vineri, 16 ianuarie 2015

Sfântul păcat

L-am văzut cu ochii mei pe Sfinția sa Papa Francisc, în fața perdeluței din avionul papal, cum glumea cu caldură și delicatețe despre înjurături de mamă și replici la înjurăturile de mamă, date cu pumnul în falca înjurătorului. Cum înțeleg perfect italiana, adică limba în care se exprima Papa, nu am avut nicio dificultate să pătrund exact spusele Sanctității sale.


Unii însă au înțeles ce au vrut ei să înțeleagă. Unora li s-a părut că Papa Francisc a găsit de cuviință să anunțe că îi scuză pe asasinii de la Paris pentru uciderea în masă a jurnaliștilor umoriști de la gazeta Charlie Hebdo, ucidere petrecută cu o săptămână mai înainte de glumele Papei. Alții au înțeles că Papa condamnă măcelul, dar atrage atenția că injuriile de natură religioasă nu sunt acceptabile. Iar alții s-au gândit că Dr. Gasbarri i-o fi venit vreodată să îl înjure de mamă pe Papă, iar acesta din urmă l-a prevenit în public să nu facă așa ceva, pentru că l-ar paște o bătaie cu pumnul papal. Asta, deoarece ipoteticul înjurător din discursul aerian al Papei a fost „doctor Gasbarri”, despre care am aflat că este coordonatorul Vaticanului în relația cu bisericile locale, ceea ce explică și prezența sa în avionul ce se îndrepta cu Sfinția sa Papa spre Philippine.
Chiar și Vaticanul a simțit nevoia să ne traducă în alte limbi și cu alte cuvinte spusele papale, doar-doar vom ajunge la o înțelegere unitară și universală a discursului Sfântului Părinte al Bisericii Catolice.
Ca martor ocular la episodul acesta, chiar dacă nu prezent în avion ci doar privitor la un film a cărui autenticitate nu a fost contestată niciodată, pot să vă spun următoarele, pentru lămurirea cauzei:
Papa s-a referit punctual la masacrul caricaturiștilor de la Charlie Hebdo și la faptul că aceștia au glumit pe seama celor sfinte. Fac precizarea asta, deoarece au fost interpreți ce pretind că Papa a vorbit așa, în general, dacă este frumos sau nu să îți bați joc de credința altora.
Intervenția Papei pe tema aceasta a fost una voluntară. Nu a fost provocat, nu a vorbit pe nepregătite, nu a fost luat prin surprindere de subiect și nu a trebuit să improvizeze un răspuns pe care nu îl știa, ci a ținut să spună ziariștilor din avion ceea ce decisese cu mult timp înainte să declare. Concret, Papa a spus că „avem obligația să spunem cu deschidere” ce urmează să declare. Asta, ca să nu mai vină cineva să pretindă că l-a luat gura pe dinainte pe Sfântul Părinte.
Iar ceea ce a declarat a fost, textual, că „avem această libertate (de exprimare), dar fără a ofensa. Pentru că, este adevărat că nu se poate reacționa cu violență, dar, dacă doctorul Gasbarri, un bun prieten (de altfel), îmi zice o vorbuliță împotriva mamei mele, se așteaptă la un pumn. (rîsete în audiență) E normal. E normal. Nu se poate provoca, nu se poate insulta credința altora.
Cu asta cred că am spus tot ce se putea spune despre această știre. Fiind vorba despre Papa, chiar dacă, pe subiectul nostru, nu a fost invocată dogma infailibilității papale, prin care s-a stabilit cu mult timp în urmă că Sfântul Petru și urmașii săi sunt feriți de posibilitatea de a greși în aprecierile, indicațiile, deciziile sau revelațiile lor, nu se cade să comentăm spusele Sfinției sale, așa cum nu se cade nici să le interpretăm în vreun fel, ori să le dăm calificative de bine sau de rău, sau să comparăm cele spuse de Papa cu alte atitudini și comportamente din istoria Bisericii Catolice, legate de credința altora.
Tot ce aș mai putea adăuga este o experiență personală.
Trăgând după mine, cu oarecare dificultate, două bagaje puse unul peste altul, traversam Bulevardul Dinicu Golescu din Capitală, pe trecerea de pietoni de la ieșirea de pe peronul central al Gării de Nord. În a doua parte a traversării, am fost nevoit să fac, cam neîndemânatic, doi pași înapoi, pentru a lăsa să treacă o mașină ce, evident, nu avea de gând să mă lase pe mine să trec, împreună cu bagajul meu. Ba, chiar a trebuit să îmi sug burta, ca să nu îmi dea mașina ce trecea pe lângă mine o oglindă laterală în ea.
Probabil că sufăr de o formă mai blândă a Sindromului Tourette, nedetectată clinic, pentru că, instinctiv, m-am pronunțat cu glas tare asupra situației în care fusesem pus, zicând ceva de genul „Tu-zi morții mă-tii!
Mașina trece, cu geamul șoferului deschis, acesta mă aude, trage pe dreapta și, de unde era așa de grăbit că nu mai avea răbdare să stea la trecerea de pietoni ca să îi trec eu pe dinainte, se dă jos din mașină și vine la mine, cel ajuns între timp pe trotuar.
Omul, undeva înspre 40 de ani, deci cu vreo zece ani mai tânăr decât eram eu pe atunci, vine val vârtej spre mine, zicând prin falca-i încleștată „De ce mă înjuri de mamă?!?” Mă uit eu la el și îl văd îmbrăcat cu haină neagră, deși era foarte cald afară. Mă uit spre mașină și văd că era plină cu pasageri în doliu. Evident, alegerea înjurăturii cu morți și mamă fusese una complet neinspirată, dar foarte la obiect.
Nu mai lungesc scena. Cert este că omul m-a consultat asupra preferințelor mele, întrebându-mă „vrei să îți dau un cap în gură?” în condițiile în care, dacă s-ar fi hotărât să o facă, ar fi trebuit să se aplece destul de mult, ca să ajungă cu capul lui la nivelul gurii mele. L-am anunțat că nu, nu vreau să îmi dea nimic. După care i-am propus o soluție amiabilă. Eu să îmi cer scuze că am ales o înjurătură care a atins o coardă atât de sensibilă, dar numai după ce el va recunoaște că a greșit trecând cu hârbul lui atât de aproape de bombeurile mele, pe trecerea mea de pietoni. Soluție ce a fost acceptată imediat, fiecare dintre noi ținându-și partea din înțelegere și plecând apoi în direcții opuse. Având în vedere acest rezultat, i-am adresat la despărțire și „sincere condoleanțe”, așa, ca un bonus.
Ce vreau să zic cu asta? Este „normal” ca oricui să îi sară țandăra, în momentul în care este victima unei injurii adresată direct, în față. Și, nu este „normal” ca, dintr-o situație de injurie-ripostă să se ajungă la violență fizică. Nu este „normal” nici ca cineva să țină în el ani de zile ofensa primită, mai ales atunci când nu i-a fost adresată direct și personal, și, în tot acest timp, să plănuiască uciderea ofensatorului, alături de alții, complet nevinovați, dar apropiați acestuia. Ca să nu mai vorbim că nu este „normal” ca cineva să zică despre cel ucis pentru ofensă că și-a meritat soarta.
Poți eventual să spui că răposatul și-a căutat-o cu lumânarea. În cazul șefului de redacție de la Charlie Hebdo, acesta chiar se aștepta să sfârșească astfel, deși nu își dorea asta, dacă este să ne luăm după declarațiile apropiaților săi, rămași în viață.
Așa cum poți să spui că nu este frumos, nici politicos, nici civilizat, nici elegant să te iei de personajele ce populează religia cuiva.
Dar nu înțeleg și pace ce poate zăcea în ori trece prin mintea celui ce zice că, acuma, trebuie să îi înțelegem și pe criminalii în masă, că prea și-a bătut joc una din victime de unul dintre profeții religiei lor. Mai ales când, în condițiile concrete ale publicației Charlie Hebdo, nici nu era vorba de bătaie de joc, ofensă ori altceva de natura asta, ci doar de umor. Mai bun ori mai de slabă calitate, dar umor fără nicio îndoială.
De altfel, legile și chiar obiceiurile occidentale sunt foarte clare în ceea ce privește libertatea de exprimare. Aceasta nu poate fi folosită pentru a aduce injurii, ofense nimănui. Cum nu poate fi folosită pentru a invada spațiul privat al cuiva, ori zona de confort intelectual a cuiva. Ori, Charlie Hebdo nu a intrat în nicio biserică, sinagogă ori moschee și nu a început acolo să zică lucruri urâte despre Iisus, Moise ori Mahomed. Nu a tras de mânecă niciun creștin, evreu sau musulman, arătându-i poze cu Iisus, Moise ori Mahomed în posturi indecente, ridicole sau chiar pornografice.
În cazul acestei reviste, o mână de redactori și realizatori se adresa unui public de vreo 30.000 de doritori de asemenea umor. Și atât. Nu a venit nimeni cu mitraliera să îi oblige pe criminalii în masă de la Paris să cumpere ori chiar să citească această revistă, ca să se simtă ofensați de redactorii ei. Nu este „normal” să te simți ofensat de ceea ce spun alții, între ei, despre un subiect oarecare, chiar dacă, pentru tine, acel subiect este sfânt.
Iar ideea cu care a pornit unul dintre criminali la măcelul din 7 ianuarie, cum că l-ar fi „răzbunat” pe Profet, aceasta este de o imbecilitate evidentă. Spunând asta, criminalul însuși l-a vorbit de rău, ori chiar i-a adus o ofensă gravă Profetului Mahomed. Cum adică, Marele Profet nu se poate apăra singur? Cum adică, religia instituită de el, acum 1400 de ani, nu este suficient de puternică și așezată în rândul miliardului de credincioși, încât să nu tremure de frică la gândul că s-ar destrăma prin lezare morală, atunci când apare o caricatură, într-un alt loc din Lume decât cele sfinte și într-un tiraj de 0, 000003 la sută din populația musulmană a Globului?
Dar, să încheiem odată! Pe vremea comuniștilor, în România, un profesor de liceu militar avea o vorbă adresată elevilor ce nu prea se omorau cu învățatul, bazându-se pe șmecherii: „Dumnezeu e mare, vede tot, analizează și ia măsuri!” Și aducea nenumărate dovezi că așa este.




4 comentarii:

  1. Mulţumesc pentru precizăririle despre declaraţia papei Francisc, sunt binevenite dar şi nuanţată tot o declaraţie nefericită, inacceptabilă, rămâne.
    Acceptă violenţa ca normalitate, repet, normalitate, mai elegant spus dar tot justificarea curentă a încăierărilor din stradă rămâne “de ce mă, mă înjuri de mama?” Trosc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O fi Papa universal, dar tot provincial ramane in educatie si experienta de viata, atata vreme cat America Latina este cam provinciala in sine. Ce spune Sfintia sa este mai curand o teza acceptata in acea parte a Lumii, dar si in Europa Mediteraneana a secolului trecut, si anume ca onoarea trebuie aparata cu pumnul sau cutitul. Mai multe se pot gasi in „Cronica unei morti anuntate” a lui Marquez, de exemplu.

      Ștergere
    2. Eu folosisem varianta declaraţiei din media, nu pe cea nuanţată de dumneavoastră. Este o parte implicată prin desenele satirice şi cu atât mai mult trebuia să fie atent la declaraţii după violenţe.
      O imagine alarmantă dintr-o zonă aflată pe alt fus... secular. Ştirile care au urmat şi vor urma confirmă că această mediatizare şi controversele i-au activat :)

      Ștergere
    3. Din punct de vedere teroristic, ca sa zic asa, cu exceptia celui ce a omorat o agenta de circulatie si a luat ostateci intr-un magazin cu specific evreesc, cam tot ce a urmat masacrului de la Charlie Hebdo a fost la initiativa fortelor de ordine si nu o expresie a recrudescentei terorismului in Europa. Asa ca nu putem vorbi de activarea unor teroristi somnolenti.

      Cat despre reactiile la continuarea publicarii unor caricaturi cu aluzie religioasa si la tirajul de peste o suta de ori mai mare al publicatiei macelarite barbar si nejustificat, aceste sunt "normale", vorba Papei, dar irelevante. Irelevante, in sensul ca asa este la ei, cum tot asa este si la noi. Adica, la ei nu ai voie sa razi de anumite lucruri si ei se pot supara daca altcineva, la el acasa, rade de lucrurile alea. La noi, ai voie sa razi de orice, dar fara sa il injuri pe unul in fata, si nu poate sa vina nimeni din afara sa te oblige sa nu mai razi. Deci, atata vreme cat unii se arata necajiti la ei acasa de faptul ca la noi acasa noi radem de unele lucruri sfinte pentru ei, este normal. Daca ne pasa de aceea necajeala, vom incerca sa radem mai destept ca sa nu ii suparam prea tare. Daca nu ne pasa, asta e. Inseamna ca suntem cam nepasatori la probleme altora. Asta nu inseamna ca suntem de acord ca aia necajiti sa vina sa ne omoare pe noi, la noi acasa, pentru ca s-au suparat ei pe noi, ca radem prea mult de ei.

      Din contra, suntem obligati sa protestam, sa ne aparam si sa radem mai departe.

      Precizare: cand zic "noi", ma refer la europeni si occidentali, nu la romani in particular.

      Ștergere