duminică, 9 august 2015

Capul lui Mihai Voievod Viteazul

Era într-o duminică, la fel ca și astăzi. De dimineață, la un semnal tăcut al generalului Giorigo Basta, un albanez din Italia, aflat în slujba împăratului austriac Rudolf al Doilea, mai mulți ofițeri valoni, comandând câteva sute de mercenari valoni și germani, au luat cu asalt cortul în care se afla comandantul oștii, principele Mihai, pe care l-au asasinat cu împușcături de flintă și împunsături de sabie. În final, i-au tăiat capul.

Foto: istoria.md

Se întâmpla lucrul acesta în tabăra militară de lângă Turda, în ziua de 9 august 1601, după stil vechi. Motivația asasinatului, păstrată în cronici, ar fi fost că Mihai Voievod, cunoscut cu porecla de Viteazul, ar fi vrut să confiște pentru sine recucerirea Transilvaniei, câștigată prin luptă cu câteva zile mai devreme, în condițiile în care oastea comandată de Viteaz era plătită de Rudolf, Mihai însuși aflându-se sub autoritatea acelui împărat.
Acuzația era credibilă, deoarece, cu un an mai devreme, Mihai Viteazul reușise să adune sub domnia sa cele trei principate românești, respectiv Moldova, Muntenia și Transilvania. Chiar dacă, între timp, pierduse fiecare dintre aceste trei provincii, la data asasinatului său, Mihai se arăta foarte capabil să le redobândească. Și era de presupus că, odată unite aceste principate sub sceptrul său unic, precum și evitând erorile de guvernare ce duseseră la pierderea lor de mai înainte, Mihai ar fi devenit un principe foarte puternic, în această parte a Europei. Ceea ce nu ar fi fost în interesul împăratului care îi plătea solda generalui Basta. Așa că generalul s-a arătat loial stăpânului și l-a executat pe principele român. Care român era, oricum, mult mai capabil, ca general, decât italianul albanez.
Asasinarea lui Mihai a avut ecou în epocă la fel cum are astăzi ecou orice asasinat politic. Adică, s-a născut astfel o nouă anecdotă mediatică. Care a dăinuit ceva timp. La mai bine de o sută de ani de la eveniment, găsim cel puțin o gravură care să-i spună, din nou, povestea. Asta, deoarece, în vremea cât a trăit, Mihai Voievod Viteazul devenise ceva ce s-ar numi astăzi o vedetă. O stea a admirației publice europene, datorită meritelor sale de general și de campion al creștinătății. Dar și datorită meritelor de bărbat bine, desigur.
Nu găsim însă reacții și consecințe în niciuna dintre cele trei provincii românești, altele decât schimbarea voievozilor locali. Ceea ce se întâmpla oricum foarte des, în acele timpuri, încât, dacă întrebai prin târguri cine este la cârma țării, puteai să primești răspunsuri multiple, ori doar ridicări din umeri. Dacă întrebai la sate, primeai ca răspuns o altă întrebare: ce e aia voievod, sătenii neștiind prea bine nici cum stă treaba cu boierii care îi stăpâneau direct, d-apoi cu șefii acelor boieri. De aceea  țăranilor li se zicea, în epocă, prostimea.
Capul desprins de trup al Viteazului a fost adus de pe câmpul de lângă Turda în provincia de baștină, Muntenia și pus la adăpost într-un mormânt din Trâgoviște, la Mănăstirea Dealu. Unde a fost dat uitării.
Două secole și jumătate mai târziu, un tânăr intelectual român, angajat într-un proces anevoios de naștere a națiunii române, l-a redescoperit pe Mihai Viteazul, ca primul principe care a unit, chiar și numai vremelnic, principalele provincii ocupate de poporul român, în jurul arcului carpatic. Este vorba despre Nicolae Bălcescu, un mic boier de pe Valea Topologului, din Subcarpații Meridionali.
Dacă românii vor vrea să aibă vreun viitor în Europa, gândea Bălcescu la acea vreme, ei vor trebui să fie uniți nu numai pe baza istoriei lor comune și a limbii, dar și ca valori comune. Iar una dintre valorile pe care el și cei ca el le-au propus a fost Mihai Viteazul.
Povestea voievodului și-a găsit locul într-o carte scrisă chiar de Bălcescu. Mihai a devenit subiect de artă memorialistică, inițial în tablouri pictate de pictorii secolului al XIX-lea, apoi și în statui sau busturi. Scurta și controversata sa domnie a devenit capitol în cărțile de școală. Legendele despre căpitanii lui au fost culese și promovate în literatură. În secolul trecut s-au făcut nu mai puțin de două filme epopeice despre Viteaz. S-au scris cântece și poezii, unele devenite foate populare. Străzi principale și piețe, din principalele orașe românești, îi poartă și astăzi numele.
Chiar dacă izvoarele istorice sunt imprecise în ceea ce privește originea etnică a lui Mihai, acesta fiind bănuit că era, cel puțin după mamă, mai degrabă grec decât român, ca valoare națională, Voievodul Mihai reprezintă ceea ce ne place nouă, românilor, mai mult și mai mult la noi. Adică, el este imaginea justificată a unui bărbat frumos, falnic și faimos, cu dragostea de țară mai mare decât dragostea de viață. Român care ar fi putut fi și fericit și de succes, dacă nu ar fi fost străinii cei răi, care să îl omoare mișelește.
Acum, la 414 ani de la despărțirea capului lui Mihai de trupul său, mă întreb cât a mai rămas din Viteaz ca valoare și cât ca anecdotă? Ca să aflăm cum stăm cu Mihai Voievod Viteazul ca valoare, ar trebui să știm câți dintre noi s-ar sacrifica așa cum s-a sacrificat el? Sau, măcar, câți dintre noi ar sări acum să îi apere amintirea, chiar dacă niciun român nu a sărit atunci să îi apere viața?