miercuri, 14 ianuarie 2015

Happy Big Brother

Toate serviciile de informații din România și multe dintre cele din Lume au capacitatea de a penetra secretul corespondenței oricăruia dintre noi, indiferent prin ce mijloace comunicăm, ori în ce mediu ne manifestăm.


Sunt doar două motive pentru care aceste servicii au nevoie de o lege care să le permită să facă ceea ce ele oricum pot și chiar fac, atâta vreme cât nimeni nu le controlează sau nu le monitorizează acțiunile secrete.
Unul din aceste motive este că, în absența legii, datele și informațiile colectate prin ascultarea telefoanelor, prin violarea corespondenței scrise ori prin monitorizarea comunicării în mediile noi, internaute, nu pot fi folosite niciodată ca probe legitime în justiție, împotriva vinovatului. Așa cum nu pot fi folosite nici mărturiile obținute prin tortură.
Celălalt motiv este că orice serviciu de informații are tendința de a transfera o cât mai mare parte din responsabilitatea apărării sau securizării cetățenilor înspre acești cetățeni. Adică, înainte de a fi ele, serviciile, întrebate cât de bine își fac ele datoria și cu ce rezultate, să poată ele spune că cetățenii înșiși le-au pus limite în capacitatea de acțiune pentru apărarea sau asigurarea securității acelor cetățeni. Iar aceste limite sunt, de cele mai multe ori, de natură bugetară și regulatorie.
Problema cu tendința asta a transferului de responsabilitate este că el nu are limite. Astfel, dacă, la un moment dat, unui serviciu sau altuia i se satisface cererea de sporire a bugetului cu un procent sau de lărgire a cadrului legal în care își desfășoară activitatea cu o prevedere în plus, imediat acel serviciu va veni cu o nouă revendicare de creștere a bugetului sau de aprobare prin lege a unei noi măsuri anti-cetățean, pentru un motiv cu totul nou, care nu a mai fost semnalat până atunci. Și care nici nu va fi vreodată amintit, înainte ca serviciul nostru să capete banii și regularizarea pretinse la acel moment.
Asta nu înseamnă că serviciile nu ar avea și revendicări legitime. Numai că, fiind servicii secrete, ele nu vor să dezbată public aceste revendicări, amestecându-le cu cele mai puțin sau deloc legitime, pe care le fac doar în speranța că vor fi aprobate la un moment dat. Pentru cine? Rămâne un secret.
În cazul concret al modificărilor legislative din România, discutate în zilele acestea atât de oficiali români și americani, cât și de anumite segmente ale publicului, în mijloacele de comunicare în masă tradiționale sau noi, care le găzduiesc, ar trebui să vedem care din aceste două motive este cel care le îndeamnă pe serviciile noastre secrete să ceară cu insistență introducerea controlului asupra corespondenței cetățenilor, corespondență al cărei secret este, de altfel, inviolabil, conform Art. 28 din Constituția României.
Există vreun caz de terorist din România care ar trebui prins și judecat, doar că toate probele împotriva sa sunt obținute ilegal? Dacă da, soluția nu este modificarea legii, pentru că ea oricum nu acționează în trecut, ci apelul la partenerul strategic american, ce are autorizație de la el de acasă să intercepteze convorbirile românilor din România și care poate procura dovezile legitime necesare condamnării teroristului nostru.
Dacă nu există niciun terorist, dar ar putea apărea unul care s-ar și bucura de „vidul legislativ” în domeniul îngrădirii drepturilor și libertăților cetățenești, atunci să ne spună serviciile pe ce se bazează când apreciază că ar putea apărea un asemenea ins. Sau, poate o fi vorba de altceva?
În tot cazul, chiar și într-o democrație schioapă și coruptă ca cea din România Lucrului (deocamdată) Rău Făcut, tot trebuie să instituim măcar o dâră de control democratic, cetățenesc, asupra serviciilor noastre de informații.