luni, 17 august 2015

Anticomunismul ideologic

Acum un sfert de secol s-a petrecut cea mai mare derută în rândul teoreticienilor occidentali, implicați în studierea blocului ideologic, economic și militar opus, adică blocul socialisto-comunist. În câteva luni, regimurile politice bazate pe partidul unic comunist au dispărut din întregul bloc, iar în doi ani, puternica și înspăimântătoarea Uniune Sovietică devenea istorie. Ca și când nu ar fi fost vreodată.

Foto: http://guswetter.clearview.ab.ca

La vremea respectivă, nu exista nimeni în întreaga comunitate formată din asemenea teoreticieni care să fi prevăzut, măcar în parte și măcar la o scară modestă, asemenea deznodământ. În plus, nu am cunoscut ori nu am auzit de nici măcar un singur teoretician, fie el din domeniul politologiei, ori al istoriei, sau al sociologiei, ca să nu mai vorbim de materii interdisciplinare, care să fi fost în stare să explice cum a dispărut obiectul lui de studiu, comunismul administrativ și politic.
Practic, la numai trei ani de la dispariția blocului comunist din Europa, disciplina de studiu comunismul dispărea din institutele occidentale, cercetătorii implicați până atunci în ea reprofilându-se, ori ieșind la pensie. Ultimile zvâcniri teoretice, în cei trei ani aminitiți aici, au fost scrierea cărților care descriau această dispariție, fără să o explice, însă.
Singurii care s-au reorientat teoretic cu rapiditate au fost germanii. În contextul general al reunificării, germanii au finanțat copios studiile legate de partea comunistă a țării lor, cu obiectivul practic de a preveni contaminarea societății lor occidentale cu flagelul comunismului, flagel cu care fuseseră diagnosticați conaționalii lor estici. De înțelegerea teoretică a formării societății germane comuniste, dependente de sovieticii ocupanți, dar și a represiunii instrumentate de poliția secretă comunistă, sub conducerea partidului, a depins întregul proces de incluziune în marea Germanie a esticilor, proces al cărui cel mai elocvent produs este actualul cancelar Angela Merkel.
În acele vremuri, eu am asistat la, ori mi s-a spus despre reproșuri serioase pe care decidenții occidentali de la cele mai înalte niveluri le-au adresat cercetătorilor incapabili să anunțe evenimente strategice cu importanță epocală, cum a fost căderea comunismului. Același lucru s-a întâmplat, la o scară mult mai mică, dar cu vizibilitate internațională mult mai mare, în 2003, când regimul Saddam Hussein a căzut într-un mod cu totul neașteptat, în Irak, lăsându-i pe americani fără inamic, dar și cu țara aia prăbușită pe cap, pe când ei nu erau pregătiți pentru așa ceva. Și, din această nepregătire a ieșit ce știm cu toții că a ieșit.
În tot acest sfert de secol ce a trecut de la căderea comunismului, în România, nu s-a făcut niciun efort rezonabil și independent, din punct de vedere teoretic, de a se studia căderea regimului comunist. Ca să nu mai vorbim că nu avem nici măcar o schiță de studiu despre regimul comunist ca atare, din care să putem trage măcar o concluzie practică. Tot ce avem este propagandă, uneori în stare pură, alteori cosmetizată în activitate științifică.
Nici acum nu știm cum funcționau mecanismele puterii politice în societatea română comunistă, cum se făcea selecția cadrelor de partid și de stat, cum se gândeau și se formulau politicile, care era rolul real al specialiștilor, cum se planifica centralizat și cum se conducea economia, cum se promovau și se apărau valorile, care era rolul real, funcțional al ideologiei în funcționarea societății românești, cum lucrau instrumentele de forță, cine le conducea, cine le controla și cu ce rezultate și multe altele asemenea.
În mod intenționat, în locul unor asemenea studii, din care am fi putut deduce ce îi califică pe unii formați în regimul trecut să își asume sarcinile tranziției de la monocromismul comunist spre societatea deschisă, liberală și multidimensională, precum și de ce ar trebui să îi lustrăm pe alții, anume, am avut parte doar de „dialog” irațional, de isterii ideologice, de etichetări colective, de dat din coate și de călcat în picioare a unor români de ceilalți români.
Una dintre cele mai mari perplexități ale cercetătorilor occidentali profilați pe comunism a fost să constate că, în mintea românilor, comunismul nu a fost niciodată o religie, pe când, din studiile lor, reieșea că ar fi trebuit să fie. Ei puseseră în ecuație faptul că partidul unic era în toate, că un sfert din disciplinele studiate în școlile de toate gradele, inclusiv în cele doctorale, erau direct legate de filosofia, istoria și sociologia comunistă, că nu era copil ori matur care să nu fie obligat să participe la „învățământul politico-ideologic” cel puțin o dată pe lună, că se purtau „discuții individuale” cu fiecare membru de partid sau de tineret comunist. Din factorizarea acelor elemente le rezulta cercetătorilor occidentali că românii trebuie că sunt spălați pe creier. Că românii se închină la portretul conducătorului iubit ca la sfânta icoană, așa cum văzuseră ei că se întâmplă în filmele nord-coreene.
Așa cum una dintre cele mai mari perplexități ale mele este să văd și astăzi români născuți și crescuți în România comunistă care afirmă și acum că românii chiar au fost spălați pe creier de propaganda comunistă, că asemenea creiere nu vor putea gândi niciodată vreun gând occidental și alte idioțenii ideologice de aceeași factură. Cu excepția creierelor lor, desigur, pentru că ei sunt recuperați de cine știe ce organizație internațională, care le-a dat bursele necesare repopulării creierelor comuniste cu idei occidentale.
Pe unii dintre ei îi cunosc personal, pe alții i-am văzut în spațiul public, despre câțiva am auzit doar. Nu aș putea să numesc pe niciunul dintre ei ca fiind complet idiot, ori complet rupt de realitate, adică să îi dau credit că este sincer ori sinceră când afirmă asemenea bazaconii despre influența ideologiei comuniste asupra românilor.
În schimb, habar nu am care le sunt motivele pentru care continuă să opereze cu prezumția că ideologia comunistă a fost asimilată de români ca o religie. Bănuiesc că o fac pentru bani, faimă și auto-apreciere. Și din lene, desigur. Pentru că este total lipsit de efort să inventezi o problemă, doar pentru că ai tu o soluție la îndemână și ai găsit un fraier care să te plătească să aplici soluția aia, cu condiția să îi justifici de ce.
Singurul motiv transparent al acțiunii lor este să ei țin morțiș să ocupe locul, fie acel loc în institute finațate de stat ori de străini, fie în administrația publică, fie în sistemul universitar, ori în comunicarea publică. Iar ocuparea locului are efectul că nimeni altcineva nu mai poate face studii și cercetări rezonabile și relevante despre comunismul românesc.
Inspirat de domnul Andrei Pleșu, care îl citează pe Iisus Hristos, ei mi se par a fi asemenea cărturarilor cărora Iisus le-a reproșat că au căpătat cheia cunoașterii, au ales să nu o folosească pentru a pătrunde ei înșiși pe tărâmul științei, dar nici nu i-au lăsat pe alții să intre.