De-ale noastre

Când mergi cu trenul, te mai fură gândul, chiar dacă ai internet și laptop și aer condiționat. Nu știu prin ce asociație de idei, astăzi, în tren, gândul mi-a fugit la o întâmplare de acum aproape patruzeci de ani. Eram tineri cadeți, sau elevi de școală militară cum li se spunea pe atunci, iar unul dintre noi, cel ce ne era un fel de șef de clasă, o cam luase razna cu închipuirea că el este chiar comandantul nostru, sau leader-ul, cum se spune în zilele astea.

Numai că nu era. Pentru că leader-ul nu poate fi numit, pe nici un criteriu administrativ. Un ins poate fi numit comandant, sau șef, dar nu leader. Adică, este leader doar cel în care ceilalți membri ai colectivului au încredere, îl urmează și așteaptă să le fie mai bine sub conducerea lui, fie ea și neconfirmată de ierarhia oficială. Așa că, un șef numit fără să fie și leader de-adevăratelea nu are decât să stea și în cap și în coadă, că tot nu va câștiga încrederea subordonaților, iar aceștia nu îl vor urma decât în silă, convinși că nu le va fi mai bine, dar temându-se să nu le fie mai rău dacă se răzvrătesc.

Ca orice tip incapabil să își impună autoritatea, colegul din poveseta mea s-a plâns comandantului de pluton, sau de companie, nu mai țin bine minte. Cert este că, în speranța că îi va întări autoritatea șefului nostru, acest ofițer s-a gândit să ni se adreseze moralizator și ne-a ținut o „prelegere”. Când a ajuns la argumentul „credeți voi că este chiar așa de ușor să fii șef, că oricine poate face treaba asta?!” eu am zis, cu glas tare, DA, deși întrebarea era, evident, retorică.

Ca urmare, din secunda următoare am fost pus în locul acelui coleg. Nu contează dacă am dovedit sau nu că este floare la ureche să fi leader și șef în același timp. Pentru că această situație a durat doar vreo două sau trei zile, după care lucrurile au intrat în normal, fiecare re-ocupându-se de ce făcea și până atunci. Doar că șefuțului nostru îi venise mintea la cap și modestia în comportare.

Nu v-am spus această povestioară pentru că arăt eu bine în ea, ci pentru că, fugindu-mi gândul de la ce făceam când mergeam cu trenul, mi-a venit să vă întreb: dacă v-ar propune cineva să fiți numiți în orice fotoliu de șef v-ați alege, de la cel de șef al scării de bloc și până la cel de președinte al României, pe care vi l-ați dori cel mai mult?

Puteți face acest exercițiu și dacă sunteți deja șef pe undeva.

Și, v-aș întreba mai departe, știți de pe acum care ar fi primul lucru pe care l-ați face ca șef în noua funcție? Dar al doilea? Ori, al treilea? Sau așteptați cuminți să vă vedeți acolo și apoi să vă lămuriți ce înseamnă să fi șef pe funcția dorită?

Mai departe, în ordine cronologică, pe care loc s-ar situa plăcerea manifestată sau secretă că ați ajuns șef exact pe postul râvnit? Și, tot în aceiași ordine, a câta trăire sau stare de suflet ar fi neliniștea că nu o să puteți face față?

Încerc să vă propun aici ceva mai mult decât un exercițiu mental bun pentru trecut vremea când mergi cu trenul.

Vă ofer astfel ocazia să adoptați o modalitate prin care putem recunoaște, pentru noi înșine, că nu toată lumea este făcută să fie șef și că sunt destui cei care, dacă ar avea bun simț, ar suferi sau chiar ar trăi o dramă în funcțiile de șef în care se află acum, pentru că nu au ce să caute acolo.

Și, acum, dezvoltarea problemei. Dacă ar veni cineva și v-ar cere să numiți pe altcineva într-o funcție de șef, oricare vreți dumneavoastră, de la cea de șef de scară și până la președintele României, ați știi pe cine să propuneți?

Adică, v-ați gândit vreodată despre cineva pe care îl cunoașteți, de preferință personal, că, uite, domnul ăsta sau doamna asta ar fi bun sau bună să fie șef acolo ori dincolo? Și, eventual, să vă mirați că nu este? Ba, chiar mai mult, să vă pară foarte rău că nu este? Uneori, atât de rău încât parcă ați face ceva ca să fie?

Zic toate astea dintr-un singur motiv. Societatea în care trăim, astăzi, în România, se prăbușește, fie că recunoaștem sau nu, fie că vrem sau nu. Este, oarecum, în firea lucrurilor să se întâmple așa, pentru că, în multe dintre dimensiunile ei, această societate a fost construită nătâng, artificial și cu materiale de cea mai proastă calitate. Toți cei care ne-am bazat existența pe prezumția că această construcție este trainică, estetică și funcțională vom avea serioase probleme existențiale, chiar înainte de prăbușirea ei totală, anticipată aici.

Conducătorii noștri de astăzi sau, cum le-a spus, inspirat, Tudor Gheorghe într-o colindă tristă de Crăciun, „domnii mari de astăzi” sunt, în mod extrem de evident, parte a problemei prăbușirii societății românești, deci nu au cum să fie, sub nici o formă, și parte a soluției acestei probleme.

Mai mult chiar, problema nu este deloc politică, deci, politicienii, fie ei domni mari sau mai mici, nu pot să își găsească locul în această ecuație. Și asta nu numai la noi, ci în toată lumea unde societățile se destramă și se reconstruiesc.

În schimb leader-ii, cei adevărați și nu cei puși în funcții, sunt, la fel de sigur, necesari găsirii și impunerii de soluții în favoarea membrilor societății cei mai afectați de schimbările dezastruoase pe care le vedem deja și, mai ales, pe care le întrevedem.

De aceea este important ca noi să facem, în fiecare zi, exerciții mentale de descoperire a acestor leaderi, între oamenii de lângă noi. Și, atunci când vom fi antrenați suficient în acest exercițiu mental, chiar să purcedem la alegerea acestor leaderi.

Cine știe, poate vom reuși să mai salvăm ceva. Iar, dacă nu, să ne angajăm neîntâziat la făurirea unei noi societăți românești, mai bună, mai frumoasă și mai funcțională.