Politica în principiu

În principiu, politica este despre a face un plan în numele și în favoarea obștii și de a pune acel plan în operă. Desigur, de când este obștea obște și politica politică, cei care au făcut asemenea planuri, precum și cei sau tot aceia care le-au și implementat, s-au gândit și la cum să le fie lor personal bine pe măsură ce gândeau și făceau politică.

Problema este că, pentru a face un plan nu îți trebuie mai mult decât o minte normală, educată și antrenată în această direcție, pe când, pentru aplicarea planului îți trebuie ceea ce se cheamă putere.

Din această problemă provine, la origini, ideea de alegeri politice. Adică, publicul cetățenesc analizează diverse planuri și proiecte alternative și apoi îi ALEGE pe cei care pot să pună în practică unul dintre aceste planuri.

Ideal ar fi ca toți cetățenii să se pronunțe în aceste alegeri și toți să fie de acord care, dintre toate politicile, este cea mai bună, precum și cine, dintre toți politicienii, este cel mai potrivit pentru implementarea ei. Pentru că, deși nu este imposibil, s-a dovedit că este prea complicat să se obțină unanimitate de opinii privind opțiunile alternative în politică, în unele epoci și în anumite locuri, s-a înlocuit unanimitatea cu majoritatea voturilor. Aceste voturi trebuiau să reprezinte pe mai mult de jumătate dintre alegători, ceea ce numim majoritatea absolută. Unele sisteme electorale mai relaxate au făcut compromisul de a accepta doar majoritatea celor care vin și votează, numită majoritate relativă.

La noi, în România, în teorie, este aleasă acea politică și acei politicieni care obțin cele mai multe voturi și nu acea politică agreată de toți și fiecare dintre membrii societății, ori măcar de majoritatea absolută ori relativă a cetățenilor. În realitate, acest sistem este atât de permisibil, încât s-a renunțat foarte repede la partea cu ALEGEREA dintre POLITICI ALTERNATIVE și a rămas numai partea de a încredința puterea unor politicieni, pentru orice ar crede ei, politicienii, că le trebuie și pot să o exercite.

Tot la noi și tot în realitate, până la urmă, o parte mică din cetățeni se duc la vot, iar o parte și mai mică din acea parte ajunge să fie suficient de numeroasă pentru ca „sistemul” electoral românesc să încredințeze puterea politică, executivă și legislativă unor politicieni fără politici.

Toată lumea pare a fi deosebit de mulțumită cu acest aranjament electoral.

Din partea electoratului, jumătate dintre cetățeni nu se preocupă deloc de viața politică, de conducerea statului sau a guvernării locale și nici nu se duc la vot. Singura explicație rațională este că viața lor nu este influențată cu nimic de cine este la putere, central ori la ei acasă. Sau ei trăiesc cu impresia că nu contează, nici pentru ei și nici pentru copiii lor încă minori, cine îi guvernează. Probabil, dacă ar avea de ales între politici, să zicem politici sociale, de educație sau sănătate publică, de securitate și apărare, ori de dezvoltare economică, probabil ar avea ceva de spus, și-ar forma o oarecare preferință. Dar, în privința oamenilor ce populează „clasa politică” nu au nici un interes și nici o opinie.

Ei nu sunt preocupați nici de controlul celor aleși. Dacă ar fi ales politici, ar fi putut controla măcar modul în care acești politicieni realizează în practică politicile lor, însă nu este deloc cazul.

Cealaltă jumătate sunt dispuși să joace jocul politic, acela fără de politici. În locul acestor planuri, ei preferă „promisiunile electorale”, chiar dacă știu că nu vor vedea nici una dintre ele în viața lor. Ei mai preferă să vadă minoritari ajunși la putere, adică politicieni aleși de câțiva dinte compatrioți, cum ar fi între un sfert și o zecime dintre cei cu drept de vot. Este evident că aceștia aleg politicieni și nu politici. De aceea, pentru ei contează cine cu cine s-au încuscrit, s-au nășit ori s-au cununat, fie civil, fie politic.

Și tot de aceea, singurul control pe care ei îl exercită asupra aleșilor este să vadă care cui îi dă mai mult din avuția națională, pe relații de familie, prietenie sau gașcă.

Din partea politicului, marea grijă a politicienilor este să „obțină” puterea politică, executivă și legislativă. Ce vor face cu ea este cea mai mică preocupare a lor, deoarece nu au nici un plan, numit politici. De aceea, se pot face încurscriri „împotriva naturii”, între liberali și socialiști, între conservatori și progresiști, între loiali și trădători, între luptători și dezertori și așa mai departe. Pentru că aceste încuscriri se fac doar pentru obținerea și menținerea puterii și nu pentru implementarea eventualelor politici.

Așa că nu îmi fac deloc griji că actualul guvern ar putea avea o problemă de putere în Parlamentul ce va fi părăsit de vreo două duzini de parlamentari ai „puterii”, aleși local. Și, tot de aceea, nu îmi fac nicio speranță că, acum sau după alegerile generale de la toamnă, vom avea măcar o umbră de politică de stat, fie ea despre Uniunea Europeană, relațiile internaționale, securitatea și apărarea Țării, bunăstarea cetățenilor sau progresul social și economic. 

Cu ce ne-am ales

După alegerile locale de ieri, duminică 10 iunie 2012, noi, cetățenii români, ne-am ales cu noi sau vechi primari și consilieri locali, inclusiv președinți județeni. Eu, personal, după alegeri, m-am ales cu vechiul meu loc de parcare din fața blocului, pe care l-am închiriat cu acte în regulă de la administrația locală pentru fiecare zi și fiecare oră a anului în curs și care îmi fusese ocupat abuziv de un autoturism adus de cineva din secția de votare de peste drum, pe parcursul întregii duminici, până noaptea târziu.

Deoarece eu o să am o săptămână ocupată cu treburi serioase și, tot deoarece, politica locală nu este chiar interesantă la nivel național, acum este singura șansă pentru a-mi spune părerea despre aceste alegeri.

Cea mai serioasă și îngrijorătoare situație, cu semnificații pentru întregul public românesc, este scorul obținut de domnul Boc Emil în competiția pentru fotoliul de primar al Clujului-Napoca. La această oră nu știu care este rezultatul final și nici nu mă interesează. Se spune, pe surse, că diferența dintre acest domn și principalul contra-candidat este de câteva sute de voturi și că sunt și câteva contestații de rezolvat. Însă, indiferent de cine va colecta cel puțin un vot în plus și va deveni primar al Clujului-Napoca, este serios și îngrijorător că sunt câteva bune zeci de mii de clujeni care au votat cu domnul Boc Emil.

Adică, sunt zeci de mii de indivizi care au votat cu o slugă ca să le fie stăpân, manager, gestionar, edil sau cum mai vreți să îi spuneți funcției de primar. Sincer, nu știu ce fel de oameni pot fi aceștia. Se pare că mulți dintre ei nici nu au vrut să recunoască acest vot, declarând, la ieșirea de la urne, că au votat cu altcineva, așa că sondajele făcute pe timpul zilei îl arătau pe Boc cu mai bine de zece procente în urma contra-candidatului său.

M-am referit la domnul Boc Emil ca fiind o slugă pentru că este principala lui calitate dovedită cu prisosință. Celelalte „calități”, cum sunt inteligența modestă, tupeul imens, cultura precară, apetența pentru ignorarea sau chiar încălcarea legii, nepotismul exacerbat și totala lipsă de bun simț, inclusiv absența celor șapte ani de acasă, la fel de bine documentate din comportamentul public al bocului, pălesc în fața calității de slugă. Nu sunt documentate și dovedite, ci doar prezumate, actele penale ale domnului Boc, mai ales cele legate de corupția generalizată și de protejarea sistemului mafiot de stat, săvârșite pe timpul guvernării sale. Singura certitudine este că acest Boc a „garantat” un protejat la primăria Clujului-Napoca ce a ajuns după gratii, ca urmare a infracțiunilor și actelor de corupție, foarte asemănătoare cu cele de care este bănuit și domnul Boc.

Aceste lucruri sunt de largă notorietate. Toți și fiecare dintre votanții săi știu aceste fapte, caracteristici și trăsături de caracter ale candidatului lor. Așa că este îngrijorător cum de atâția inși îl preferă pe acest candidat îl locul oricărui altcuiva, poate la fel de putred, dar mai puțin notoriu.

În rest, alegerile locale au evidențiat o victorie generalizată și substanțială a politicului românesc. Politicienii de la puterea actuală, câștigată prin cooptarea dezertorilor în Parlament, cu acte în regulă, jubilează că au câștigat mai multe locuri în consilii, primari și județe decât politicienii de la fosta putere, ce o pierduseră, cu o lună în urmă, prin trădarea dezertorilor în uniforme de carton. Rămâne să vedem împotriva cui este reputată această victorie. Până la următoarele alegeri, va fi suficient timp să ne lămurim despre ce este vorba.

Cum majoritatea problemelor Țării nu sunt de natură politică ci de natură instituțională, de construcție statală, ori de natură economică și, mai ales, socială, nu există nici cel mai mic indiciu că toți acești și aceiași politicieni, fie ei la putere sau în opoziție, vor putea vreodată să le identifice corect, să le definească, să le analizeze și să le rezolve vreodată. Este ca și când un organism uman are o problemă anatomică, cum ar fi un os rupt sau un rinichi lipsă, iar doctorul nu este pregătit să ofere decât soluții medicamentoase.

Trădătorul patriot

Nu este nici un secret și nici o noutate faptul că, în România, demnitățile publice sunt „negociate” între demnitarii înșiși, fără nici o grijă de ce o să zică cetățeanul, oricât de suveran și de deținător al puterii supreme în stat ar scrie Constituția că este acest cetățean.

Este, însă, un lucru de condamnat și de neacceptat ca funcția de ministru de externe al Țării al cărui cetățean sunt eu să fie monedă de troc politic între ineptul premier Boc Emil și susținătorii săi în uniforme pătate cu unsoarea dezonoarei, ce alcătuiesc așa-zisul partid al dezertorilor, cunoscut și sub numele de UNPR.

Îl cunosc doar pe omul public Diaconescu Cristian, iar această cunoștință nu mă onorează câtuși de puțin. Dar nici părerea mea personală și proastă despre Diaconescu, nici disconfortul intelectual pe care îl sufăr de câte ori mă gândesc la acest personaj nu sunt criterii pentru a fi sau a nu fi de acord cu punerea lui în scaunul lui Mihail Kogălniceanu, de care mi-am adus aminte că a fost și el ministru de externe, că tot este astăzi Ziua Unirii.

Ceea ce mă revoltă pe mine cumplit este procedura cu care se operează numirea unui ministru de externe în România. Iar acest fapt ar trebui să revolte întregul public național.

Chiar dacă scaunul ar fi fost „vacantat” în mod neașteptat, prin dispariția ocupantului din motive imposibil de anticipat, numirea noului ministru ar fi trebuit să urmeze o cale firească, fundamentată pe respectul față de cetățean și, implicit, față de Țară și partenerii ei externi. Un asemenea candidat ar fi trebuit arătat lumii în această postură, mai întâi, astfel încât fiecare să aibă timp să vadă despre cine este vorba.

Faptul că împricinatul a mai fost odată, pentru vreo zece luni, pe aceiași funcție, este de luat în seamă, dar nu este definitoriu. Mai contează și profilul moral, care să se constituie într-o garanție că omul ales își va face datoria cu loialitate și cu devotament față de cetățeanul român. Mai contează și cum a înțeles el politica de stat a României și cum își propune să îndeplinească această politică, precum și ce garanții oferă că exact așa va face. În plus față de acestea, mai trebuie discutat public, înainte de numire, și mandatul pe care îl primește de la popor, prin reprezentanții acestuia în Parlamentul României, mandat consfințit prin acordul parlamentarilor de a accepta numirea sa ca ministru de externe.

În loc de toate acestea, ne vedem puși în fața unui spectacol grotesc, cu doar trei acte scurte, ca niște scuipături pe obrazul demnității publice.

Actul unu:

Se face liber scaunul ministerial prin darea afară, fără vorbă (doar prin SMS) a ocupantului care doar a promis că va aduce Partidului un milion de voturi, dacă este lăsat cu fundul pe acel scaun. Bineînțeles, pentru dat afară, orice motiv este la fel de bun. Faptul că s-a ales cel mai penibil dintre ele, cel că omul ar fi scris ceva necuvenit pe blogul său, este în firea lucrurilor, când este vorba de acest Boc din Regimul Băsescu. Așa știe el să facă politică: să bârfească ce scrie lumea pe blog și să ia măsuri. Bine că nu îmi citește și blogul meu, că m-ar fi dat de mult afară din țară.

Actul doi.:

Boc îl numește pe Diaconescu Cristian în funcția rămasă liberă, pentru că, între cele un milion de voturi promise de plecatul din funcție Baconski și cele vreo treizeci de voturi în Parlament ale părtașilor la dezertări ale diaconescului, acestea din urmă cântăresc mult mai mult în ochii lui Boc, fiind vorba de voturi reale și necesare chiar astăzi, nu în viitorul îndepărtat și imprevizibil. Mai ales că, în acel viitor, Boc Emil nici nu va mai fi prim-ministru.

Actul trei:

Băsescu semnează, la fapt de seară, „decretul” de numire a lui Diaconescu în funcția de ministru de externe și folosește prilejul acestei numiri ca să se adreseze Țării. Aflăm, cu această ocazie, că nu avem o politică de stat în domeniul public al afacerilor externe. O eventuală clarificare ideologică a ministrului de externe proaspăt numit s-ar putea petrece „mâine”, când președintele Țării s-ar putea să aibă o „intervenție cu românii”.

Totodată, constatăm că nu numai că nu a fost consultat Parlamentul cu privire la această numire, dar nici măcar nu au participat amândoi șefii de camere parlamentare la „ceremonia” ungerii ministeriale, în poză apărând doar doamna de la Cameră, îmbrăcată în doliu, probabil ca să arate mai puțină și mai potrivită lângă domnul prim-ministru. Nu se știe însă unde este domnul de la Senat.

Cât despre garanțiile morale ale noului ministru de externe, cum că va fi loial exclusiv Țării și poporului ei, acestea au lipsit cu desăvârșire din dezbaterea publică și din mesajul prezidențial.

Nu vom comenta aici speculațiile că domnul Diaconescu ar fi ofițer sub acoperire al unui serviciu secret român și că, din acel serviciu, și-ar fi dobândit domnia sa gradele militare arătate la vedere, precum și ordinele de a dezerta dintr-un partid și de a trece în altul, ori cele de a trăda diverși colaboratori sau șefi, care l-au făcut ceea ce este acum domnia sa, la suprafață, desigur. Ele sunt, cum spuneam, doar speculații. În plus, dacă s-ar confirma, aceste speculații ar o dovadă favorabilă că domnul Diaconescu are totuși proprietatea morală a loialității, chiar dacă o ține ascunsă de văzul lumii.

Ceea ce este îngrijorător este seninătatea cu care opinia publică românească acceptă teza imposibilă că un trădător poate să fie totuși loial, sau că un dezertor, chiar și numai dintr-un partid, poate să fie patriot, adică să nu dezerteze niciodată din slujba țării. Oricât de mult m-aș gândi, nu pot să îmi dau seama pe ce s-ar putea baza o asemenea opinie.

Dacă vrem totuși un răspuns liniștitor la îngrijorarea enunțată mai sus, rămâne doar să așteptăm ziua de mâine, când domnul Băsescu ne va „clarifica”, în „intervenția sa cu românii”. Hă hă hă hă hă hă