sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Patriotismul irational

Patriotismul nu poate fi decât irațional, atunci când contăm pe dragostea de țară și popor, ori de neam și pământul strămoșesc, sau de tot ceea ce e românesc ca fiind izvorul patriotismului, iar patriotismul însuși este considerat un sentiment.


Dacă ne întreabă cineva de ce nutrim sentimentul acesta de patriotism, i-am răspunde la fel cum un flăcău îndrăgostit lulea răspunde la întrebarea de ce o iubește tocmai pe fata aceea anume. Chiar dacă fata este mai puțin atrăgătoare, el ne va mărturisi că o iubește pentru că e cea mai frumoasă de pe planeta Pământ. În plus, este și cea mai deșteaptă, cea mai cuminte și cea mai devreme acasă dintre toate fetele din Lume. Chiar dacă ea nu este. Iar noi ne-am gândi de două ori, înainte să îl contrazicem.
Ce este rațional în observația de mai sus, inclusiv în comparația dragostei de țară cu dragostea de fată, este că ea, dragostea, se justifică în sine. Nu are nevoie de argumente raționale pentru a se justifica. Nici măcar de argumente imaginare. Ori imposibile.
Și asta, pe bună dreptate. Cum ar fi ca doar țările cele mai frumoase, cele mai mănoase, cele mai bogate să fie iubite și doar cetățenii lor să fie patrioți? Ar fi cu totul aiurea, nu-i așa?
Nu aiurea este, însă, reversul situației. Tot așa cum un flăcău îi cumpără podoabe iubitei, chiar dacă ea e frumoasă doar în imaginația lui, făcând-o astfel prezentabilă în lumea extra-imaginară, reală, și un iubitor de țară va depune eforturi pentru a-și face țara frumoasă. Chiar dacă ea nu este așa de la natură. Sau de la Dumnezeu. Cam așa cum fac japonezii cu insulele lor neprimitoare și scuturate de cutremure, pe care le înfrumuțesează cu munca lor. Inclusiv cu cireșii în floare.
Prin introducerea unui asemenea demers intrăm însă cu discuția în zona patriotismului rațional. Pentru că există și un asemenea patriotism. Fără el, nimeni n-ar mai pune muncă, suflet și, de multe ori, chiar viață la temelia propășirii patriei sale.
Deci, este irațional, dar acceptabil și explicabil, să iubești o țară. Nu are de ce să fie justificabilă o asemenea iubire de țară, prin evocarea vreunor atribute de atractivitate a acelei țări. Fără de care, se inferează, țara aia nu ar avea pentru ce să fie îndrăgită. Nu este normal ca iubitorul de țară să își explice dragostea și, mai mult decât atât, să inventeze atribute ireale pentru țara sa. Pe ideea că, dacă ar iubi o țară mai puțin atractivă, ar fi un idiot și s-ar face de râs.
Aceste observații sunt valabile și pentru România și publicul său. Cine iubește România, ca membru al publicului, nu are nevoie de nicio justificare pentru asta. Nici că România e mai euro-atlantică sau mai euro-asiatică, nici că e mai bogată sau mai mare decât statele din vecinătate, nici că are o istorie multimilenară, nici că poporul ei este preponderent creștin ortodox, nici că a câștigat războaie în trecut, nici că are inventatori de stilouri sau de aeronave, nici că a dat savanți, sportivi și artiști, nici nimic. România este de îndrăgit doar pentru că este.
Și este de îndrăgit nu numai de urmașii geto-daco-tracilor, care au viețuit pe aici acum câteva mii de ani, ori doar numai de românii verzi ortodocși. România este de îndrăgit de oricine s-a născut aici ori și-a ales-o ca țară. La fel ca oricare altă țară de pe această planetă.
Motivele pentru care iubim România sunt irelevante, deoarece ele sunt iraționale. Nu contează. Iar cine ne forțează să le explicăm, dacă nu o face prin metode psihanalitice, pentru a deduce substanța rezonabilă a sentimentului sau stării emoționale de patriotism, pe care îl nutirm, nu este diferit de cel ce se ia de flăcăul care iubește o fată mai puțin atractivă, că de ce o face! Adică, este la fel de ticălos. De parșiv și de intrigant. Și de ostil României și celor ce o iubesc.
Ca să adaug o notă personală la aceste gânduri, eu aș iubi la fel de mult țara mea și dacă ar avea o istorie de doar 27 de ani. Sau dacă niciunul dintre numele care au pus România pe harta Lumii nu ar fi genetic din aceeași rădăcină cu mine. Dacă aceste mari nume, ca și marii voievozi, nu s-ar trage din Traian și Decebal. Sau, dacă eu nu m-aș trage din cei doi, linia mea genealogică fiind posibil să fie cotită dinspre cumani, avari sau chiar dinspre mai recenții vizitatori și, apoi, locuitori ai acestor pământuri.
Cum ar fi să vină cineva să mă acuze că aș fi mai puțin patriot dacă eu nu mă extaziez la gândul că Mihai Voievod Viteazu a unit niște provincii feudale de pe aceste meleaguri, pentru un an, acum o jumătate de mileniu? Ori că limba română este de origine mai latină decât limbile populațiilor din jurul țării mele, ceea ce arată că vorbitorii ei au fost aici de mai devreme decât vorbitorii celorlalte limbi din zonă? Și ce dacă? Aș fi iubit mai puțin țara mea decât o iubesc, i-aș fi dedicat mai puțin suflet decât i-am dedicat, dacă românii mei s-ar fi format ca popor nu acum două mii de ani ci doar acum douăzeci și șapte de ani? Categori nu!
De fapt, eu aș fi extaziat dacă aș vedea că publicul românesc ar începe să se formeze ca popor zilele astea. Deși asta e o speranță irațională. Dar care nu mă face mai puțin patriot.