marți, 22 decembrie 2015

Sinuciderea Bulevardului Milea

La 26 de ani de la evenimente, din tot ce s-a întâmplat în ziua de 22 decembrie 1989 nu ne-a mai rămas nimic altceva decât sinuciderea generalului Vasile Milea, ministrul ceaușist al apărării naționale.

Foto: bitpress.ro

Asta, deși în ziua aceea au fost consemnate și alte fapte, cum ar fi ieșirea fără precedent și în masă a muncitorimii bucureștene în stradă, dezertarea ordonată a Securității, fuga cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, fugă ce a echivalat cu înlăturarea lor de la putere, ocuparea televiziunii de demonstranții conduși de un comedian și de un poet minor, formarea primului comitet revoluționar, avându-l în frunte pe Ion Iliescu, precum și a primului guvern revoluționar, avându-l în frunte pe Petre Roman, comitet și guvern ce au preluat imediat puterea politică și administrativă în România, sub focul susținut al simulatoarelor de „teroriști” și printre cartușele și proiectilele de tun trase de militarii neinstruți, aflați la prima sau la a doua ședință de tragere, în viața lor.
Din toate astea de mai sus, doar generalul Vasile Milea a dat numele unor bulevarde din București și din marile orașe ale României, în special în așa-zisele orașe-martir, denumire ce marchează faptul că în acele locuri au murit sute de oameni, înainte și, mai ales, după sinuciderea lui Milea.
Cu detașarea emoțională pe care sfertul de veac scurs între timp ne-o dă, trebuie să recunoaștem că este cel puțin straniu acest deznodământ. Din mai multe motive.
Primul și cel mai umilitor pentru setul nostru de valori naționale este că am acceptat ca generalul Vasile Milea să fie numit, post-sinucidere, erou. Ba, se găsesc mulți cei care spun că el ar fi fost chiar un martir. Asta, pe când bietul om și-a luat viața de frică să nu fie pedepsit de Nicolae Ceaușescu, la câteva minute după ce acesta îl certase de față cu alții pentru că nu îi executase întocmai ordinele de represiune a demonstrațiilor ce țineau de câteva zile în Timișoara și de aproape o zi în București și în alte câteva locuri.
Care este fapta de eroism aici? Numai propagandiștii și justificatorii legitimității guvernului ieșit victorios în ziua aceea, în competiția cu alți formatori de guverne, ne-ar putea spune. Dar nu ne-ar putea convinge, dacă am prelua spusele lor cu mintea noastră. Una dintre tezele emise despre eroismul lui Milea este că, dacă acesta nu s-ar fi sinucis, Armata nu ar fi trecut de partea revoluționarilor. Ceea ce este o prostie, în mod evident.
Al doilea motiv de stranietate este că gestul sinuciderii, indiferent de motivele declarate sau presupuse, nu are niciodată nimic eroic în el. Așa că este straniu să vezi cum un sinucigaș este transformat în valoare și în bulevard. Adevăratul erou moare în fața armelor inamicului, nu în fața unui pistol de împrumut.
Mai este complet straniu să vezi cum subordonații direcți ai lui Milea, precum și alți camarazi de-ai săi din conducerea partidului unic și a țării au înfundat pușcăriile pentru represiunea violentă a manifestațiilor de la Timișoara, iar cel care le-a dat ordinele și le-a condus acțiunile este transformat în erou și în bulevard, doar pentru că nu a avut curajul să îi înfrunte pe manifestanții ieșiți cu zecile de mii în stradă, în dimineața aceea de 22 decembrie 1989.
Și așa mai departe. Sau, rămâne și pe mai departe tot așa, indiferent de cât de stranie ar fi o asemenea situație, în ochii celor ce mai știu ceva istorie. Și morală...