joi, 5 ianuarie 2017

Diletantul continuu

Nu știu dacă ați observat care este comportamentul specific diletantului, atunci când abordează un subiect despre care abia a auzit. Și despre care nu știe altceva decât această auzeală. Un asemenea diletant va începe orice discuție despre subiectul anume prin a defini termenii, continuând cu explicarea elementelor evidente și, apoi, cu apelul la teorie și, eventual, la bibliografie, dacă auzeala din care a aflat el despre subiectul nostru a cuprins și vreun autor.

Foto: fotocommunity.com

În niciun caz, diletantul nu va sări direct la miezul problemei. Pentru că nu are însușite încă intrumentele de identificare a lui, a miezului. De aceea i se și zice diletantului diletant. Deoarece nu știe și nu poate să lucreze pe subiect. Nu știe, pentru că nu are necesarele și obligatoriile cunoștințe și nu poate pentru că nu are însușite metodele, intrumentarul și deprinderile specifice. Deși, așa, în general, a auzit despre ce ar fi vorba.
Dacă ar fi fost observat la școală, un asemenea comportament ar fi fost unul constructiv. Adică, diletantul nostru ar putea afla cât de multe îi lipsesc pentru a deveni competent în a discuta subiectul și, în consecință, ar putea să își propună completarea cunoașterii-lipsă. Pe timpul școlarizării. Dar, ce ne facem cu el, dacă diletantul nu mai este la școală? Ba, mai grav, dacă se întâmplă să fie pus într-o poziție din care ar trebui să lucreze cu subiectul nostru, ca și când i-ar fi intim-familiar?
În civilizația occidentală, există o preocupare instituționalizată pentru ținerea diletanților departe de serviciul public. De acolo a venit și la noi condiția rezumatului studiilor și activității unui eventual candidat. Pentru a afla la ce se pricepe el și, în consecință, să ne dăm seama că la orice altceva decât cele scrise acolo nu se pricepe. Sau, că are doar habar. Din auzite.
Tot în civilizația occidentală există și condiția școlii. Adică, sunt școli care, prin simpla lor absolvire, oferă garanția că cei care au studiat acolo și au primit o diplomă chiar se pricep la subiectele trecute în acte. Ca să nu mai vorbim despre garanția că absolvenții știu să studieze, să citească o carte de specialitate, să alcătuiască un raport științific, să conceapă un eseu pe un subiect anume și multe alte metode și instrumente de lucru intelectual. Așa cum sunt și școli care nu garantează nimic. Iar absolvenții lor sunt nevoiți să treacă teste, examene și perioade de probă înainte de a fi acceptați ca pricepuți în ceea ce vor să facă.
Interesant este că, de mai bine de o generație încoace, s-a descoperit că progresul civilizației occidentale nu se mai bazează doar pe fundamentul intelectual al școlii, oricât de prestigioasă ar fi fost ea. Având în vedere că noutatea tehnologică și conceptuală a devenit unul dintre elementele curente ale vieții occidentale, s-a ajuns la concluzia că un cetățean a cărui activitate presupune și o componentă de cunoaștere, de rațiune, este practic obligat să învețe continuu. Absolut toți angajatorii care contează pe cantitatea și calitatea de cunoaștere a angajaților, necesară pentru a desfășura o activitate profitabilă, conform cerințelor pieței, organizează și această învățare continuă. Fie prin trimiterea angajaților la cursuri și seminare, de câteva ori pe an, pe banii lor, ai angajatorilor, fie prin organizarea la serviciu de cursuri și seminare, de fiecare dată când nivelul de cunoaștere al angajaților trebuie ridicat, pentru a ține pasul cu noutatea. Fie ea tehnologică sau conceptuală, cum am mai spus.
Desigur, în activitatea publică profitul este mai ezoteric. Adică, nu este la fel de evident ca într-o întreprindere comercială. De cele mai multe ori, el nici nu este măsurat. Singura măsură fiind satisfacția consumatorului de bunuri și servicii produse de domeniul public. Cum sunt educația, ordinea publică, sănătatea publică, apărarea națională, cultura națională și altele asemenea.
Iar un consumator modest și dezinteresat de calitatea bunurilor publice va fi ușor de satisfăcut, chiar dacă bunurile publice consumate vor fi produse de diletanți. Sau de angajați la stat care au chiulit la școală și care nu au mai învățat nimic de atunci încoace. Pentru că nu le-a cerut nimeni. Ca să nu mai vorbim despre șefi, care știu ei oricând și oricum mai bine orice.
Aceasta este și situația din civilizația occidentală. Bunurile publice sunt produse de angajați la stat oarecum mai înceți la minte, ceva mai slabi la carte și chiar mai neduși la școală decât angajații din sectorul privat. Dar, cu siguranță, nu mai puțin decât atât cât li se cere să fie. Pentru că societatea occidentală a dezvoltat un mecanism public de supraveghere a guvernării. Guvernare care asta face: produce bunuri publice. Printre alte activități specifice, desigur. Adică, vedem cum publicul occidental spune guvernelor occidentale ce calitate ar vrea să aibă învățământul public, administrația publică, apărarea națională, sănătatea și așa mai departe. Iar guvernele răspund, pentru că nu au încotro. Cu șovăieli, cu întârzieri, cu dezbateri prelungite, cu justificări că nu sunt bani, că nu e momentul, dar, până la urmă, răspund.
Iar, atunci când, din punct de vedere calitativ, guvernanții trebuie să crească un bun public, pentru a răspunde exigențelor consumatorului, le vor cere cu necesitate angajaților la stat să învețe cum să facă asta. Ceea ce duce la aceeași condiție de învățare continuă ca și în sectorul privat.
Se întâlnesc, peste tot, și cazuri de nepotism, ori de turism școlar. În sensul că sunt unii trimiși la cursuri, mai ales dacă acele cursuri sunt în străinătate, doar sub formă de recompensă. Pentru ceea ce sunt, în cazul nepoților. Ori pentru ceea ce au făcut pentru organizație, în cazul turiștilor merituoși. Doar că, pentru a ține sistemul în funcțiune, numărul acestora nu este mai mare de unul-doi la zece profesioniști adevărați. Care învață la curs să fie și mai buni profesioniști adevărați.
Deci, în concluzie, învățarea continuă nu este o „măsură”, o „cerință”, o modă occidentală. Este doar o condiție impusă de piață. Fie de piața bunurilor private, fie de cea a bunurilor publice. Numai că învățarea continuă presupune o bază de plecare din școală. O școală bună va da o bază mult mai solidă decât o școală slabă. Așa cum o școală falsă, care a vândut diploma fără ca diplomatul să învețe ceva, nu poate constitui o bază de plecare pentru învățarea continuă. De aceea îi vom vedea pe absolvenții de asemenea școli false cum se comportă ca diletanți, atât la locul de muncă, fie el civil sau public, fie la cursul de perfecționare. Unde va simți nevoia să își stabilească termenii, să definească conceptele, să explice evidența și, până la sfârșitul cursului, să nu apuce să se prindă de ce a venit la o activitate unde toate aceste preocupări ale lui ar fi trebuit satisfăcute cu mult timp înainte de curs.
Și tot de aceea nu veți vedea niciodată vreun șef care să parcurgă vreo formă de învățare continuă. Pentru că el știe că nu e decât un amărât de diletant, chiar dacă are vreo trei masterate și vreo două doctorate. Și pentru că îi e frică să nu vadă și ceilalți cât de bine nu știe el nimic. Despre subiectul de care răspunde la serviciu. Serviciul public. Că, la privat, nu l-ar angaja nimeni, desigur.