Trădătorul patriot

Nu este nici un secret și nici o noutate faptul că, în România, demnitățile publice sunt „negociate” între demnitarii înșiși, fără nici o grijă de ce o să zică cetățeanul, oricât de suveran și de deținător al puterii supreme în stat ar scrie Constituția că este acest cetățean.

Este, însă, un lucru de condamnat și de neacceptat ca funcția de ministru de externe al Țării al cărui cetățean sunt eu să fie monedă de troc politic între ineptul premier Boc Emil și susținătorii săi în uniforme pătate cu unsoarea dezonoarei, ce alcătuiesc așa-zisul partid al dezertorilor, cunoscut și sub numele de UNPR.

Îl cunosc doar pe omul public Diaconescu Cristian, iar această cunoștință nu mă onorează câtuși de puțin. Dar nici părerea mea personală și proastă despre Diaconescu, nici disconfortul intelectual pe care îl sufăr de câte ori mă gândesc la acest personaj nu sunt criterii pentru a fi sau a nu fi de acord cu punerea lui în scaunul lui Mihail Kogălniceanu, de care mi-am adus aminte că a fost și el ministru de externe, că tot este astăzi Ziua Unirii.

Ceea ce mă revoltă pe mine cumplit este procedura cu care se operează numirea unui ministru de externe în România. Iar acest fapt ar trebui să revolte întregul public național.

Chiar dacă scaunul ar fi fost „vacantat” în mod neașteptat, prin dispariția ocupantului din motive imposibil de anticipat, numirea noului ministru ar fi trebuit să urmeze o cale firească, fundamentată pe respectul față de cetățean și, implicit, față de Țară și partenerii ei externi. Un asemenea candidat ar fi trebuit arătat lumii în această postură, mai întâi, astfel încât fiecare să aibă timp să vadă despre cine este vorba.

Faptul că împricinatul a mai fost odată, pentru vreo zece luni, pe aceiași funcție, este de luat în seamă, dar nu este definitoriu. Mai contează și profilul moral, care să se constituie într-o garanție că omul ales își va face datoria cu loialitate și cu devotament față de cetățeanul român. Mai contează și cum a înțeles el politica de stat a României și cum își propune să îndeplinească această politică, precum și ce garanții oferă că exact așa va face. În plus față de acestea, mai trebuie discutat public, înainte de numire, și mandatul pe care îl primește de la popor, prin reprezentanții acestuia în Parlamentul României, mandat consfințit prin acordul parlamentarilor de a accepta numirea sa ca ministru de externe.

În loc de toate acestea, ne vedem puși în fața unui spectacol grotesc, cu doar trei acte scurte, ca niște scuipături pe obrazul demnității publice.

Actul unu:

Se face liber scaunul ministerial prin darea afară, fără vorbă (doar prin SMS) a ocupantului care doar a promis că va aduce Partidului un milion de voturi, dacă este lăsat cu fundul pe acel scaun. Bineînțeles, pentru dat afară, orice motiv este la fel de bun. Faptul că s-a ales cel mai penibil dintre ele, cel că omul ar fi scris ceva necuvenit pe blogul său, este în firea lucrurilor, când este vorba de acest Boc din Regimul Băsescu. Așa știe el să facă politică: să bârfească ce scrie lumea pe blog și să ia măsuri. Bine că nu îmi citește și blogul meu, că m-ar fi dat de mult afară din țară.

Actul doi.:

Boc îl numește pe Diaconescu Cristian în funcția rămasă liberă, pentru că, între cele un milion de voturi promise de plecatul din funcție Baconski și cele vreo treizeci de voturi în Parlament ale părtașilor la dezertări ale diaconescului, acestea din urmă cântăresc mult mai mult în ochii lui Boc, fiind vorba de voturi reale și necesare chiar astăzi, nu în viitorul îndepărtat și imprevizibil. Mai ales că, în acel viitor, Boc Emil nici nu va mai fi prim-ministru.

Actul trei:

Băsescu semnează, la fapt de seară, „decretul” de numire a lui Diaconescu în funcția de ministru de externe și folosește prilejul acestei numiri ca să se adreseze Țării. Aflăm, cu această ocazie, că nu avem o politică de stat în domeniul public al afacerilor externe. O eventuală clarificare ideologică a ministrului de externe proaspăt numit s-ar putea petrece „mâine”, când președintele Țării s-ar putea să aibă o „intervenție cu românii”.

Totodată, constatăm că nu numai că nu a fost consultat Parlamentul cu privire la această numire, dar nici măcar nu au participat amândoi șefii de camere parlamentare la „ceremonia” ungerii ministeriale, în poză apărând doar doamna de la Cameră, îmbrăcată în doliu, probabil ca să arate mai puțină și mai potrivită lângă domnul prim-ministru. Nu se știe însă unde este domnul de la Senat.

Cât despre garanțiile morale ale noului ministru de externe, cum că va fi loial exclusiv Țării și poporului ei, acestea au lipsit cu desăvârșire din dezbaterea publică și din mesajul prezidențial.

Nu vom comenta aici speculațiile că domnul Diaconescu ar fi ofițer sub acoperire al unui serviciu secret român și că, din acel serviciu, și-ar fi dobândit domnia sa gradele militare arătate la vedere, precum și ordinele de a dezerta dintr-un partid și de a trece în altul, ori cele de a trăda diverși colaboratori sau șefi, care l-au făcut ceea ce este acum domnia sa, la suprafață, desigur. Ele sunt, cum spuneam, doar speculații. În plus, dacă s-ar confirma, aceste speculații ar o dovadă favorabilă că domnul Diaconescu are totuși proprietatea morală a loialității, chiar dacă o ține ascunsă de văzul lumii.

Ceea ce este îngrijorător este seninătatea cu care opinia publică românească acceptă teza imposibilă că un trădător poate să fie totuși loial, sau că un dezertor, chiar și numai dintr-un partid, poate să fie patriot, adică să nu dezerteze niciodată din slujba țării. Oricât de mult m-aș gândi, nu pot să îmi dau seama pe ce s-ar putea baza o asemenea opinie.

Dacă vrem totuși un răspuns liniștitor la îngrijorarea enunțată mai sus, rămâne doar să așteptăm ziua de mâine, când domnul Băsescu ne va „clarifica”, în „intervenția sa cu românii”. Hă hă hă hă hă hă