duminică, 30 octombrie 2016

Popularea poporului român

Din punct de vedere istoric, poporul român este atestat doar de pe la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, întâlnim numele de „norod”, ca nume de origine slavonă pentru „popor”, în corespondența lui Tudor Vladimirescu și, bineînțeles, în discursurile sale politice, dintre care cel mai cunoscut este cel cu „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Pașoptiștii și fauritorii statului român, din a doua jumătate a aceluiași secol al XIX-lea consemnează anul 1821 ca începutul „trezirii” naționale pe temelii latine. Latinitatea fiind principalul, dacă nu chiar singurul, element de individualizare românească într-o zonă geografică în care celelalte populații vorbeau câteva limbi slave, ori grecește, turcește, germana sau maghiara.

Foto: istorie-pe-scurt.ro (Steagul lui Tudor Vladimirescu)

Desigur, în anii 1970, când maghiarii din Ungaria au descoperit că au o istorie „națională” de o mie de ani, românii din România au descoperit că și ei au o istorie la fel de „națională”, doar că de două mii de ani. 
De fapt, latinitatea și continuitatea etno-genetică ale românilor au fost teme de „nation-building” (edificare națională), începând doar cu a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai devreme decât atunci, istoria nu consemnează niciun act politic din care să rezulte vreun sâmbure de popor, de nație, de națiune, de ceva asemănător, înainte de scurta dar relevanta inserție istorică a lui Tudor Vladimirescu. Cu excepția unor aproximări. Cum ar fi observația că folclorul vorbește despre „Bădița Traian”, ori cum ar fi o consemnare de secol al XVII-lea, din care rezulta că un cronicar și-a dat seama că românii „de la Râm” (Roma) se trag.
Din punct de vedere instituțional, nu se poate vorbi despre poporul român înainte de instituirea Principatelor Române și de includerea Transilvaniei în Austro-Ungaria, momente de secol al XIX-lea, care au consemnat unele instituții cu vocație națională, din punct de vedere politic și cultural. Am putea spune fără să greșim că poporul român s-a „trezit” că este o națiune odată cu instituționalizarea statelor în care locuia, așa cum americanii se proclamaseră ca națiune, atunci când și-au format Statele Unite, ca independente de Marea Britanie, cu un secol înaintea românilor.
Din perspectivă comportamentală, însă, nu putem vorbi nici măcar acum, în zilele noastre, despre un popor român complet format, trezit de-adevăratelea, articulat și funcțional. Și spunem asta nu pentru că poporul român nu ar fi unul complet omogen, monocromatic, monogenetic și monocultural. Ci tocmai pentru că poporul român, atâta cât este, nu se dovedește defel capabil de acceptarea diversității, de incluziune, de policromie. 
Din contră, populația din statul român se teme de, ori chiar consideră că sunt amenințări la adresa ființei sale diversitatea, incluziunea, policromia. 
În plus, populația din acest stat național unitar și-a luat un obicei multi-secular de a se asupri pe sine însăși. Astfel, segmente semnificative de populație își fac un obiectiv vital din a comabate alte segmente semnificative din aceeași populație, pe diferite teme. De cele mai multe ori irelevante, ca substanță. Dar perfect valabile ca pretext.
În afara marilor trădări, a marilor urgisiri în masă, în afara transferurilor de populații ca soluții la probleme de posesiune teritorială, din secolele precedente celui în care viețuim, istoria consemnează nenumărate atitudini de intoleranță, de arătare cu degetul, de stigmatizare, de aruncare cu piatra în oamenii de pe acest teritoriu, doar pentru că aceste atitudini aduceau beneficii celor ce le adoptau. Atitudini pe care le vedem și astăzi, aproape în fiecare zi. Doar că nu în forme atât de violente cum erau cu o jumătate de secol în urmă. 
Multe dintre aceste atitudini sunt blamate public, în România. Mai ales în rețelele de socializare, apărute odată cu noile medii de comunicare în masă. Doar că nu sunt blamați și membrii publicului care dovedesc intoleranță, care arată cu degetul, care stigmatizează verbal, ori care dau cu piatra oprobiului public în conaționalii lor care nu sunt ca ei. Sunt blamați exclusiv străinii! 
Străinii care îi primesc pe tinerii alungați din România de lipsa de perspectivă, impusă de cei care îi alungă, de reproșul că vor prea mult, că învață prea bine, că au ambiții prea mari. Străinii care propun diversitatea culturală, religioasă, hormonală sau de oricare altă natură, ca măsură a forței și a coeziunii unui popor, ori ca măsură a statusului național performant. Străinii care dau exemplu de incluziune a celor abandonați, nevoiași, diferiți fizic sau psihic. Străinii care recunosc valoarea unor membri ai publicului românesc și le conferă premii, inclusiv premiul Nobel. 
Să reținem observația de bun simț că identificarea greșită a problemei va duce întotdeauna la soluții greșite, care nu vor rezolva niciodată această problemă. 
Formulată corect, problema este că România de astăzi nu este populată de un popor în deplinul înțeles politic și cultural al conceptului. Ci este populată doar de un public divergent în ceea ce privește soluțiile de conviețuire, de progres, de maximizare a bunăstrăii individuale și, pe această bază, a bunăstării colective. Public care este convins că bunăstarea fiecăruia depinde de prostirea, de înșelarea, de jefuirea, de blamarea celorlalți membri ai aceluiași public. Și care are adânc împământenită convingerea că așa e bine. Că fericirea sa și transformarea sa într-un popor, într-o națiune egală cu celelalte ale Lumii se vor petrece doar atunci când va fi pur din toate punctele de vedere. Chiar dacă această uniformizare s-ar petrece la nivelul cel mai scăzut.
Istoria omenirii nu cunoaște niciun exemplu de succes în demersurile de epurare națională. În monocromatizare. În nivelarea populară. În aducerea la cel mai mic numitor comun a membrilor unei colectivități cu vocație de popor. 
Chiar și succesul de care se bucură cei ce practică asemenea „soluții” de edificare națională se dovedește a fi doar unul temporar. Averile acumulate de pe urma acestor practici nu durează mult timp, nicăieri în Lume. Cum nu au durat nici în România averile acumulate de pe urma vânzării sașilor și everilor, chiar dacă ele nu au fost averi private, ci publice. 
Așa că formularea problemei poate continua cu observația că România de astăzi nici nu va ajunge vreodată să fie populată de vreun popor, în accepțiunea general acceptată a conceptului. 
Fără nicio îndoială, dacă este formulată corect, problema asta are o soluție. Sau mai multe. Doar că aceste soluții nu vor putea fi niciodată acceptate de cei care nu văd că ar fi o problemă cu poporul român care populează România. Așa cum nu vor putea fi niciodată aplicate de cei care sunt convinși că edificarea poporului român presupune cu necesitate epurarea, excluziunea, vituperarea diversității și blamarea străinilor pentru nefericirea națională.



8 comentarii:

  1. 1. Hari, mai întâi îți spun că scrisul e foarte mărunt, mic... Eu, cu mare greutate pot desluși ce scrie. Nu îți dau sfaturi, nu am această competență, dar pe blogurile mele, eu pun mărimea scrisului mare sau cea mai mare.
    2. Pentru că am spus că nu comentez asupra acestui interesant și îndrăzneț articol, reproduc ceea ce am spus pe facebook:
    Dragă Hari, LIKE! Nu comentez, ci doar intervin aici, cu un dialog purtat chiar astăzi, aici, în văzul întregii lumi, între Mircea Mihai Kiss, din Făgăraș, autorul versurilor de pe Monumentul Rezistenței Anticomuniste din Țara Făgărașului, cu mine, colonel în rezervă al Armatei României:
    - „SUNTEM MÂNDRI CU BĂRBAȚI CARE POARTĂ IN INIMĂ MARE APRECIERE ȘI CHIAR SACRIFICIU PENTRU PATRIE ȘI SFÂNTUL TRICOLOR, PENTRU ACEASTA AM SCRIS POEZIA CUTRMURĂTOARE ,,EROI AU FOST, EROI SUNT ÎNCĂ ATÂTA TIMP CÂT NEAMUL ROMÂNESC VA EXISTA PE ACEST PĂMÂNT”
    - Cu adâncă recunoștință, îți mulțumesc prietene Mircea Mihai Kiss pentru această apreciere în care îți exprimi dragostea și admirația pentru cei ce iubesc România, țin Tricolorul Sus și simt românește, chiar dacă numele lor sună altfel! Și eu te felicit! Cu prețuire și respect, Ifim.
    - Mă bucur că ai aflat că prețuirea mea față de tine, dragă prietene Ifim, dar și pentru ARMATA ROMÂNĂ, continuă și va exista mereu! MIHAI.
    Doi oameni total diferiți, cu situații, vârste, opinii, preocupări diferite... Au și nume care nu sună românește.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am largit fontul textului. Sper ca se citeste mai lesne. Nu zic se citeste mai bine, ca nu stiu cine il citeste...

      Ștergere
  2. Iar intervin. La cât de bine scrii, ce probleme pui, cu ce documentație și experiență vii, cred că știi cine citește...

    RăspundețiȘtergere
  3. In numele lui Dumnezeu, draga Hari, renunta la incursiunile in domeniul istoriei romanilor pentru ca te descalifici. Si e pacat ! Te apreciez ca analist politic si militar, dar nu incerca sa intinezi istoria nationala . Ai mai facut-o si alta data, uitand ca un vechi cronicar isi asuma raspunderea ca „voi da socoteala pentru ce-am scris”.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu sunt istoric. Și nici nu îmi propun să devin. Ca urmare, singura referință istorică pe care o folosesc este succesiunea temporală a evenimentelor. Și fac asta intotdeauna suprapunând referința istorică peste analiza comportamentală si peste cea instituțională.

      Atata vreme cât succesiunea în timp a evenimentelor este cea mentionată de mine, nu văd cum m-aș putea „descalifica”. Ca sa nu mai vorbesc despre "întinarea istoriei naționale". In primul rând, în accepțiunea mea, istoria nu poate fi „națională” decât în intervalul de timp în care a existat natiunea. Mai inainte de națiune, istoria a fost una a altei entități. Cum ar fi o populație. Sau un popor. După caz.

      In al doilea rând, tot după mine, întinarea ar presupune fie să fi interpretat defavorabil evenimente și fapte care sunt receptate ca favorabile de ceilalti, fie să atribui istoriei "intinate" de mine niște evenimente și circumstante care nu au existat deloc. Ceea ce nu fac, pentru că eu nu dau calificative, nu fac judecăți de valoare, nu critic și nu laud niciun eveniment și niciun personaj istoric. Las asemenea indeletniciri pe seama istoricilor.

      Probabil că, în cazul de față, te referi la faptul că încep discuția despre poporul român la anul 1821, pe când, așa cum am arătat, partidul comunist conducator decisese că poporul român s-a format cu 1800 de ani mai devreme.

      Ar fi trebuit să observi că eu nu am contestat nicăieri că poporul român e mai vechi de anul 1821. Accept chiar că începtul lui e la fel de vechi ca înscrieriea nașterii lui pe Columna lui Traian.

      Pur si simplu, eu nu aduc în discuție și nu dezbat formarea poporului roman. Nu am suficiente date, dovezi, metode verificate prin fare să pot determina data de formare a lui, a poporului. Cei care au facut-o, bravo lor! Nu discut descoperirile lor. Pentru că nu e treaba mea.

      Eu spun doar trei lucruri, incontestabile, dupa parerea mea:

      (1) Despre poporul român (nu despre români, valahi, vlahi, moldoveni, munteni, transilvaneni, sau oricare alt nume dat celor care au populat cele trei mari principate care au primit apelativul de "române" în secolul al XIX-lea) nu se vorbește în scris înainte de corespondența și discursurile lui Tudor, din 1821.

      (2) Instituțiile aferente unui popor român, stabilit politic și juridic, datează doar de pe la mijlocul secolului al XIX-lea și nu mai devreme. Iar aceste instituții, fie ele de reprezentare, de administrare, de aplicare a justiției, de stat ori locale vor fi intotdeauna edificate în urma edificării poporului pe care îl guvernează. Adică, poporul le precede, în succesiune istorică, dar ele dau totuși masura gradului de edificare a poporului. Un popor bine edificat va avea întotdeauna instituții bine edificate, iar unul șubred va avea întotdeauna instituții șubrede.

      (3) Toate exemplele din toată Lumea ne spun că populațiile există pe același teritoriu cu mult înainte de edificarea poporului aferent. Ne putem da seama când o populatie devine popor dacă îi observăm comportamentul colectiv. Când acest comportament este unul păgubos, cel care constată așa ceva nu poate fi acuzat ca "întinează istoria națională", decat dacă cel ce il acuză e suparat că se vorbește despre asemenea comportament pagubos al poporului său. Ceea ce e de înțeles, când poporul este sursa unor emoții puternice.

      Ștergere
  4. Cei de origini slave din jur, îi consideră pe români un corp străin care le împiedică pan-slavismul milenar. Maghiarii și secuii reclamă jumătatea vestică a teritoriului românesc. În aceste condiții, aproape toate divergențele din clasa politică românească sunt generate de instigatori cu misiunea clară de a fărâmița statalitatea românească ... demersul pe care-l faceți, în realitate nu merge la rădăcinile problemei care explică și o oarecare neadecvare la noile condiții din U.E.- prea șubrede ca să ne ridice mentalitățile ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru comentariu. Pentru că e făcut de Ziua Unirii Principatelor Române, sub un eseu despre poporul român, vă rog să acceptați să reamintesc aici o observație făcută de mine altă dată, în altă parte: un popor poate supraviețui fără o țară, dar niciun stat nu poate supraviețui fără poporul său.

      Ce vreau să zic, în contextul comentariului dumneavoastră? Că nu e deștept să asimilați poporul român cu teritoriul pe care viețuiește. Și să argumentați că străinii care vor o parte din acest teritoriu sunt de vină că poporul însuși se arată prost guvernabil. Că și-a format o „clasă politică” ineptă, inadecvată prezentului și viitorului său de popor european. Adică, rădăcina problemei nu se află împlântată în pământul patriei ci în fibra poporului locuitor al patriei.

      Ștergere