duminică, 9 august 2015

Capul lui Mihai Voievod Viteazul

Era într-o duminică, la fel ca și astăzi. De dimineață, la un semnal tăcut al generalului Giorigo Basta, un albanez din Italia, aflat în slujba împăratului austriac Rudolf al Doilea, mai mulți ofițeri valoni, comandând câteva sute de mercenari valoni și germani, au luat cu asalt cortul în care se afla comandantul oștii, principele Mihai, pe care l-au asasinat cu împușcături de flintă și împunsături de sabie. În final, i-au tăiat capul.

Foto: istoria.md

Se întâmpla lucrul acesta în tabăra militară de lângă Turda, în ziua de 9 august 1601, după stil vechi. Motivația asasinatului, păstrată în cronici, ar fi fost că Mihai Voievod, cunoscut cu porecla de Viteazul, ar fi vrut să confiște pentru sine recucerirea Transilvaniei, câștigată prin luptă cu câteva zile mai devreme, în condițiile în care oastea comandată de Viteaz era plătită de Rudolf, Mihai însuși aflându-se sub autoritatea acelui împărat.
Acuzația era credibilă, deoarece, cu un an mai devreme, Mihai Viteazul reușise să adune sub domnia sa cele trei principate românești, respectiv Moldova, Muntenia și Transilvania. Chiar dacă, între timp, pierduse fiecare dintre aceste trei provincii, la data asasinatului său, Mihai se arăta foarte capabil să le redobândească. Și era de presupus că, odată unite aceste principate sub sceptrul său unic, precum și evitând erorile de guvernare ce duseseră la pierderea lor de mai înainte, Mihai ar fi devenit un principe foarte puternic, în această parte a Europei. Ceea ce nu ar fi fost în interesul împăratului care îi plătea solda generalui Basta. Așa că generalul s-a arătat loial stăpânului și l-a executat pe principele român. Care român era, oricum, mult mai capabil, ca general, decât italianul albanez.
Asasinarea lui Mihai a avut ecou în epocă la fel cum are astăzi ecou orice asasinat politic. Adică, s-a născut astfel o nouă anecdotă mediatică. Care a dăinuit ceva timp. La mai bine de o sută de ani de la eveniment, găsim cel puțin o gravură care să-i spună, din nou, povestea. Asta, deoarece, în vremea cât a trăit, Mihai Voievod Viteazul devenise ceva ce s-ar numi astăzi o vedetă. O stea a admirației publice europene, datorită meritelor sale de general și de campion al creștinătății. Dar și datorită meritelor de bărbat bine, desigur.
Nu găsim însă reacții și consecințe în niciuna dintre cele trei provincii românești, altele decât schimbarea voievozilor locali. Ceea ce se întâmpla oricum foarte des, în acele timpuri, încât, dacă întrebai prin târguri cine este la cârma țării, puteai să primești răspunsuri multiple, ori doar ridicări din umeri. Dacă întrebai la sate, primeai ca răspuns o altă întrebare: ce e aia voievod, sătenii neștiind prea bine nici cum stă treaba cu boierii care îi stăpâneau direct, d-apoi cu șefii acelor boieri. De aceea  țăranilor li se zicea, în epocă, prostimea.
Capul desprins de trup al Viteazului a fost adus de pe câmpul de lângă Turda în provincia de baștină, Muntenia și pus la adăpost într-un mormânt din Trâgoviște, la Mănăstirea Dealu. Unde a fost dat uitării.
Două secole și jumătate mai târziu, un tânăr intelectual român, angajat într-un proces anevoios de naștere a națiunii române, l-a redescoperit pe Mihai Viteazul, ca primul principe care a unit, chiar și numai vremelnic, principalele provincii ocupate de poporul român, în jurul arcului carpatic. Este vorba despre Nicolae Bălcescu, un mic boier de pe Valea Topologului, din Subcarpații Meridionali.
Dacă românii vor vrea să aibă vreun viitor în Europa, gândea Bălcescu la acea vreme, ei vor trebui să fie uniți nu numai pe baza istoriei lor comune și a limbii, dar și ca valori comune. Iar una dintre valorile pe care el și cei ca el le-au propus a fost Mihai Viteazul.
Povestea voievodului și-a găsit locul într-o carte scrisă chiar de Bălcescu. Mihai a devenit subiect de artă memorialistică, inițial în tablouri pictate de pictorii secolului al XIX-lea, apoi și în statui sau busturi. Scurta și controversata sa domnie a devenit capitol în cărțile de școală. Legendele despre căpitanii lui au fost culese și promovate în literatură. În secolul trecut s-au făcut nu mai puțin de două filme epopeice despre Viteaz. S-au scris cântece și poezii, unele devenite foate populare. Străzi principale și piețe, din principalele orașe românești, îi poartă și astăzi numele.
Chiar dacă izvoarele istorice sunt imprecise în ceea ce privește originea etnică a lui Mihai, acesta fiind bănuit că era, cel puțin după mamă, mai degrabă grec decât român, ca valoare națională, Voievodul Mihai reprezintă ceea ce ne place nouă, românilor, mai mult și mai mult la noi. Adică, el este imaginea justificată a unui bărbat frumos, falnic și faimos, cu dragostea de țară mai mare decât dragostea de viață. Român care ar fi putut fi și fericit și de succes, dacă nu ar fi fost străinii cei răi, care să îl omoare mișelește.
Acum, la 414 ani de la despărțirea capului lui Mihai de trupul său, mă întreb cât a mai rămas din Viteaz ca valoare și cât ca anecdotă? Ca să aflăm cum stăm cu Mihai Voievod Viteazul ca valoare, ar trebui să știm câți dintre noi s-ar sacrifica așa cum s-a sacrificat el? Sau, măcar, câți dintre noi ar sări acum să îi apere amintirea, chiar dacă niciun român nu a sărit atunci să îi apere viața?



4 comentarii:

  1. Cartea lui Bălcescu, dedicată personalității lui Mihai Viteazul, pentru care scriitorul pașoptist avea cult, nu se citește ușor. Dar, dacă se citește, merge la suflet.Se așază acolo ca o icoană.( zică cine ce va vrea să zică)
    Așa cred că vor fi gândit mai- marii școlii, pe vremea când eram eu școlăriță, așezând la loc de cinste, în manualul pentru clasa a VI-a, o admirabilă pagină descriptivă, a ”Țării Ardealului”, din cartea a IV-a,„Unitatea națíonală, fragment care se încheie atât de frumos, că oricare copil, oricât de grea i-ar fi fost copilăria , simțea că este bogat, aflând că în „pântecele acelor munți zac comorile cele mai felurite...„ și metalul cel mai prețios decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până prin noroiul drumurilor.„
    Grație profesorului meu de limba română, Gheorghe Fulga, eu și mulți copii ca mine, am memorat atunci, fără efort, dar cu mare tragere de inimă, acel text admirabil .( îl știu și astăzi, și i-am determinat, apoi, ca profesoară, pe mulți dintre elevii mei să-l memoreze).
    Acest act de învățare cultiva patriotismul.
    Și admirația pentru țara ta.
    Și un fel de mândrie că ești român, că tu aparțíi acelor locuri , dar și că ele sunt ale tale..
    Ceva mai târziu,( când fiul meu cel mare era școlar) în manualul pentru clasa a VII-a, s-a introdus un alt fragment din ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”-„Libertatea națională„( cartea I), capitolele 3 și 4..Literar vorbind, este tot o descriere, o descriere completă a unui portret de erou național.
    Chipul marelui Mihai apare în antiteză cu acela al gâdelui.
    Elevii nu se lăsau „prinși „prea ușor în înțelegerea textului, dar și când îl descifrau, citeam pe fețele lor admirație, stupefacție, mândrie.Înțelegeau textul cu sufletul!

    ”Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii sângeroși, se aproprie de osândit. Dar când ațintește ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreț, acea căutătură sălbatică și îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voiește a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpânește și, trântind la pământ satârul, fuge prin mulțimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăznește a ucide pe acest om. Astfel, în acele mari timpuri bătrâne, un cimbru barbar se înfioră de vederea măreață a lui Marius și nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui...„

    Textele despre care povestesc au fost scoase din manuale sau, culmea! chiar acesta din urmă apare într-un manual pentru clasa a V-a, când copilul, săracul, abia poate să întocmească un plan de idei, eventual un rezumat corect.
    Educația patriotică ( unii vor strâmba din nas la auzul sintagmei) se face de timpuriu.
    Dacă aceia care ar trebui să o facă știu și vor, și doar dacă ei înșiși au, pentru asta, resurse sufletești.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc frumos pentru acest comentariu. In completarea lui, as putea spune ca opera lui Balcescu nici nu mai este de referinta pentru alte scrieri despre Mihai Viteazul. Pacat, nu-i asa?

      Ștergere
    2. Cine este Nicolae Blacesscu? Cine mai invata in scoala despre el? Poate elevii de la medicina cand studiaza tuberculoza, asa cum spuneai tu Hari, ca anecdota. Despre Miai, daca nu o sa mai citeasca Balcescu, o sa mai stie cativa peste 30 de ani dar probabil deva de genul " a fost un presedinte care a primit si a luat spaga si a fost prins de DENEA si suspendat.

      Ștergere
    3. Sau, mai simplu, se va presupune ca Mihai Viteazu a fost colegul vestitului Zgonea.

      Ștergere