că el, ministerul, nu are o misiune clară, că nimeni nu știe ce structură va avea, pentru că nimeni nu știe ce va face concret și altele asemenea. Tot ce știe doamna ministru, acum, înainte de a primi hotărârea de guvern de înființare a ministerului său, este că va avea doi secretari de stat, pe care deja îi are în minte nominal, că va avea un „birou de presă” și mai mulți directori, însă nu știe pentru ce direcții. Mai știe doamna ministru că menirea ministerului său ar putea fi să afle care sunt temele mari pe care publicul le vrea rezolvate de guvernul său.
Cum spuneam într-un comentariu pe facebook la semnalarea acestui interviu (interviul îl puteți citi aici), doamna ministru are un background din care ar fi trebuit sa rețină că funcția de cunoaștere a temelor mari, mici și minuscule ale publicului este o functie intrinseca oricarei administrații centrale, din orice țară de pe Globul Pamântesc. Nimeni nu constituie un minister pentru efectuarea acestei funcții.
Într-un alt comentariu, în același loc, arătam că ar fi fost totuși nevoie de ceva nou, nemaiauzit în Romania.
Ar fi fost nevoie de o autoritate centrală care să impună tuturor celorlalte ministere și agenții guvernamentale proceduri și norme stricte de includere a publicului în actul de guvernare săvârșită pentru binele lui, al acestui public. Mă gândeasc la o autoritate care să desfășoare un control dedicat privind modul în care guvernanții aplică legile transparenței, ale incluziunii cetățeanului în decizie și ale informării publice. Aceeași autoritate ar putea să ofere și servicii de îndrumare și formare profesională pentru toți cei plătiți din banul public pentru a servi acest public.
Dacă vrea premierul actual să îi zică acestei autorități minister, este treaba domniei sale. Dar trebuie să înțeleagă, alături de ministrul deja numit pentru asta, că un minister este înființat pentru a guverna producerea unui bun public, dacă acest bun public este produs direct de către guvern, ori pentru a facilita și a finanța producerea lui de alți agenți, externi ori subordonați ministerului, dacă nu guvernul produce acel bun public.
Având în vedere că buna guvernare este, într-adevăr, un bun public, doar că acesta este produs de întregul guvern, ba, mai mult, producerea lui implică și Legislativul, și Justiția și Președinția, nu poate lăsa ministerul nou creat în ceață, privind menirea lui în cadrul administrației centrale.
Decât dacă înființarea lui este scop în sine. Adică, dacă ne mai facem încă o dată că introducem buna guvernare pentru public, așa cum ne-am făcut atunci când am emis legile bunei guvernări, pe care nu le ia nimeni în seamă.
Dacă asta este situația, atunci, în spiritul transparenței și al incluziunii publicului în actul de decizie guvernamental, propun să i se zică Ministerul Hai să Ne Facem că Facem Ceva.