joi, 8 iunie 2017

Clubul ca solutie

Sunt sigur că vi s-a întâmplat, în copilărie, să jucați jocuri de echipă. Pe stradă sau pe maidan. Pe vremea mea, cel mai popular joc era „Rușii și nemții”, deoarece singurele filme erau cele de război, în care sovieticii îi învingeau, mereu și mereu, pe naziști. Iar televiziunea era o raritate, acolo unde era. Abia când nu l-am mai jucat, am aflat că jocul ăla era o formă adaptată a străvechiului joc „Hoții și vardiștii”. 

Foto: speciesandclass.com


Selecția pe echipe sau pe tabere se făcea de câte un selecționer pentru fiecare tabără. Care te striga și treceai în spatele lui. Niciodată nu aveam echipele prestabilite. Nici nu eram întotdeauna aceiași, dar nici preferințele fiecăruia pentru o echipă sau alta nu rămâneau aceleași. Imaginați-vă că jucați un asemenea joc și vine cineva și vă spune că, deoarece ați fost ieri în echipa A, astăzi trebuie neapărat să rămâneți în echipa A. Și că nu aveți loc de întros, deoarece așa au stabilit majoritatea jucătorilor. Că cine a fost ieri într-o echipă, în echipa aia rămâne de acum înainte, fără discuție.

„Păi, stai puțin, că eu am fost strigat în echipa A! Nici n-am vrut să fiu!” încercați un contra-argument istoric, dacă nu vă convine aranjamentul cu permanetizarea în echipa A. „Nu contează! Pentru binele general, am stabilit așa! Dacă nu îți place, n-ai decât să îți iei jucăriile și să pleci!” veți primi, cu surprindere, replica. Așa că aveți două variante. Rămâneți în echipa A, zicându-vă că, până la urmă, nu e chiar atât de rău, și că ieri chiar v-ați jucat destul de frumos în echipa aia. Sau vă luați jucăriile și plecați să vă jucați singur, într-un colț, nebăgat în seamă de ceilalți.

Asta, până când creșteți mare și vine cineva și vă ceartă că, în copilărie ați făcut parte din echipa A. Sau că vă jucați singur, după caz. Deoarece, între timp, societatea pe care o populați a adoptat niște norme de clasificare a membrilor săi. Pe criterii de ceea ce au făcut ei în viața anterioară momentrului clasificării. Iar faptul de a fi făcut parte din echipa A vă separă, automat, de cei care, în copilăria lor, au făcut parte din echipa B. Precum și de cei, foarte puțini, care au preferat să se joace singuri. Și, cum se întâmplă atât de des în viață, cei care au avut norocul să facă parte din cealaltă echipă sunt astăzi clasificați mai bine decât cei care au făcut parte din aceeași echipă cu dumneavoastră. La joaca din copilărie.

Vi se pare absurdă o asemenea ipoteză? N-ar trebui. Pentru că ea chiar se întâmplă. Desigur, nu pe subiecte de tabără din jocul de copii. Dar se întâmplă pe alte subiecte din viață. Când aflați despre dumneavoastră că ați făcut rău să fiți într-o anumită tabără, chiar dacă nu v-a întrebat nimeni, nicidată, dacă aveți sau nu preferință pentru tabăra respectivă. Și, aici, nu mă duce gândul la cei care am făcut parte din partidul comunist. Pentru că situația este complexă și chiar sunt vinovății de discutat, pentru destul de mulți dintre membrii de partid comunist român. Mă gândesc însă la cei care s-au născut la țară, de exemplu. Sau la cei care au ales o carieră de muncitor, înainte să se apuce de studii superioare și care vor purta toată viața lor eticheta de muncitor pe frunte. Care, pe vremea comuniștilor, să nu uităm, era o etichetă de identficare pozitivă. Cei cu „origine muncitorească” vând o traiectorie rezervată de selecție în școli și de promovare la serviciu.

De obicei, confruntați cu o asemenea situație de clasificare socială, ne adaptăm. Facem tot posibiliul să fim clasificați cât mai favorabil. Ascundem sau chiar distrugem fila din dosar din care rezulta că ne jucam singuri în copilărie, de exemplu, dacă joaca de unul singur este astăzi considerată reprobabilă. Sau adăugăm la dosar vreo diplomă, vreun certificat, vreo adeverință din are să rezulte că îndepliniserăm, în trecut, cât mai multe dintre condițiile care, astăzi, sunt considerate avantajoase în clasificarea favorabilă. Chiar dacă nu a fost exact așa. Pe vremuri. Răzvrătirea, într-o asemenea situație de clasificare socială este echivalentă cu alegerea alternativei de a te juca de unul singur. Adică, răzvrătirea duce, aproape automat, la excluziunea socială. 

Pentru intelectual, pentru gânditor, fenomenul de clasificare socială capătă forme specifice. Mai ales dacă clasificantul este incult. Când incultura lui se vede ușor în lipsa lui de nuanțe. Iar acestă nenuanțare duce la stabilirea unor clase cioplite grosier, cu barda. Stânga sau drapta. Dacă ești una, nu poți fi alta! Conservator sau progresist. Nimic altceva! Creștin sau ateu. Fără dubii! Și așa mai departe, de-a lungul întregului spectrul al subiectelor poziționate socialmente. 

Pentru că vorbim de nuanțe, sper că ați remarcat faptul că, din primul moment și până acum, modelul construit de mine aici prezintă atât stabilirea claselor, cât și clasificarea indivizilor ca întâmplându-se din exteriorul lor. Adică, fiecăruia dintre noi i se spune ce este. Din ce clasă ori categorie face parte. Unde a greșit, prin simpla parcurgere a vieții sale. Ce trebuie să facă pentru a fi reclasificat mai favorabil. Dar nu i se dă vreo posiblitate să își exprime vreo preferință. Nu mai vorbesc despre vreo răzgândeală. De tipul „știți, m-am răzgândit. Nu mai vreau să fiu conservator. Vreau să mă fac progresist!” Nu se poate așa ceva. Nici în modelul meu teoretic, verbal, nici în realitatea pe care acesta o modelează.

De ce? Pentru că clasificarea, categorisirea nu se face de vreo instanță. Posesoare a vreunei moralități anume. Și, foarte important, supravegheată de o altă instanță, superioară, de apel. Ci se face de competitorii noștri sociali. De exemplu, conservatorii îi vor arăta cu degetul și vor striga la ei „progresiștilor!” pe oricine vor ei. Pe orice criterii de-ale lor vor avea ei chef să aleagă. Ei, conservatorii, devenind clasificatori asumați pentru toate celelalte categorii, în afara lor. Doar pe sine nu se pot clasifica drept conservatori, decât dacă așa îi clasifică ceilalți. Progresiști și alții. Adică, oricine este clasificant pentru toți ceilalți, mai puțin pentru sine.

Succesul clasificării, însă, este o cu totul altă poveste. Aici ar trebui să introducem criteriul de putere. Pentru că unii clasificatori au puterea de a impune clasificarea lor clasificaților. Alții nu. Alții rămânând doar cu social media, să se răcorească acolo prin vorbe.

La fel cum se poate cu orice model, vă invit să îl folosiți și pe al meu, pentru a vă juca cu el. Să vedeți ce vă iese. Dacă vă introduceți chiar pe dumneavoastră în model. Sau pe oricine altcineva. Și mai vorbim după aceea.