marți, 27 iunie 2017

De sezon

Iunie e întotdeauna luna examenelor și concursurilor pre-universitare. În iunie 1969, am fost chemat la directorul școlii. Era o școală mică, cu câte două clase în fiecare an, de la clasa întâi și până la a opta. Acolo, în minusculul birou de director de școală mică, din centrul Sibiului, mă aștepta un soldat. Eram chemat la Comisariat! Prin curier! Deși aveam doar 15 ani și jumătate. Ceea ce a fost o nedumerire a directorului, până când a aflat că eu „îmi depusesem dosarul” pentru a concura la admiterea în Liceul Militar Dimitrie Cantemir, din Breaza. Pe Valea Prahovei.



La Comisariat, cum îi zicea pe atunci, sau la Centrul militar județean, cum îi zice acum, se colectau toate dosarele. Pentru că cei de acolo aveau rodate toate mecanismele de selecție. Mai ales organizarea vizitei medicale,  a probei psihologice și verificarea datelor înscrise în dosar țineau de specialitatea comisariatului, pentru că tot el organiza și recrutarea conscripților. Adică a soldaților cu stagiu militar obligatoriu. Așa că acolo m-am dus și eu, chemat de un locotenent colonel, prin curier, la școală.

„Puteam să își trimit foaia de drum prin curier”, îmi spune micuțul locotenent-colonel. Care nici măcar nu mă întrecea în înălțime. „Dar am ținut să te cunosc personal”, a continuat el. „Și să îți spun vestea cea mare: ai fost admis pentru examen!”

Văzându-mă că primesc vestea fără nici măcar o tresărire, omul supralicitează: „În mod normal, ar fi trebuit să te respingem. Nu ai note mari. Media zece nu o ai decât la Purtare și la Desen. La Matematică ești între opt și nouă, ca și la Istorie. La Română, însă, deabia treci de șapte. Ori, la Breaza merg cei mai buni dintre cei mai buni. Ce rost ar fi avut să cheltuim foile de drum cu tine?! Că nu o să iei note mai mari la examen, după ce nu ai învățat prea bine la școală!”

Eu, imperturbabil: „Dar nu m-ați respins...”

Colonelul, aproape exasperat că nu îmi provoca nicio emoție, continuă: „Asta n-ar fi nimic. Dar ai și rude în străinătate! Ai un unchi în America!” 

„Da”, confirm eu. „Am scris asta în cererea de înscriere. Și, deci, nu m-ați respins...”

„Nu, nu te-am respins!” ofteză ofițerul. „Pentru că ai niște pile. Ce sunt părinții tăi?” mă întreabă el, mai mult retoric, în timp ce căuta răspunsul în dosarul meu, din fața lui. Acolo scria că am doar mamă. Iar mama era pensionată pe caz de boală, cu cancer în fază avansată. Și pensionată de la o întreprindere sibiană. Contabilă. Sora fratelui plecat în America. Cu nouă ani înainte de a mă naște eu, dar, totuși, capitalist. American! Din aceia care erau cât pe ce să înceapă războiul mondial nuclear cu șapte ani mai devreme de data povestirii. Război în care noi, românii, eram țintele bombelor nucleare venite de peste Oceanul Atlantic.

Nu mi-a spus niciodată cine au fost pilele mele. Nici eu nu știam, din alte surse. Realitatea era că cineva chiar mă iubea, acolo, sus. Atât de sus, încât nu se vedea nimic de jos, de unde eram eu. Așa, cu notele mele modeste la școală, eram cunoscut în Sibiu. Fusesem intervievat la radioul local. Fusesem selecționat să reprezint județul la un concurs național televizat, de cunoștințe teoretice, unde echipa era formată din șase copii. Cinci fiind repartizați pe materiile la care se dădeau probele, iar eu eram între ei pentru proba de istețime. Sau de perspicacitate, cum cred că îi zicea oficial. Deci, cineva chiar se gândea la mine și le spunea selecționerilor, redactorilor de radio sau comisarului militar să mă aibă în vedere. Nu am aflat niciodată cine. 

Dar nu era o pilă propriuzisă. În afară de băgarea în seamă, cei stimulați de acel cineva total necunoscut nu mi-au făcut niciun favor. A trebuit ca eu însumi să mă dovedesc perspicace, ba chiar să îi ajut și pe unii dintre ceilalți coechipieri, când s-a nimerit să știu răspunsul la probele lor, iar ei nu le știau, pe timpul celor două emisiuni concurs la care am participat. A trebuit să mă arăt articulat, la interviul radiofonic. Și a trebuit să mă prezint la concursul de admitere la liceul militar. La Breaza.

Prima probă a fost cea scrisă, la Română. Unde am știut gramatica. La literatură, pentru prima dată, s-au dat două subiecte, la alegere. Un comentariu literar, ceva din Caragiale, și o compunere. O întâmplare din viața ta. Adică a mea, a candidatului. Așa că am povestit o întâmplare. Complet fictivă. Pentru că am vrut să creez un moment dramatic. Să povestesc o chestie care crește, ajunge la paroxism și, apoi, se rezolvă de la sine. Dar într-un mod total neașteptat pentru cititor. Mi-am imaginat că un copil cade într-o fântână. Din aceea largă, cu ghizd și capac. Cu roată, lanț și găleată. Și copilul ajunge să cadă în fântână pentru că e și curios, dar și inimos, deoarece are impresia că, în fântână, ar fi căzut bunicul lui și încearcă să îl salveze. Dar cade el, iar bunicul îl prinde. Fiind în fântântă ca să o curețe. Pe o scară pe care copilul nu o văzuse și nici nu o intuise. După asta, bunicul îl sfătuiește ca, altădată, mai bine să ceară ajutorul, atunci când nu se pricepe ori nu poate el, copilul, să îl ofere chiar el. Că e prea mic. Prea plăpând. Și nici nu înțelege exact ce se întâmplă.

Scrisesem o improvizație pe o temă pe care atunci o aflasem. Mi-a plăcut cum a ieșit. N-am folosit ciorna. Am scris-o direct „pe curat”. Cu câteva elemente deliberate de stil. De exemplu, am folosit persoana a treia, după ce, în introducere, am recunoscut că întâmplarea ar trebui să fie din viața mea. Dar am explicat că persoana a treia e mai potrivită, având în vedere că această persoană obiectivează oarecum povestirea și îl separă pe povestitor de emoția povestirii sale. 

Apoi am avut proba scrisă la Matematică. Unde subiectul major a fost calcularea unei suprafețe compuse din toate figurile geometrice. Unele luate de două sau chiar de trei ori. Un fel de puzzle. Asta a fost o probă de atenție, pe care nu am trecut-o. Am rezolvat corect totul, mai puțin suprafața unui triunghi dreptunghic, la care am uitat, pur și simplu, să împart produsul catetelor la doi.

Nu ni s-au spus notele obținute la probele scrise. Însă, doar cei are au luat peste cinci sau șase au intrat la oral. După eșecul de atenție de la Mate, m-am mirat puțin că am ajuns printre ei. Asta, pe când cei picați erau trimiși acasă din cantonamentul liceului militar. 

Comisia de oral la Română era formată din doi profesori de liceu și doi de școală generală. Deci, patru examinatori și eu. Cu un bilet tras din teanc în față. Pe care erau un subiect de sintaxă, unul de morfologie și „analizați poezia Mama, de George Coșbuc”. La gramatică, a existat un moment în care unul dintre profesorii de liceu a avut o nedumerire privind ceea ce spuneam eu. I-am explicat, cu o oarecare condescendență, că eu știu că, la liceu, nu se mai predă gramatica limbii române și că nu este de mirare ca profesorul de liceu să nu fie familiarizat cu manualul de gramatică, de școală generală. Observație care a dus la schimbarea atitudinii anterior plictisite a celorlalți trei examinatori. Cel prins cu lipsa de familiaritate cu gramatica de școală generală recunoscând față de ceilalți că nu a predat niciodată la gimnaziu și că ce gramatică știe e cea care i-a rămas din facultate. 

„Cam obrăznicuț, micuțul” părea să zică noua atitudine a comisiei. „Ia să îl prindem noi cu ceva!” Dar nu au avut cu ce. Asta, până la analiza poeziei. Când, unul dintre profesorii de școală generală a dat impresia că știa o variantă populară a poeziei. La care, eu am propus să mi se permită să o recit. Celălalt profesor de școală generală a protestat. Cum să o recit? Aici suntem la examen, nu la teatru! Eu: „Da, dar e mai bine să ne împrospătăm cu toții memoria cu textul de analizat. Ca să avem și eu și comisia aceeași bază. Și nici nu durează mult.” Și le-am spus, repede dar cu efect, poezia Mama de George Coșbuc. După care i-am anunțat vestea cea mare: „după opinia mea, nu prea sunt multe de analizat la poezia asta. Care este poezie doar ca versificație. Ritm și rimă. În rest, este proză pură”. Fălcile comisiei au început să cadă, milimetru cu milimentru. „Poftim?!?” 

Le-am explicat apoi că George Coșbuc a fost un excelent traducător al unor poeți antici. Mai ales a lui Homer. Așa că el a înțeles poezia ca pe un expozeu. O narațiune filigranată în ritm și rimă. În Mama, poetul se adresează mamei așa cum Homer se adresează muzei. Noi, publicul, nefiind implicați. Noi doar asistând la această expunere. Ca la teatru. Abia atunci când cădem de acord că mama din poezie ar putea fi mama noastră, a fiecăruia, și citim cu glas tare poezia, ori o recităm din memorie, ne identificăm cu poetul și spunem noi, în locul lui, aceeași narațiune. Sau ne dăm singuri aceeași veste. 

La care am fost oprit. Unul dintre profesori s-a recomandat ca fiind chiar din Liceul Militar Dimitrie Cantemir și m-a rugat să îl caut, la toamnă, pentru că este convins că vom avea cel puțin un proiect literar împreună. Eu am încercat să îl temperez. „Stați puțin! Să mă văd eu intrat și mai vorbim după aceea.” 

„Ești ca și intrat! Ai zece la scris, azi ai zece” (așa am aflat și eu ce notă am luat și la scris și la oral, în condițiile în care examinatorii nu se consultaseră între ei) „și nu văd cum ai putea să nu iei zece și pe mai departe” mi-a explicat, foarte încrezător, domnul profesor. 

Mai departe erau probele orale la Matematică și la Istorie. Unde am luat, într-adevăr, câte un zece. Pentru că știam. Și matematică, și istorie. 

Iar la scrisul de la Matematică am luat un imens 9,45. Așa că am intrat la liceu cu cea mai mare medie din Sibiu. Și cred că și din liceul militar, cel de pe Valea Prahovei. 

Dar nu am fost premiant de top în liceu, așa cum nu fusesem nici în școala generală. Că nu aveam timp de așa ceva.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu