Alianța de centru stanga-n-prejur

Cu experiența masivă, dobândită în ultimile două decenii, că, în România, ceea ce vedem cu ochiul liber nu este, întotdeauna, exact așa, putem privi cu multă suspiciune recenta Alianță de Centru-Stânga dintre Partidul Social Democrat (PSD) și Uniunea NPR (UNPR).

Ce am văzut? L-am văzut pe socrul mic al domnului premier Victor Ponta explicând că PSD a primit un „sprijin foarte important în Parlament” de la UNPR și, în consecință, alianța politică dintre cele două formațiuni politice va deveni, la tribunal, una electorală.

L-am mai văzut pe vicepreședintele UNPR Cristian Diaconescu intrând pe poarta sediului de campanie al domnului Băsescu Traian, suspendatul, unde își desfășoară activitatea, în calitate de consilier băsescian. L-am mai văzut pe un alt vice uneperist, Nicolicea, care a explicat că, dacă „voiau să intre în USL (Uniunea Social Liberală, formată din PSD, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator), intrau din prima”. Dar nu au vrut. Au vrut însă o alianță la tribunal cu PSD și au obținut-o, cu extremă diligență.

Nu l-am văzut însă pe domnul Oprea G. nici clipind des, nici rotindu-și ochii în cap, pe această temă, ori pe alte teme politice presante.

Nu are rost să cădem în păcatul speculațiilor privind dedesupturile acestei Alianțe. Or fi conspirative, or fi acoperite, or fi oculte sau mafiote, treaba lor de aliați. Este, însă, evident, că Alianța asta este mai mult o mezalianță, însă fără să știm cu precizie cine din cuplu este partea de condiție inferioară.

La o apreciere superficială, am putea zice că este UNPR, pentru că este format exclusiv din dezertori și trădători politici, care nu au cum să fie de condiție bună, indiferent cu câte grade și stele s-au împăunat ei. Dar uneperiștii sunt cei ce au fost curtați, ceruți și aliați de domnii Ponta, Sârbu și rudele, ori vecinii. Deci, ei sunt cei prețioși în Alianță. Ceea ce înseamnă că nu au cum să fie de condiție inferioară.

Deoarece nimeni nu a declarat public nimic despre asta, nu știm care este valoarea lor adevărată, ori care este calitatea lor politică, ce îi face pe uneperiști atât de atractivi. Foarte probabil, acestea au de-a face cu faptul că domniile lor sunt militari, fie ei descoperiți sau acoperiți, fie ei de armată ori de servicii secrete, ori și de una și de alta, în același timp. Și ei sunt valoroși pentru că doar militarii se bucură de peste 50 la sută încredere, în rândul poporului român. Restul politicienilor se zbat între 60 și 80 la sută neîncredere.

Și mai au uneperiștii vreo sută de mii de pensionari militari cărora le-a crescut domnul Băsescu pensiile, ceea ce i-ar aduce vreo 300.000 de voturi sigure, pe care și contează domnia sa, așa cum a și declarat, de altfel. Prin Alianța de Centru-Stânga, aceste voturi ar ajunge, se speră, la PSD.

Dar acestea sunt doar presupuneri. Ceea ce este sigur, este că aliați sau nu, nici unul și nici celălalt din cele două partide nu vor primi, sub nici o formă și în nicio circumstanță, votul meu.

Analiza zilei de ieri

Se zice că la fotbal și la femei se pricepe orice bărbat. Dar la politică? După cum își dau cu părerea unii și alții, cam cu toții, de altfel, ai zice că și la politică se pricepe orice bărbat.

Diferența este însă substanțială. La fotbal și la femei se poate pricepe orice bărbat pentru că orice bărbat a încercat, măcar odată în viața lui, să practice și una și alta, chiar dacă numai ca amator. La politică însă, se pare că se pricep, sau sunt convinși că se pricep, mai ales cei care nu au practicat niciodată acest sport, ca să vadă cum se face, de-adevăratelea și în intimitate.

Dacă, la fotbal și la femei, cei experimentați, chiar și doar ca amatori, depistează cu ușurință un impostor, care zice că se pricepe și el, dar este evident că habar nu are despre ce vorbește, pentru că nu i s-a întâmplat niciodată, la politică merge mult mai ușor impostura, în ale priceperii, pentru că cei mai mulți sunt în această postură, de habarnautiști.

Politica este exclusiv o relație de putere, restul fiind doar vorbe fără conținut. Iar puterea se obține prin diverse mijloace și procedee. Într-o societate civilizată, adică bazată pe domnia legii, puterea aparține societății în întregul ei, iar aceasta o delegă, temporar și pe felii, unor grupuri și persoane ce îi servesc interesele, dintre care două sunt esențiale: securitatea și bunăstarea. Procedeele de delegare a puterii sunt cele pe care le citim prin cărți sau le vedem prin filme, că de experimentat, nu am apucat încă să le experimentăm de-adevăratelea, niciodată, în România. Pentru că, lăsată de capul ei, fără norme, reguli și principii, politica devine o junglă în care doar puterea primară, sângeroasă și distructivă primează.

Aceste reflexii mi-au venit în minte luând seama de unul din evenimentele zilei de ieri, luni 2 iulie 2012, respectiv ungerea doamnei Ecaterina Andronescu în funcția de ministru al educației și câtor altele, printre care cercetarea, tineretul și sportul.

Doamna Andronescu este profesor universitar doctor și, până de curând, rectorul unei dintre cele mai prestigioase școli universitare românești, Politehnica din București. Domnia sa are multe și incontestabile merite umane și profesionale, pe care ne grăbim să le recunoaștem de la început, pentru a nu exista vorbe.

Dar doamna Andronescu face și politică. Și, până la această numire, a făcut o politică mai mult proastă decât bună.

Domnia sa este cea care a ajuns în Parlament fiind „garantată Vanghelie”, ceea ce nu este un lucru rău, pentru că această garantare s-a dovedit câștigătoare, doar că arată tipul primitiv de luptă pentru putere pe care este dispusă să o ducă doamna Andronescu, alături de partidul domniei sale. Însă tot domnia sa este autoarea unui cadou de cel puțin un milion de voturi pe care l-a oferit, pe tavă, domnului Băsescu Traian, în lupta acestuia pentru puterea prezidențială dusă împotriva domnului Mircea Geoană, pe vremea aceea șeful de partid al doamnei Andronescu.

Pentru cine nu știe la ce mă refer, este vorba despre faptul că doamna Andronescu, pe atunci tot ministru al educației, a declanșat o luptă cu una din universitățile particulare din România, contestând calitatea academică a acesteia și, implicit dar și explicit, valabilitatea diplomelor acordate absolvenților ei.

Problema de politică proastă este că domnia sa a început războiul fără să știe dacă sunt șanse să îl câștige sau nu, în condițiile în care partidul său era asociat la guvernare cu domnul Băsescu Traian, dar se pregătea să i se opună la alegerile prezidențiale din acel an 2009. Nu are rost aici să povestim toată anecdotica acelei întâmplări.

Cert este că doamna ministru a trebuit să plece de la minister, dată afară împreună cu ceilalți membri ai partidului său, fără să tranșeze disputa, dar dând campaniei domnului Băsescu prilejul minunat de a-i informa pe toți cei peste o jumătate de milion de deținători de asemenea diplome de la acea universitate privată că, dacă nu va ieși domnul Băsescu președinte, domnul Goană le va lua acele titluri, pe mâna doamnei Andronescu. Asta fără să mai putem la socoteală sponsorizarea masivă a campaniei electorale a băsescului de către patronii universității, precum și punerea la dispoziția staff-ului prezidențial a postului lor de televiziune.

După spusele domnului Victor Ponta, premierul, doamna Ecaterina Andronescu a fost aleasă pentru ministeriat dintr-un grup mai larg de candidați, ca fiind cea mai potrivită opțiune. Domnul Ponta nu ne-a spus însă și cine mai făcea parte din acel grup, dar ne putem imagina, în condițiile în care, înaintea doamnei Andronescu au fost desemnate alte două persoane, ce au ratat numirea din motive că erau șubrede la dosar. Nici doamna Andronescu nu este fără griji la dosar, fiind în așteptarea unei decizii pe care o va lua o curte de justiție, privind acuzația de incompatibilitate adusă domniei sale de o agenție guvernamentală de „integritate”.

Dacă ar fi să ne pricepem la politică la fel de bine cum ne pricepem la fotbal, am putea zice că asistăm la o distribuție discretă a puterii executive în Țară.

Domnul Băsescu ține morțiș să controleze domeniul educației naționale, din motive nemărturisite. Dar obiectivele acestui control sunt evidente, unele dintre ele fiind chiar declarate de domnia sa, de-a lungul vremii. Însumate, acestea duc spre distrugerea cu bunăștiință a învățământului preuniversitar, aflat în grija și responsabilitatea directă a statului, și, în consecință, îndobitocirea populației viitorului apropiat, astfel încât România să nu poată fi niciodată o competitoare rezonabilă pe piața de personal europeană sau chiar mondială.

Deci, prin numirea doamnei Andronescu la educație, se pare că domnul Ponta a fost de acord să îi lase domnului Băsescu oarece control asupra domeniului. Nu zic aici că doamna Andronescu este „omul lui Băsescu” în Guvernul Ponta. Departe de mine o asemenea acuzație, mai ales că ea ar fi total nefondată. Dar, nu avem cum să nu constatăm că aceiași doamnă este „garanată Băsescu”, de data aceasta.

Este evident că domnul Băsescu are vreo două-trei pârghii de control asupra proaspătului ministru. Cea mai vizibilă este curtea de justiție unde se va judeca incompatibilitatea dintre funcția de rector și cea de parlamentar a doamnei Andronescu. Dacă judecătorii vor constata această incompatibilitate, atunci doamna Andronescu trebuie să părăsească imediat scaunul ministerial, pentru că nu va mai avea dreptul la demnități și funcții publice pentru câțiva ani. Dacă nu o vor găsi incompatibilă, va putea rămâne ministru. Multele exemple anterioare de decizii judecătorești ne fac să credem că ce va zice curtea depinde de ceea ce vrea domnul Băsescu ca aceasta să zică.

Domnul Ponta a spus, răspicat, că nu este o problemă dacă doamna Andronescu va trebui să plece,  la fel cum s-a îmtâmplat și cu fostul ministru al culturii, domnul Mircea Diaconu, găsit foarte incompatibil de o curte de justiție, pe o acuzație similară. Dar nu ne-a spus de ce nu a nomnializat direct persoana care ar putea să îi ia locul doamnei Andronescu, dacă domnul Băsescu nu o mai vrea în funcție, cum nu ne-a spus nici dacă s-a gândit că doamna Andronescu ar considera, domnia sa personal, că este o problemă să fie dată, din nou, afară din minister și că va face ce crede domnia sa de cuviință ca acest lucru să nu se întâmple?

Tot ca analiști de pe margine ce suntem, mai putem constata că jocul cu numiri și renunțări de miniștri ai educației este expresia directă a totalei lipse de politici în domeniu, în sânul actualei uniuni aflate la puterea executivă în Țară.

Dottore davvero

Acum vreo opt ani, când domnul Victor Ponta, actualul premier român, a devenit doctor în știința dreptului, statul încuraja foarte mult obținerea unor asemenea titluri. Astfel, posesorii lor beneficiau de 15 la sută în plus la salariu, spor ce a fost plătit până ce domnul Boc Emil a rămas fără bani de salarii, de prost ce era, ca premier și administrator de Țară.

Nu este de mirare că, încurajat astfel, doctoratul a devenit o modă și chiar o afacere, în care se învârteau atât bani publici cât și privați. Cei privați proveneau de la doamnele și domnii orgolioși, care nu voiau să rămână „mai prejos” decât anumiți tovarăși de-ai lor, care „își luaseră doctoratul”.

Spre deosebire de titlurile universitare și de master, pentru care era suficient să plătești la timp și integral taxa de școlarizare ca să le poți lua acasă, titlul de doctor presupunea și puțin efort, pentru că el nu era conferit de școala la care erai înscris, ci de Ministerul Educației. O comisie a acelui minister valida dosarul de doctorat, înainte de emiterea ordinului ministerial de acordare, ceea ce presupunea ca acel dosar să fie bine întocmit.

Astfel, în funcție de relațiile de piață dintre doctorand, conducătorul său de doctorat și școala ce găzduia aceste relații, se depunea un efort conjugat pentru ca dosarul să fie corespunzător și să treacă de comisia ministerială. Efortul consta, în principal, din redactarea unor texte, ce deveneau „referate”, precum și a unei „teze de doctorat”. Cine redacta aceste texte era irelevant. Ceea ce conta era ca ele să fie „bune” pentru a fi prezentate comisiei. Desigur, mulți doctoranzi și-au scris singuri lucrările, cum au fost destui care nici măcar nu și le-au citit.

Dacă întrebai pe acea vreme care era rațiunea din spatele referatelor și tezei, aproape nimeni nu știa că acestea ar trebui să fie consecința unei activități de cercetare științifică a domeniului ce făcea obiectul doctoratului. Nu-i vorbă că nici astăzi nu sunt prea mulți în Țara noastră care să știe acest lucru. Asta, deși, după ce domnul Ponta a devenit doctor, au apărut alte norme de organizare a acestui proces academic, norme ce solicită expres întocmirea unui plan de cercetare științifică și chiar și publicarea unor rapoarte și articole prin care să se facă cunoascute rezultatele acelei cercetări.

Apariția motorului Google de căutare pe Internet a complicat și a simplificat, în același timp, lucrurile. Le-a complicat pentru că s-a multiplicat exponențial accesul redactorilor lucrărilor de doctorat la texte din întreaga lume cu subiecte similare și scrise într-o limbă cunoscută, chiar înainte ca Google să dezvolte și motorul de traducere instantanee a acelor texte. Practic, nici un profesor universitar, conducător de doctorat ori membru în comisia de susținere sau de validare a titlului nu va putea vreodată să cuprindă această imensă, aproape infinită literatură, pentru a o compara cu textul unui referat sau al unei teze de doctorat și a-i confirma originalitatea, ori a-i descoperi plagiatul. Dar, în același timp, orice profesor cu puțină istețime, citind un text pe un subiect familiar, ar fi putut să interogheze același Google cu anumite fraze „cheie” din acel text, cum ar fi unele expresii plastice, metafore sau chiar un limbaj special și să descopere originalul pe Internet, dacă lucrarea a fost făcută cu „copy-paste”.

În aceste condiții, este o manifestare de tupeu și de ipocrizie să pretinzi că orice doctor de acum opt ani ar fi trebuit să obțină acest titlu prin cercetare științifică proprie, care să fi fost făcută cu metode novatoare și personale, iar rezultatele acelei cercetări să fi fost relevante și originale. Dacă munca doctorandului, presupunând că a făcut-o singur, a constat numai în „studiul” bibliografiei și totul s-a rezumat la interpretarea acelei bibliografii, este aproape normal și categoric firesc să se găsească similitudini de texte.

Aceste observații nu sunt, sub nici o formă, o scuză pentru cei ce au fost prinși copiind sau care nici nu au citit ce au scris. Însă aceasta a fost și mai este și astăzi realitatea de la noi. Practic, în România, titulul de doctor este o bagatelă, un moft, o expresie de orgoliu satisfăcut și chiar o mică afacere cu diplome, cum sunt atâtea altele în lumea universitară de la noi. De aceea nu suntem câtuși de puțin validați la nivel internațional cu un învățământ universitar și postuniversitar performant, decât sub limita inferioară a mediocrității.

Nu am citit textele relevante și nu mă pronunț asupra cazului plagiatului domnului Victor Ponta. Pot să mă pronunț însă asupra unor acuzații ce i se aduc.

Am auzit cel puțin trei universitari prestigioși care au afirmat că plagiatul este atât de evident că și un copil de clasa a patra ar putea să îl vadă. Aceștia mint cu nerușinare. Nici măcar ei nu ar putea să descopere un plagiat, dacă ar trebui să compare două texte dintr-o disciplină care nu le este familiară, d-apoi un copil. Pentru că nu este vorba de a te uita pe cele două texte și atât. Trebuie să înțelegi originalitatea ideilor din ele, cum trebuie să înțelegi locul și importanța lor în economia lucrării. Apoi trebuie să identifici un eventual prejudiciu adus plagiatului de plagiator. Toate aceste trebuințe nu sunt, sub nici o formă, treabă de copil. Deci, deși domnii profesori știau aceste lucruri, ei au preferat să ne mintă cu nerușinare, din motive ce urmează să fie elucidate.

O comisie ce se pare că este partizană politic ar fie emis o sentință de retragere a titlului de doctor domnului Ponta, sentință inacceptabilă legal și formal din varii motive, ce nu intră în sfera mea de interes. Însă, mă interesează pe ce se bazează sentința membrilor comisiei, așa puțini și fără cvorum cum au fost ei. Din cele spuse public de președintele comisiei, ar fi faptul că au descoperit că în jur de 15 la sută din textul de bază al tezei de doctorat ar fi similar cu un alt text, dintr-o carte a unui autor ce nu este menționat în bibliografie. Același domn nu ne-a spus însă cât de importante sunt acele pagini. Scoaterea lor ar anula sau nu valabilitatea ideilor originale din teză, sau chiar ar anula ori nu valoarea întregii lucrări?

Mai mult, nimeni nu ne spune cât de original și de important în teoria domeniului la care se referă teza este textul plagiat. Este foarte important de știut acest lucru, dacă dovada plagiatului duce la retragerea titlului de doctor al plagiatorului. Pentru că nu este același lucru dacă avem de-a face cu o sursă ce, la rândul ei, preia alte texte, devenite proprietate universală, ori cu o sursă originală, cu paternitate netăgăduită.

Am mai auzit solicitări ferme de demisie a premierului, pe motiv de plagiat. În schimb, nu mi-a spus nimeni dintre acuzatori sau solicitanți pe ce se bazează ei. Și-a construit domnul Ponta cariera profesională și politică pe baza acestei lucrări plagiatoare? Și-a întemeiat domnia sa autoritatea morală pe titlul de doctor obținut prin plagiat? Dacă da, atunci să demisioneze imediat!

Dar dacă nu a făcut nimic din cele întrebate mai sus? Dacă primul care a dezvăluit că domnul Ponta este doctor în științe a fost șugubățul președinte de România, domnul Băsescu Traian, care i-a zis, la televizor, „dottore”, pe când domnul Ponta nici nu a vrut să știm că are acest titlu, obținut în mod onest sau nu? Care este atunci relevanța plagiatului, dacă acesta chiar există?

Cât despre argumentele morale, cum că cine fură un text este pasibil să fure și un bou, eu zic să lăsăm boii să se preocupe de asemenea argumente, într-o Țară a jafului generalizat.

România dă pe afară

Unul dintre cele trei surse de putere ale domnului Băsescu Traian, ca vârf al regimului care îi poartă numele este acceptarea internațională și, pe alocuri, chiar susținerea internațională. Pentru curioși, celelalte două sunt așa-zisele „servicii” și sistemul mafiot de relații secrete între unii politicieni, câțiva demnitari și funcționari de stat, mulți interlopi și destui „oameni de afaceri”.

Domnul Băsescu a reușit această acceptare internațională cu foarte multe eforturi. A trebuit să se facă preș în fața unor funcționărași jalnici și patetici ai organismelor internaționale sau amabasadori ai „licuricilor”. A mai trebuit să aibă grijă ca România să arunce cu banul public în dreapta și în stânga, pe cele mai mari prețuri pe care le plătește o țară europeană pentru te-miri-ce, de la produse alimentare importate, în loc să fie produse acasă, și până la gaze naturale. A mai împrumutat bani fără rost, în cantități imense, numai ca să mulțumească finanța internațională și a încurcat cât a putut lucrurile acasă, ca Europa nu cumva să plătească acele faimoase fonduri de zeci de miliarde de euro ce ar fi trebuit „atrase” pentru prosperitatea populației. În fapt, foarte mulți profitori internaționali s-au văzut îmbogățiți doar pentru ca să îl lase în pace pe domnul Băsescu Traian, să facă ce vrea domnia sa cu poporul nostru.

            Însă eforturile băsesciene nu sunt îndeajuns pentru acceptul sau chiar sprijinul continuu al străinilor. Domnul Băsescu este obligat să demonstreze, în permanență, că el este la cârma Țării, că domnia sa este cel ce taie și spânzură nestăvilit, după bunul său plac și chef. Fără această demonstrație sau garanție, Băsescu nu ar mai fi o investiție convingătoare pentru alți șefi de stat și de guvern, ori finanțiști, sau simpli aventurieri internaționali.

            În aceste condiții, orice manifestări de nesupunere internă, ca să nu mai vorbim de confiscarea, chiar și temporară, a scaunului de „șef de stat” de către șeful de guvern, la o întâlnire la vârf europeană, sunt cu totul inacceptabile, iar cei vinovați de aceste manifestări și gesturi de desconsiderare a atotputerniciei băsesciene trebuie striviți imediat și iremediabil.

            Văzută din afara Țării, situația din România este confuză. Nu este clar dacă partidul prezidențial chiar a pierdut majoritatea parlamentară prin trădări și dezertări ale oportuniștilor, sau această pierdere nu este decât o manevră tactică de aducere a opoziției unite social-liberale la putere, pentru compromitere deplină în vederea alegerilor generale.

            Indiferent care dintre aceste două alternative este cea adevărată, realitatea este că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Parlamentului. De aceea, în acțiunea de compromitere a actualei puteri executive, ce îl are în frunte pe premierul Victor Ponta, domnia sa a trebuit să se bazeze pe celelalte elemente de putere, ce i-au mai rămas la dispoziție, între care se remarcă „serviciile” ce controlează o bună parte a sistemului de justiție românesc, compus atât din procurori cât și din judecători. De aici s-a născut noua „dosariadă”, cu incompatibilități și plagiate, precum și amenințarea cu „justiția” pentru rezolvarea oricărei dispute politice, inclusiv apelul la Curtea Constituțională, chiar dacă aceasta nu face parte din puterea judecătorească propriuzisă.

Tot de aici s-au iscat evenimentele menite să impună o anumită agendă premierului, atât ca persoană, cât și ca demnitar.

În primul rând, ca importanță, a fost condamnarea domnului Adrian Năstase, cu executarea închisorii, domn ce este atât părintele politic al domnului Ponta, cât și exponentul maximei puteri de care a beneficiat partidul său, pe vremea când era prim-ministru. Domnul Ponta a refuzat să se prindă în această capcană, ceea ce dus la maximizarea dramatismului public, prin vocea stridentă ale doamnei Monica Macovei și prin intervenția în forță a procurorilor domnului Morar împotriva tuturor celor ce i-au luat locul domnului Ponta, arătându-se alături de domnul Năstase.

În al doilea rând, a fost „scandalul” plagiatului lucrării de doctor a domnului Ponta. Și aici premierul a refuzat să își schimbe agenda, rămânînd consecvent cu intenția sa de a demonstra că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Țării în fața celorlalți șefi de stat și de guvern europeni.

A mai fost demonstrația „papioanelor” cu zgârci, ca „reacție” la trecerea Institutului Cultural Român sub controlul Parlamentului României, cum au mai fost decizia de incompatibilitate la adresa domnului Mircea Diaconu, ministrul culturii și tentativa de umilire a noului ministru investit.

În disperare de cauză, a fost activată și Curtea Constituțională, care a decis în favoarea domnului Băsescu, dar într-un limbaj inadecvat și cu o procedură incompletă.

          De partea cealaltă a baricadei, se pare că Uniunea Social Liberală a identificat corect cel puțin unul dintre centrele de putere băsesciene, cel al acceptării sau sprijinului internațional și a acționat pentru a dovedi străinătății că domnul Băsescu nu mai este de luat în serios. Prin faptul că, în pofida tuturor tentativelor de deturnare a drumului pe care a luat-o domnul Ponta, acesta a ajuns la Bruxelles, am putea cataloga toate aceste încercări băsiste ca nereușite.

         Nu ne putem însă pronunța nici în favoarea useliștilor. Aceștia nu au câștigat, deocamdată, nimic, ci doar nu au luat, încă, bătaie. Domnul Băsescu nu poate fi adus la tăcere de acest Parlament, unde majoritatea actuală este de conjunctură, la fel ca și cea trecută, băsesciano-bocistă. Nici celelalte două centre de putere băsiste amintite la început nu sunt ușor de atacat și distrus. Din contră, este foarte probabil ca social-liberalii să nici nu aibă un plan de lovire decizivă a acestora.

Este evident că usleiștii știu că adevărata lor armă a victoriei este câștigarea alegerilor generale, ce le-ar conferi un Parlament puternic și opozabil  cu deplin succes președintelui.  Numai că domniile lor vor să ajungă la aceste alegeri pe o lege nouă, ceea ce este, practic, imposibil, atâta vreme căt domnul Băsescu le poate opune și Curtea Constituțională și procedura promulgării sau nu a oricărei legi.

Ca urmare, o victorie finală este încă îndepărtată în timp. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu bătălii mărunte și atacuri tactice. Adică cu circul nostru de fiecare zi.

Ministrul compatibil

La începutul anilor 1990, în România, nimeni, dar nimeni nu înțelegea la ce este bun un ministru civil în fruntea Ministerului Apărării Naționale. Cei ce veneau de pe afară, în chip de sfătuitori, cel mai desea apelau la argumentul că așa este în toate statele democrate ale lumii și că, dacă vrem ca și România să fie o democrație, atunci trebuie să numim un ministru civil la Apărare.

De partea cealaltă, a celor conservatori, ce voiau să rămână lucrurile așa cum le știau din moși-strămoși, principalul contra-argument la ideea unui ministru civil era că ministrul apărării trebuie să fie cel mai experimentat și priceput militar, pentru a putea conduce destinele armatei și a decide asupra soartei militarilor în deplină cunoștință de cauză. De unde să știe un civil „cu ce se mănâncă armata”?!? Cum să vină un civil să dea ordine în Armată?!?

Pentru a putea fi numit un ministru civil, s-a făcut mai întâi o reordonare a structurii ministeriale. S-a format o parte „civilă” și s-a înființat Statul Major General. Partea civilă este condusă de un secretar de stat, tot civil și acesta, și se ocupă, în primul rând, de politicile de apărare, pe când Statul Major General are în frunte pe ofițerul cel mai mare în grad și cu cea mai mare funcție în Armată. Amândoi sunt subordonați ministrului, care își bazează deciziile pe politicile generate în minister de civili și pe recomandările și sfatul profesional ale șefului militarilor.

Acum, după douăzeci de ani de la acele vremuri, ar trebui ca toate ministerele să aibă o conducere oarecum similară, în care să se genereze, pe de o parte, politici în domeniu, iar, pe de altă parte, să se imprime un caracter profesional, specializat, actului de guvernare ministerială. Astfel încăt să nu mai conteze că ministrul nu este o persoană care a ajuns acolo, pe scaunul demnitarului, urcând pe scara carierei profesionale, ci că a fost numit pe alte criterii.

Ați putea spune că, în asemenea condiții, nici nu mai contează cine este pus ministru, indiferent de minister. Eu aș zice că, din contră, se pot alege nominalizările de miniștri dintr-un bazin de personalități mult mai încăpător decât înainte. Rămân valabile cele două mari categorii, sau extreme, de selecție. Astfel, la o extremă, miniștri care au habar despre domeniul pe care îl guvernează se mai numesc și „tehnicieni”, pe când celor care nu au habar, dar tot sunt numiți miniștri, li se mai spune și „miniștrii politici” și sunt situați la cealaltă extremă. Între aceste două, se pot face tot felul de combinații de calități personale și profesionale, de personalitate și de imagine publică.

De aceea, este de mare mirare că guvernul Ponta se confruntă cu evidente și chiar insurmontabile dificultăți în găsirea unor doamne și domni care să ocupe scaunele ministeriale ce îl compun.

Dacă ar fi fost vorba de un guvern normal, pus în funcții în urma alegerilor generale, pentru un mandat de patru ani, ne-am fi așteptat ca principalele două criterii de selecție și numire a miniștrilor să fie algoritmul de distribuție a funcțiilor în cadrul alianței și politicile ori viziunile strategice pregătite de anumite personalități pentru anumite domenii, care personalități sunt apoi chemate să le pună în operă, ca miniștri.

Dar, noi vorbim aici de un guvern pe termen scurt, cu un program de guvernare de o jumătate de an, care execută un buget pregătit și aprobat de fosta putere politică și îndeplinește ordinul dat de troica internațională Fondul Monetar Internațional – Banca Mondială – Uniunea Europeană. Singurele calități ale unui ministru în acest guvern ar fi trebuit să fie loialitatea față de Uniunea Social Liberală, onestitatea față de public și credibilitatea că va îndeplini ceea ce s-a stabilit mult deasupra capului său, indiferent cât de mobilat cu gânduri și știință ar fi fost acesta. Sau, indiferent cât de gol ar fi fost. La aceste calități, domnul prim-ministru Ponta a adăugat, la cea mai recentă ședință de guvern, și pe cea de rezistență la „atacurile” perfide ale fostei puteri, prăbușite în opoziție dar încă susținută de președintele Băsescu și, deci, de „structurile” pe care acesta le păstorește.

Cum de nu au găsit domnii Antonescu, Constantin și Ponta suficient de mulți candidați care să îndeplinească aceste trei, sau, la rigoare, patru condiții? 

Guvernarea pe principiul conjuncturii

Se pare că, odată ajunși la guvernare, românul suferă un proces de ințiere ocultă greu de identificat. Până să ajungă acolo, fiecare se dovedește mai destoinic ori mai îngălat, după fire, educație și instruire, dar are totuși unele idei, năzuințe și speranțe, declarate sau nu, însă mărturisite măcar sieși. Cum pune, însă, mâna pe puterea executivă în stat, cum dispar toate aceste planuri zămislite din idei, năzuințe și speranțe. Ele sunt înlocuite imediat, fără comentarii sau răzvrătiri interioare, cu un plan unic și secret, ce nu poate fi decât rezultatul unei inițieri oculte.

Aceasta este singura explicație plauzibilă a schimbării totale de direcție, intenție și acție a oricui ajunge prim-ministru sau chiar numai ministru, în România. Desigur, o asemenea inițiere a fost mai puțin vizibilă în cazul domnilor Boc ori Ungureanu, care au venit la guvernare fără nici o idee, năzuință ori viziune de viitor. În cazul lor, nu s-a putut vedea o „schimbare de macaz” pentru că nu aveau nicio direcție, ei așteptând cuminți să primească indicații prețioase încotro să o apuce cu Țara după ei.

Și cu Guvernul Ponta este aceiași poveste.

Imediat după „victoria zdrobitoare” a Uniunii Social Liberale în alegerile locale de acum o săptămână, „oameni politici” useliști au apărut în public, ca să „explice” de ce actuala putere parlamentară are, ca unică preocupare în zilele acestea, realizarea de noi alianțe sau de absorbirea de noi acoliți, cu sau din rândul fostei puteri, ajunsă, de mai bine de o lună, în neagra opoziție.

Înainte de a ajunge aici, acum o lună și un pic, pe când erau încă în opoziție, useliștii, în frunte cu domnii Antonescu, Constantin și Ponta nici nu se gândeau la această racolare. Din contră, intenția lor părea să se delimiteze de acești oportuniști și să introducă „buna guvernare”, numită de ei o „altfel de guvernare”. Numai că, după bănuita inițiere, situația este cu totul alta. Acest fapt ar trebui să îngrijoreze pe orice om normal din Țara asta.

În primul rând, este îngrijorător faptul că noi avem „oameni politici”. Cu riscul de a mă repeta, amintesc faptul că sintagma corectă este că toți oamenii sunt animale politice, unii fiind mai rapace decât alții, așa cum animalele sunt unele mai răptioare decât altele. Dacă scoți din sintagmă chestia cu animalele, mai rămâne alcătuirea fără sens de „oameni politici”. Ceea ce îngrijorează aici este nivelul deosebit de scăzut al culturii sociale și politice a celor ce folosesc această sintagmă abreviată până la nonsens. O fi parte din inițiere, sau ce?

Apoi este îngrijorătoare discuția despre „victoria zdrobitoare” a actualei puteri în alegerile locale. Mai corect ar fi fost să se vorbească despre scorul îngrijorător de mare luat de partidul prezidențial PDL, precum și de partidul domnului Dan Diaconescu Direct. Primul partid amintit aici dovedise deja cu prisosință, în ultimii trei ani, că este capabil doar de o extrem de proastă și nepricepută guvernare, precum și de spolierea pe față a Țării și Poporului său în folosul clienților politici și străinătății, faptele reprezentanților săi la Președinție, Guvern și la conducerea tuturor agențiilor de stat fiind nu numai imorale și ticăloase, ci chiar penale. Cel de-al doilea partid amintit aici este făcut doar din propagandă golită de conținut, situată la o jenantă limită inferioară a inteligenței umane.

Adunate, aceste două partide au obținut pe Țară aproape o treime din voturile exprimate, ceea ce arată o îngrijorătoare capacitate a electoratului de a se lăsa manipulat în proporție de masă. Rămas în tabăra puterii dar fără să mai fie pe față la guvernare, partidul dezertorilor politici a crescut de la sub unu la sută în sondaje la aproape patru la sută în rezultatele alegerilor locale, exclusiv pe seama pensiilor majorate ale foștilor militari și a confirmării capacității uneperiștilor de a mai trăda încă odată tabăra perdantă, pentru a dezerta, fără luptă, în cea a învingătorilor.

În loc de aceste îngrijorări legitime, politicienii puterii se laudă în public cu o nemaivăzută și nemaipomenită „victorie zdrobitoare”. Domnul Antonescu a mers până acolo încât să remarce că, unionat cu conservatorii și social democrații, partidul său liberal a obținut cel mai mare scor din istoria post-război a singurului partid istoric rămas în arena politică. Ce nu și-a adus aminte domnul Antonescu este liberalul adagio „prin noi înșine”, care sintetiza doctrina națională a acestui partid, în timpurile de demult, desigur. Altfel, acest conglomerat tripartinic se bucură de susținerea a puțin peste un sfert din totalul celor cu drept de vot în Țara asta. Ceea ce este o victorie doar dacă ei credeau că nu ar merita nici atâta. Sau dacă, după inițiere, au ajuns la concluzia că trebuie să se laude și să se arate mai de succes decât chiar sunt.

Cât despre aducerea în tabăra puterii a tututor celor ce vor să vină, cu acord scris sau nu, prin alianță sau absorbție, este îngrijorător că sunt politicieni ce cred că ar fi ceva de explicat aici. Este evident că actualul Guvern Ponta nu vrea să riște o moțiune de cenzură și că intenționează să rămână la „cârmă” cât mai mult posibil, cel puțin până la alegerile generale și că această dorință se împlinește doar cu voturile parlamentarilor majoritari.

De ce vrea domnul Ponta și Guvernul său să se agațe de puterea executivă limitată în timp până la alegeri, după ce, înainte de a o dobândi, vorbea de alegeri anticipate, care, prin natura lor însemnau renuțarea la această putere cu deplină responsabilitate și seninătate, în vederea unei „consultări populare” ce ar fi dat adevărată legitimate unui parlament evident nelegitim și nepopular, numai Dumnezeu știe. Sau cei ce au inițiat acest guvern în tainele guvernării românești.

Politica Guvernului Ponta privind pensiile pentru militari

Nu sunt încă nici măcar două săptămâni de când noul Guvern Ponta și-a început mandatul. Aproape că nici nu se poate vorbi de guvernare de-adevăratelea din partea acestuia, deși primul ministru și echipa sa sunt foarte activi în diferitele direcții de acțiune. Trecuți în „opoziție”, foștii guvernanți de până mai ieri jubilează acum la cea mai mică inexactitate guvernamentală și îi arată cu degetul pe noii guvernanți, deși nu este clar dacă aceștia chiar sunt la „putere”.

Dar și cetățenii simplii sunt nerăbdători să vadă realizări cât mai evidente ale noii guvernări și par destul de frustrați că aceste realizări nu se văd încă. Mai ales cei care sunt, de o bună bucată de vreme, împotriva domnului Băsescu Traian și a modului ticălos în care acesta își îndeplinește „mandatul” par a fi nesiguri dacă, într-adevăr, au de-a face cu o nouă guvernare, sau doar cu niște nume ceva mai noi ale aceleiași guvernări păguboase, de care are parte România în ultimii opt ani.

Am mai scris că orice nou guvern, indiferent dacă își zice Ponta sau altcumva, dacă nu este o continuare cu alte chipuri și nume a guvernărilor precedente, va trebui să ia, din primul moment, trei tipuri de măsuri, pentru a se califica drept nou, în ochii publicului larg din România, repectiv măsuri punitive, reparatorii și de bună guvernare.

Poate pare prematur să discutăm atât de curând după instalarea Guvernului Ponta despre politicile acestuia de aplicare a celor trei tipuri de măsuri. Dar nu este prea devreme pentru a vedea care sunt intențiile acestui guvern în această direcție, pentru că, după toate cele, asemenea intenții trebuie să fie transparente din prima zi de guvernare.

Să luăm numai cazul pensiilor militarilor. Vorbim de o categorie mai mică de cetățeni, aproape nesemnificativă în ecuația electorală, dar relevantă atât ca putere sau expresie de forță a statului, cât și ca o situație de abuz politic, financiar, social și moral al fostei guvernări Boc din Regimul Băsescu încă în funcțiune.

Scriam de măsuri punitive, de ordin politic, administrativ și chiar penal, împotriva politicienilor, guvernanților din Executiv și funcționarilor înregimentați politic, ce au emis și aplicat legi anti-cetățean și pro-clientela proprie, care și-au bătut joc, în mod deliberat, de valorile naționale, fie ele materiale sau spirituale și care s-au folosit de pozițiile de conducere publică pe care le-au capturat prin diferite forme de fraudă, șantaj și corupție, pentru a dobândi averi pentru ei, familiile și prietenii lor.

În cazul militarilor pensionați, Guvernul Ponta nu pare a fi grăbit să ia asemenea măsuri.

Domnul Băsescu Traian, cel care a dat garanții publice că pensiile militare de stat vor rămâne pensii militare de stat cu numai o lună înainte de a ordona și coordona transformarea lor în pensii de asigurări sociale și pe militarii beneficiari în simplii asistați sociali, a devenit partenerul de guvernare al domnului Ponta, nu pe deplin, ci doar în condiții de „cohabitare”.

Doamna Anastase Roberta, președintele Camerei Deputaților, cea care a trecut prin vot fraudulos legea pensiilor unificate și nu a pățit nimic, nici măcar cât ar fi fost dacă greșea să dea restul la bufetul Parlamentului, este bine merci în funcție și nu pare să se clintească de acolo.

Domnul Boc Emil, fostul prim ministru, cel cu „pensiile nesimțite” și autorul celei mai anticonstituționale și anticetățean legislații din întreaga istorie democrată a Țării, patronul politcii de desființare de facto a Armatei de rezervă a României și de bulversare a întregului sistem național de apărare, este la Cluj-Napoca, unde candidează la primărie, pe când unul dintre cei mai apropiați asociați ai săi este ministrul de interne în guvernul acesta.

Domnul Oprea Gabriel, cel plin de stele pe hainele civile, dezertor de partid și trădător de drept comun, a primit mulțumiri de la domnul prim-ministru Ponta cu ocazia părăsirii funcției de ministru al apărării, funcție din care a organizat și condus aplicarea partinică și ticăloasă a unei legi proaste, cea a transformării pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, astfel încăt partidul său de dezertori să își majoreze rândurile  cu beneficiarii acestei politici, dintre foștii militari. Nu numai că a primit mulțumiri, dar acest Oprea este și partenerul parlamentar al domnului Ponta, cu care a încheiat un „protocol”.

Până în prezent, nu am dat de nici o urmă de comisii de anchetă parlamentară ori administrativă, nici urmă de plângeri penale împotriva acestor capi politici și subordonaților lor din Parlament, Guvern și Ministerul Apărării.

Probabil că vor fi îndepărtați din funcțiile deținute câțiva funcționărași, fie ei civili sau militari, care au servit cu devoțiune și ardoare neclintită cauza politicii Băsescu-Boc-Oprea. De exemplu, doamna general de la finanțe-pensii de la Armată voia de mult să se pensioneze la rândul domniei sale și, probabil, acum a făcut-o. Ori, domnul amiral de la vocea publică a Armatei va tăcea oficial de acum încolo. Dar nu avem nici un indiciu că ar păți ceva cei care au emis, cu bună știință, decizii de revizuire a pensiilor militarilor pe bază de informații incomplete sau chiar eronate, precum și cei care au patronat administrativ asemenea abuzuri penale. Este foarte posibil ca tot aceștia să treacă acum la „repararea erorilor” produse zecilor de mii de foști militari de carieră, sub îndrumarea noii guvernări.

Am ajuns astfel la discuția despre măsurile reparatorii, de ordin material, dar și moral, pe care Guvernul Ponta ar da semne că le-ar lua în favoarea acestei categorii sociale și profesionale, cea a militarilor în rezervă și retragere, afectată profund de proasta guvernare din Regimul Băsescu.

Din punct de vedere tehnic, pentru militarii pensionați, reparațiile nu sunt posibile, cum nu a fost posibilă nici aplicarea corectă a celor două legi strâmbe de transformare a pensiilor lor din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale. Ar trebui schimbate, mai întâi, aceste legi.

Dar, și mai devreme decât aceasta, ar trebui emisă o politică pe termen lung privind locul și rolul rezervei umane în sistemul național de apărare. Iar această politică să fie apoi transpusă în legislație și măsuri administrative, inclusiv reparatorii. Numai că o asemenea politică nu poate fi în sarcina unui guvern provizoriu, cu mandat de numai câteva luni. Și, mai mult, o asemenea politică nu poate fi apanajul unui singur partid sau uniune de partide conjunctural majoritare în Parlament. Vorbim aici de o politică națională, de consens politic. Ori, câtă vreme în funcția de președinte de Țară se află domnul Băsescu Traian, este fantezist și chiar idiot să vorbim de politici naționale și de consens pentru adoptarea unei viziuni comune pe orice domeniu, inclusiv cel militar.

Deci, nu avem cum să ne așteptăm la adevărate măsuri reparatorii, financiare și morale, în favoarea pensionaților din Armată, pe timpul acestei guvernări. Cel mai probabil, în funcție de disponibilitățile financiare și de percepția de importanță electorală a gestului, ceva mai încolo, prin septembrie sau octombire, actuala majoritate politică, în frunte cu domnii Ponta și Antonescu, va decide ca cei cărora le-au scăzut cuantumurile pensiilor în urma „revizuirii”, să revină la suma primită anterior.

Bineînțeles că cei cărora le-au crescut pensiile vor rămâne cu ele crescute, ceea ce îi va face să rămână foarte recunoscători domnului Oprea pentru cadou și, foarte probabil, îi vor vota partidul cu entuziasm, împreună cu ceilalți membri ai familiilor și cu ceva prieteni ce se bucură de aceste creșteri, meritate sau nu, calculate corect sau nu. Aceștia nici nu vor vrea să audă de vreo reparație, fie ea doar morală.

În fine, scriam altădată despre măsuri imediate de demonstrare a capacității noii puteri politice de a performa în spiritul și pe baza conceptului de bună guvernare, așa cum este el tratat de recomandările și exemplele partenerilor internaționali ai României, ca Banca Mondială sau Uniunea Europeană, ori principalele state dezvoltate economic și social din cadrul lor. De altfel, premierul Ponta a promis că va introduce un alt mod de guvernare în România, ceea ce ne-ar face să credem că ar fi vrut să se refere la buna guvernare, de care Țara nu a avut parte până acum.

În exemplul de care ne ocupăm aici, asemenea măsuri ar trebui să fie vizibile din prima zi de guvernare. Primul ministru și ministrul apărării au declarat că aderă la principiul transparenței și la cel al incluziunii publicului în luarea deciziilor guvernamentale, ca principii definitorii ale conceptului de bună guvernare. Nu au făcut însă transparentă poziția lor politică față de problema pensiilor militarilor. Singura măsură la care s-a angajat noul ministru al apărării a fost să propună lansarea unei dezbateri publice privind revenirea la „pensiile ocupaționale”.

După zece zile de guvernare, nu știm dacă noul prim ministru este în favoarea continuării implementării politicii Băsescu-Boc-Oprea în problema pensiilor militarilor, ori este de părere să înghețe aplicarea acestei politici în stadiul în care se află acum, până la luarea unei decizii, sau are o cu totul altă politică în domeniu, pe care urmează să o formuleze și să o implementeze în viitorul apropiat. Cele mai multe indicii duc spre opțiunea noului guvern de a continua politica Băsescu-Boc-Oprea în acest domeniu.

Printre altele, a fost destul de îngrijorătoare afirmația premierului, pe atunci doar desemnat, că este hotărât ca guvernul pe care îl conduce să aplice legile țării, „fără excepții, fără derogări și fără scuze”. Asta, deoarece nu a făcut distincție între legile drepte și cele strâmbe. Desigur, după guvernările Băsescu – Boc, care au depășit orice limită la încălcarea oricăror legi, inclusiv a celor scrise, votate și promulgate de ei înșiși, un alt mod de guvernare impune cu necesitate și condiția de a nu mai încălca legislația Țării. Dar, de aici și până la a nu recunoaște că sunt legi proaste intenționat și că aceste legi nu trebuie să mai fie în vigoare este o cale lungă. În orice caz, într-o declarație de acum câteva zile, premierul Ponta a numit câteva legi ce vor fi abordate cu prioritate în Parlament, dar cele legate de pensiile militarilor nu sunt printre aceste priorități.

Cât despre includerea publicului în actul de decizie guvernamentală, dacă este vorba despre principiul bunei guvernări, atunci nu lansarea în dezbatere publică a unui subiect, oricare ar fi el, este forma cea mai potrivită de realizare a acestei includeri. În primul rând, subiectul trebuie să fie de interes public. Pensiile ocupaționale nu sunt de interes public, ci sunt doar un subiect de discuții publice, de tipul uite ce de bani câștigă unii. Și nici măcar nu este un subiect milităresc, ca să fie propus de ministrul apărării, ci unul tehnic, aflat în mapa ministrului muncii și asistenței sociale. În schimb, subiectul apărării României și al îndeplinirii acestei funcții a statului prin formarea și pregătirea unei rezerve umane corespunzătoare este unul de interes național și nu de oricare fel, ci de interes strategic. Iar el implică nu atât dezbaterea publică ca atare, adică un fel de discuții de cafenea, ci studii serioase și aprofundate, analize și rapoarte făcute de specialiști adevărați și recunoscuți, în numele poporului român, guvernanții urmând să țină seama de aceste produse populare în deciziile lor.

Deocamdată, însă, nu am ajuns aici cu guvernarea Ponta. Poate este prea devreme și suntem noi nerăbdători și vom avea o supriză plăcută în viitorul apropiat. Sau, poate, nu vom ajunge niciodată aici cu această guvernare, care este totuși limitată la câte luni au mai rămas din acest an. Până ne vom lămuri, putem spune că politica Guvernului Ponta privind pensiile militarilor este să nu aibă nici o politică.

Mulțumesc domnului ministru Oprea

Ieri, 8 mai 2012, aproape simultan cu ceremoniile de la Paris, Franța, de celebrare a sfârștiului celui de-al doilea război mondial, a avut loc la București, România ceremonia de instalare a noului ministru al apărării, domnul Corneliu Dobrițoiu, la Ministerul Apărării Naționale. La Paris, aceasta a fost prima ocazie în care președintele ales al Franței, stabilit cu numai două zile în urmă prin sufragiu universal, domnul François Hollande a fost scos în public, alături de președintele „sortant” domnul Nicolas Sarkozy. La București, aceasta a fost o altă ocazie în care noul prim-ministru al României, numit cu numai o zi în urmă, prin decret prezidențial, domnul Victor Ponta i-a mulțumit domnului Gabriel Oprea, devenit fostul ministru al apărării naționale.

.

Personal, nu știu de ce îi tot mulțumește domnul Ponta domnului Oprea decum prinde prilejul. Probabil, domnul Ponta trăiește sub impresia că domnul Oprea l-a făcut prim-ministru, prin voturile dezertorilor săi, care l-au votat în Parlament, ca urmare a „protocolului” încheiat între cei doi. Deși, după părerea mea, nu are cum să fie așa, pentru că domnul Oprea și gașca l-ar fi votat și pe domnul Dan Diaconescu Direct, dacă acesta s-ar fi angajat să formeze guvernul, numai să nu fie alegeri anticipate.

Trebuie să fi fost printre apropiații domnului Ponta cel puțin un sfătuitor care să îi fi arătat că nu are de ce să semneze nimic cu domnul Oprea, pentru că acesta este gata să și lingă pe jos, în fața și chiar în spatele domnului Ponta, numai să nu fie „auditat” pentru „conducerea” Ministerului Apărării Naționale. Dar domnul Ponta ori nu l-a auzit, ori nu a fost atent, gândindu-se în altă parte, ori protocolul dintre cei doi are o rațiune la care noi nu putem ajunge cu mintea noastră.

Dacă este vorba de audit la acest minister, ne așteptăm ca el să se desfășorare în buna tradiție ostășească a confidențialității, adică a secretului care să acopere cu grijă orice informație din care să rezulte cât de puțină putere militară a fost generată sub ministeriatul domnului Oprea. Este puțin probabil ca noi, publicul, să aflăm vreodată pe ce s-au dus banii din „bugetul de avarie”, la care tot face referire domnul Oprea, chiar și după ce nu a mai este ministru, adică în ce buzunare au ajuns ei și pe cine au făcut ei să fie mai bogat decât era până atunci, din țară și din străinătate.

Există însă cel puțin un act de guvernare păstorit și condus nemijlocit de domnul Oprea ce poate fi supus unui audit public, transparent, iar acesta este procesul de „recalculare” sau „revizuire” a pensiilor militarilor. Domnul Oprea a avut amabilitatea să ne pună la dispoziție suficiente date pentru a putea face chiar noi înșine acest audit, din fața ecranului laptopului. Ce ar trebui să releve o anchetă serioasă, la Ministerul Apărării Naționale, ar fi găsirea dovezilor scrise și mărturiilor celor impliați în această poveste.

Pentru că a fost evident, de la prima decizie ministerială, că procesul de revizuire a pensiilor militarilor, așa cum a fost propus, este incorect și impracticabil, adică rezultatul acestuia va fi întotdeauna unul greșit. Lăsând la o parte incorectitudinea acestui proces, care, poate, își are originea în afara Ministerului Apărării Naționale, impracticabilitatea lui ar fi trebuit să sară în ochi.

Cele peste 80.000 dosare ar fi necesitat în jur de un milion de ore muncă efectivă pentru a putea fi procesate, ceea ce ar fi însemnat între două și trei milioane ore de serviciu. Pentru cei neinițiați, procesarea fiecărui dosar echivalează cu reconstituirea unei cărți de muncă, în condițiile în care militarii nu au avut niciodată așa ceva. Ceea ce ar fi însemnat între 15.000 și 20.000 de luni de serviciu. Dacă s-ar fi vrut încheierea procesului într-un an, ar fi trebuit angajați, fără nici o altă sarcină, pe toată durata anului respectiv, între 1.300 și 1.800 de funcționari competenți, calificați și instruiți pentru aceasta. Ori, cu toate detașările și improvizațiile, nu s-a ajuns nici pe departe la un asemenea efort uman. Iar cei care au decis ca el să aibă loc, știau că acesta nu este posibil, decât cu greșeli majore. Și, totuși, domnul Oprea a ordonat să se întâmple, iar acum ar trebui să suporte consecințele deciziei sale.

Sau, mai probabil, domnul Gabriel Oprea se va alege doar cu mulțumiri pentru activitatea desfășurată pe altarul Patriei.

De la pescuit la cernut

Domnul Victor Ponta se încurcă în cultura orală românească. Zice domnia sa că “ochiurile plasei sunt destul de mici”, în contextul în care vorbea de faptul că unii membri ai PDL, cum sunt doamna Udrea sau domnul Flutur nu vor fi primiți niciodată în USL.

Sunt sigur că a vrut să zică nu despre plasă, ci despre sita de cernut pedeliști, care păstrează ce este rău și lasă să treacă ce este bun în amestecătura cernută. Însă i-a ieșit că USL a ieșit la pescuit de plevușcă pedelistă.

Sau, mai știi, poate că se întâmplă să fie adevărat ce spune, ca în zicerea românească „gura păcătosului adevăr grăiește”...