luni, 19 iunie 2017

Lucrul cu modelul

Modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune este foarte simplu de descris. 

El este occidental. Toate celelalte modele existente în momentul de față având un succes limitat la una sau două dintre categoriile sau clasele de membri ai publicului. Cu excepția celor două popoare imense, cel chinez și cel indian, care și-au dezvoltat modele proprii, corespunzătoare numerelor mari demografice și culturii specializate. Și care au reușit nu numai supraviețuirea mulțimii, dar și înmulțirea ei.

Modelul occidental fiind cel care dezvoltă filosofia de organizare socială pritocită teoretic de Platon și de Aristotel și experimentată practic pe timpul republicii și imperiului roman. Uitată apoi în bibliotecile mănăstirilor fortificate creștine pentru o mie de ani. Și renăscută în plin creștinism patristic. Astfel încât, în Occident și în toate locurile de pe Planeta Pământ unde s-a instalat acest model occidental de civilizație, întâlnim creștinii educați ca elementele esențiale constitutive ale societății. Adică, cei care cred în Dumnezeu și în Fiul Său Iisus și care au studiat, la un nivel acceptabil, filosofia și celelalte științe despre om și natură derivate din sursele antice grecești și romane. Și care se află la zi cu înțelegerea Lumii. Cu alte cuvinte, modelul occidental este un model rațional, fundamentat pe valorile iudeo-creștine.

Iar principala valoare este omul. Astfel încât modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune se constituie în jurul omului, al individului. Colectivitatea, națiunea fiind rezultatul demersului de organizare socială și nu nucleul originar al demersului de organizare socială. Nici măcar scopul acestuia. Trebuie să menționăm aici că națiunea, ca scop în sine, a stat la baza societăților totalitariste, fasciste și comuniste. Iar acestea s-au dovedit perdante, la nivel de o generație, maxim două. Caracterul lor perdant fiind dat tocmai de faptul că au negat omul ca valoare fundamentală. Introducând diferite forme de excludere a unor indivizi și chiar a unor categorii sau segmente de public. Și răsturnând astfel procesul natural de edificare social-statală a unei națiuni. Cel de constituire a sa în jurul individului. Individul atât ca valoare, cât și individul cu valorile sale.

Modelul dezirabil este unul dinamic. În care nu există niciun moment de repaus. De odihnire la capătul drumului. Asta, deoarece și societatea este dinamică. Și demografic, și cultural, și ideatic. Continuitatea este dată de educație, de explicarea și însușirea valorilor, pe când motricitatea este dată de progres. De descoperiri, de inventică, de inovație.

Există și un dinamism al prezervării și apărării valorilor. Pentru că, să nu uităm, societățile, colectivitățile umane, fie că își zic popoare, fie că își zic națiuni, fie că sunt elemente constitutive ale unor federații, supra-state ori ale unor sub-state, provincii se află neîndoielnic în competiție permanentă unele cu altele. De când există omenirea. Deoarece omul primordial a descoperit repede, în devenirea sa, că cea mai la îndemână bunăstare personală sau familială este cea dobândită pe seama celorlalți oameni.  A celorlalte familii. Clanuri. Și nu cea dobândită din natură. Iar cel mai la îndemână argument pentru a lua de la celălalt este că celălalt este diferit de tine. Dacă nu biologic, atunci măcar din punct de vedere cultural. Reversul acestei atitudini de rapt fiind că oamenii se adună la un loc pentru a se apăra de inamici pe baza aceluiași argument: valorile comune. Deci, în aceste condiții, este ușor de identificat dinamismul istoric al agresării și, respectiv, al apărării unor colectivități umane, pe argumente valorice. Iar modelul occidental s-a dovedit a fi un bun păstrător și apărător de valori. Deși a ajuns aici în urma unor experiențe istorice deosebit de sângeroase. Cum au fost cele două mari războaie ale secolului trecut.

Modelul dezirabil este și unul democratic. Prin excelență. Doar sistemul de organizare politică democratică s-a dovedit, de când există occidentul și până astăzi, că reușește să pună în centrul său omul. Ca parte a demosului care se guvernează pe sine. Și pentru sine. Această caracteristică fiind și ea subsumată caracteristicii de dinamicitate, atât ca devenire, cât și ca reacție la negare. Astfel, democrația devine ea însăși valoare și este supusă permanent unor forme tot mai inventive de agresiune. Cu scopul evident ca unii membrii ai colectivității să își desăvârșească bunăstarea pe seama celorlalți membri ai aceleiași colectivități. Fie că vorbim despre colectivitatea de indivizi sau de state. De națiuni.

Același model este și singurul predictibil. Atâta vreme cât omul, individul este atât elementul de bază constitutiv cât și valoarea supremă, modelul social în care acesta se simte cel mai bine este unul care îi oferă cele mai puține surprize. Dacă se poate, cel care nu îi oferă nicio surpriză. Această caracteristică este ușor identificabilă. Cele mai de succes state, națiuni, sunt cele care își pot proiecta viitorul pe termen cât mai lung. De zeci de ani. Sunt și cele care instituționalizează cât mai detaliat interacțiunea individului cu statul. Sunt cele în care domnește legea. În contrast cu cele în care domnește bunul plac al guvernanților, în care instituționalizarea este schioapă sau lipsește cu totul, în care cetățeanul nu are nicio imagine asupra viitorului națiunii sale, trăind acolo de pe un an pe altul.

Din aceste caracteristici esențiale ale modelului dezirabil decurg și alte caracteristici subsidiare. Cum sunt incluziunea socială, respectul statului acordat individului, dezvoltarea transparenței guvernamentale, comunicarea socială și multe altele. Dintre acestea, se remarcă ierarhizarea socială. În societățile în care individul este esența, se acceptă universal că nu există doi indivizi la fel. Și că aceștia sunt egali doar în drepturi, ca valoare egală în ochii societății. De aici se dezvoltă înțelegerea că indivizii diferiți devin complementari pentru edificarea socială. Înțelegere tradusă la nivel individual că, indiferent care este locul pe care cineva îl ocupă în societate, prin muncă sau prin nemuncă, acel loc îi va fi recunoscut și respectat de ceilalți. Cu singura condiție ca locul acela să nu fie dobândit pe seama celorlalți. Condiție asupra căreia veghează legea. 

De aceea elitele apar doar în Occident. Și sunt formate exclusiv din indivizi merituoși. Ca urmare a egalității de șansă și a garantării dezvoltării libere a omului. În rest, în afara modelului occidental, elitele fiind, de fapt, clase sociale, clanuri dominante și altele asemenea, ajunse în situația să dicteze ideatic pe argumente de putere și nu de inteligență.

De aici, de la descrierea și discutarea modelului dezirabil de societate, ar trebui să pornească orice demers de populusforming. De edificare a unui popor. A unei națiuni. Și așa s-a întâmplat în toate cazurile de succes din istoria omenirii. Cel mai amplu și mai bine documentat este cazul nașterii Statelor Unite ale Americii. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dar și populații relativ mici, cum sunt cele nordice, au parcurs un proces de dezbatere și înțelegere ale modelului pe care urmau să îl adopte și care să corespundă năzuinței de a deveni națiuni occidentale. În secolul al XIX-lea și chiar mai târziu.

Asta, deoarece edificarea statală pe principiu național este întotdeauna un demers deliberat. Este o opțiune, dintre multele posibile, pe care trebuie să o adopte cei care pun umărul la această edificare. Nu se cunosc exemple din istoria omenirii, în care modelul acesta dezirabil să fi fost impus din afară sau să se fi întâmplat automat, de la natură. Nici măcar Dumnezeul biblic nu a reușit să impună un asemenea model poporului său ales. Tot ce a putut Dumnezeu să facă a fost să le ofere oamenilor care credeau în El niște repere și să le sacționeze unele derapaje. Restul a fost întotdeauna făcut de oameni. Pentru ei înșiși.