Interviu

Hari (H): Bună seara și îți mulțumesc pentru că ai acceptat să îmi dai acest interviu. Să începem cu o întrebare simplă: de ce ai ales să îmi dai un interviu, tocmai mie, ater-ego-ului tău?

Hari Bucur-Marcu (HBM): Pare simplă întrebarea, dar răspunsul este un pic mai complicat. Sper să ai răbdare să îl asculți până la capăt. În primul rând, vreau să fiu și eu, astfel, în pas cu moda jurnalismului românesc. Adică, să mă pliez și eu pe ideea că presa de la noi este doar o presă de „proces verbal”, care nu face altceva decât să consemneze ce zic unii sau alții. Așa că îți mulțumesc pentru ocazia pe care mi-o dai să spun și eu câte ceva, mai ales că ești singurul care te-ai oferit să îmi iei un interviu în ultimii zece ani. În plus, sunt convins că va fi un interviu ușor, pentru că eu cred că tu nu o să vii cu nicio întrebare-surpriză, la care eu să nu știu răspunsul. Și, în final, gândurile mele se aranajză mai ușor în pagină, dacă sunt structurate pe întrebări și răspunsuri, ceea ce constituie o formă de politețe pentru cei care ne citesc.

H: Ești un teoretician al instituționalizării domeniului apărării naționale. Ai publicat mai multe articole și o carte pe acest subiect. Ai ținut cursuri și ai scris conținutul unui curs on-line privind edificarea instituției apărării. Ba, chiar, mi-ai arătat un ghid de auto-evaluare a acestui domeniu. Toate în engleză și toate în străinătate.

Și, acum, întrebarea: de ce numai în străinătate? Adică, cu România ce-ai avut? Ai plecat și tu unde te-au plătit mai bine?

HBM: Mulțumesc pentru menționarea acestor realizări, care mă onorează. Precizez, ca dovadă de lipsă de modestie, că am publicat nu numai în engleză. Unele dintre lucrările mele au fost traduse în rusă, ucrainiană și, se pare, în armeană și georgiană. Ca să nu mă întrebi tu, îți spun de pe acum că în română nu au fost traduse. Am însă vreo două-trei articole publicate în română, în tot atâtea reviste, pe domeniul acesta, în care sunt specializat. Sunt însă destul de activ on-line, numai că nu pe teme de expertiză în domeniul instituționalizării apărării, ci mai generale.

Și, acum, răspunsul la întrebarea ta. Aș fi fost mai mult decât încântat să public, să fac prelegeri sau cursuri, ori chiar să îmi exercit expertiza în România, numai că nu s-a ivit ocazia. Să nu crezi că am stat și am așteptat, doar-doar va veni cineva să mă solicite sau să îmi facă o ofertă de lucru pe acest domeniu. După ce a apărut publicația cu Ghidul de autoevaluare a stadiului instituționalizării apărării, pe care l-ai menționat, am făcut propuneri scrise către două universități și două centre de studii, precum și către câteva persoane publice serioase, prin care mă ofeream să pregătesc un colectiv de experți și de interni ori studenți pentru a lucra un proiect de auto-evaluare a domeniului apărării României, dar am fost refuzat de peste tot, deși oferta mea era pro-bono, adică nu voiam nici măcar bani pentru a-mi cumpăra cerneală de imprimantă.

Desigur, străinii mă plătesc pentru ceea ce fac. Iar standardele sunt destul de mari, atât în ceea ce privește calitatea produselor mele, cât și onorariul asociat acestora. Păcat numai că nu sunt mai multe într-un an. Dar, de când am început să lucrez, mai ales cu Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate, s-au strâns ceva realizări și nu a trebuit să aștept ziua plății pensiei militare de stat, care este singura formă în care România mă plătește. Numai că mă plătește pentru ceea ce deja am făcut, până am trecut în rezervă, nu și pentru ce fac acum.

H: Destul de multă lume te știe de pe vremea când erai „mister-NATO” în Armata României. Pe atunci apăreai destul de mult în public, ți se luau interviuri nu numai de presa scrisă, dar apăreai și la televizor. Ai fost prezent și în presa internațională, în Wall Street Journal Europe și Stars and Stripes, și ai fost eroul unei emisiuni italiene, difuzată pe RAI 3.

Ce se întâmplă acum, de nu mai vrea nimeni să îți ia interviuri sau să îți dea „spațiu de antenă”? Nu mai ești tu popular, pentru că nu mai ai treabă cu NATO? Sau nu mai este NATO popular în România?

HBM: Răspunsul scurt este da. Adică, nici eu nu mai sunt popular și nici NATO nu mai este popular, în România. În ceea ce mă privește, lipsa de popularitate nu se datorează faptului că nu aș mai avea treabă cu NATO, pentru că nu este așa. Chiar acum două luni, am petrecut câteva zile la Cartierul General NATO de la Bruxelles, într-o vizită de documentare, în vederea realizării unui studiu privind sistemul lor de managementul crizelor, studiu ce va fi publicat în curând.

Nu cred că populariatea pe care ai menționat-o în introducerea la întrebare mi s-a datorat mie, personal, ci oportunismului popular, în perioada în care s-a manifestat ea. Vorbim de un deceniu istoric, 1994 – 2004. Poate voi publica vreodată ce știu eu despre acea perioadă. Nu am făcut-o până acum, pentru că nu sunt sigur cât de relevante ar fi aceste informații pentru cei de astăzi, sau cei de mâine, dar, ca experiență publică, a nației române, perioada a fost cu adevărat istorică. Pe vremea aceea, singura cale a României de a ajunge în Europa era prin NATO, iar publicul, în înțelepciunea sa colectivă, a fost foarte conștient de acest lucru și a dat atenție și chiar apreciere celor care am pus umărul ca să ajungem acolo.

Am zis că această atitudine este oportunism popular, pentru că, odată ajunși în NATO și, ulterior, în Europa, subiectul nu a mai fost interesant pentru public. Din păcate, nu a mai fost interesant nici pentru guvernanți, dar asta este o altă poveste.

H: De ce nu vrei să spui povestea asta acum? Chiar mă uitam că ai răspuns prea cuminte la toate întrebările. Nu ai spus nimic memorabil, care să poată fi preluat de agențiile de știri și de presa de proces verbal.

HBM: Mda, cam ai dreptate aici. Cel puțin o știre tot ar fi, dar ar trebui descoperită și reformulată, nu luată ca atare, sub formă de citat. Ceva de genul: „expert internațional afirmă că, în România, nu există interes pentru a se cunoaște starea instituției apărării naționale”.

Cât despre povestea la care mă inciți, este destul de lungă și încâlcită. În principiu, nu este deloc neobișnuit dezinteresul față de NATO al autorităților statelor devenite membri mai de curând. Încă de la primele trei foste comuniste primite în NATO, adică Polonia, Cehia și Ungaria, s-a observat acest lucru. Dezinteresul a mers până acolo încăt s-a discutat, este drept că neoficial, și alternativa dării afară din Alianță, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate. La noi, acest dezinteres este mascat de câteva elemente punctuale, cum ar fi participarea cu trupe în „teatrele de operații” unde merge NATO sau organizarea Summitului NATO la București, în 2008.

Știi ce îmi place la acest subiect? Îmi place că, în afară de câțiva dintre noi, restul publicului nici nu observă lipsa de interes sau chiar opoziția la NATO a actualilor guvernanți. Probabil, pentru că au mentalități asemănătoare, și guvernanții și publicul, moștenite de pe vremea când eram membri speciali ai Tratatului de la Varșovia. Pe vremea aceea, nu conta decât ce părere are despre tine Moscova. Deci, dacă te puneai bine cu sovieticii, puteai să faci ce vrei în Tratat, chiar să nu participi la unele aplicații, cum li se ziceau exercițiilor cu trupe și să te dai dizident, dar în interior.

Acum, cu NATO, începând cu președintele Băsescu, toată lumea este convinsă că, dacă te pui bine cu americanii, poți face ce vrei în NATO, chiar să nu îți îndeplinești obligațiile de membru, privind contribuția la apărarea comună. Și, aparent, au dreptate.

De ce spun aparent? Pentru că NATO nu este organizat și nu funcționează la fel ca Tratatul de la Varșovia. Desigur, fără Statele Unite ale Americii, nici nu ar exista această Alianță. Ar fi altceva, dar nu NATO. Iar, orice diminuare a contribuției americane la puterea militară a Alianței înseamnă, deocamdată, o slăbire a acestei puteri, pentru că europenii nu sunt încă pregătiți să pună ceva în loc. Dar, în procesul de planificare și în cel al luării deciziilor, americanii sunt doar un vot între altele, fiecare asemenea vot având și putere de veto, de la statul cu contribuția cea mai mică și până la puternicii lumii. La fel, și dreptul la inițiativă aparține tuturor membrilor.

În NATO, spre deosebire de Tratatul sovietic, nimeni nu așteaptă să le spună americanii ce să facă, ori ce părere sau ce atitudine să aibă, față de orice subiect, fie el strategic, fie de activități curente.

Nu este însă mai puțin adevărat că, dacă există un stat care, voluntar, fără să i se ceară, se subordonează necondiționat unui alt stat membru NATO, fie el Albania sau America, celălalt stat ar fi tâmpit să zică: stai puțin, nu este nevoie să mi te subordonezi, că suntem egali în Alianță. Mai ales când această subordonare înseamnă și ceva avantaje materiale, cum ar fi achizițiile de armamente.

Ce vreau să zic aici, este că, în relațiile internaționale, inclusiv în probleme de securitate și apărare, președintele Băsescu și guvernul său au o mentalitate de slugi. Din acelea puturoase, care, în loc să își facă datoria pentru care primesc ele casă și masă, bagă praful sub colțul covorului și apoi se gudură pe lângă stăpân, când intră în raza lui vizuală, ori îl înjură pe la spate și îl fac licurici, atunci când sunt convinse că nu le aude. Și mai au impresia că șmecheriile lor nu sunt observabile și că ceilalți sunt fraieri.

H: Eu zic să ne oprim aici. Haide să publicăm acest interviu și să vedem reacțiile. Dacă vom avea cerere pentru alte întrebări și răspunsuri, vom continua. Dacă nu, nu. Oricum, rămânem în contact. Noapte bună!

Dragi cititori, dacă aveți cumva propuneri de întrebări pentru Hari Bucur-Marcu, vă rog să nu ezitați să le puneți, chiar mai jos, la Comentarii. Promitem că vom răspunde sincer și complet la fiecare dintre ele.