Încă un an după Eminescu

De cum am învățat prima poezie de Mihai Eminescu, am început să sărbătoresc, în fiecare an, ziua sa de naștere, ca pe un eveniment intim și sănătos minții și sufletului meu. Anul trecut, însă, am făcut publică această sărbătoare personală, într-un blog.

Anul acesta, mi-am zis să continui cu un nou text omagial și, ca să nu mă repet, mi-am aruncat ochii pe ce scrisesem acum 365 de zile. Am descoperit că textul acela este la fel de actual și astăzi, din păcate. Singura diferență este că au trecut nu 161 ci 162 de ani de la aprinderea candelei sale la icoana neamului românesc.

Așa că, lipsit total și de modestie și de inspirație să mai scriu altceva decât am scris mai an, vă invit să citiți sau să recitiți:

Eminescu

La 585 ani după Dante Aligheri al italienilor și la 419 ani după Francois Villon al francezilor, a venit pe lume și Mihai Eminescu al românilor. Era tocmai perioada în care un grup de inimoși din provinciile românești se dăruiseră ideii de facere a poporului român și începuseră să îi scrie o istorie, să îi organizeze viața socială și politică, să se ocupe de educarea populației, mă rog, să facă cele de trebuință pentru aducerea pe lume a unui popor.

Este drept că această întreprindere de suflet și ambițioasă peste limitele posibilului venea la două sute cincizeci de ani după ce Cardinalul Richelieu inventase statul cu instituțiile sale și cultura unitară, inclusiv limba comună, trebuincioase oricărui popor constituit sau unificat. Dar planul de lucru al Cardinalului, chiar așa de demult cum era el, era un plan bun, pe care se putea edifica un popor și patria aferentă.

De cum s-au pus pe lucru, bieții părinți ai poporului român au descoperit că trebuie să facă ei totul. Ei au constitutit sistemul politic și tot ei au trebuit să fie primii politicieni români, de la domnitor și prim-ministru până la ambasadori. Ei au trebuit să fie primii cărturari și profesori, și tot ei au trebuit să fie primii gazetari.

Unele dintre aceste întreprinderi le-au reușit mai bine, altele au fost cam improvizate sau amatoricești pentru a fi așa cum ar fi fost de dorit. În tot cazul, la data la care Dumnezeu l-a dăruit pe Eminescu românilor, facerea poporului român era mai mult o reușită decât un eșec.

Imediat cum l-au văzut și și-au dat seama cine este, părinții patriei l-au luat pe Eminescu de mână și l-au grăbit să umple golurile pe care ei le lăsaseră în acea facere a poporului român, deși încercaseră, săracii, dar, uneori, vai cu ce rezultate. Erau goluri în crearea limbii, erau goluri în scrierea literaturii, erau goluri în sistemul de educație, erau goluri în gazetărie. Și, mai presus de toate, era un gol imens în sufletele oamenilor, un gol pe care doar poezia ar fi putut să îl umple.

Iar Eminescu s-a pus pe treabă, de foarte tânăr, arzând etapele și dăruindu-se monumentalei sarcini de a dărui unui popor o limbă literară, o inimă și o conștiință. După care, încă foarte tânăr, a murit.

Acum, la 161 de ani de la venirea pe lume a lui Eminescu, haideți să ne mai uităm o dată la moștenirea lui.

Limba literară română este pe cale de dispariție. Nu se mai folosește corect nici măcar în scrierile sau zicerile oficiale, ca să nu mai vorbim despre publicul larg. Primul ministru de astăzi, deși pretins universitar, vorbește cu dezacorduri gramaticale, pe când președintele României semnează documente oficiale cu numele său prescurtat într-un cuvânt de rușine.

Conștiința poporului român de astăzi se reduce la ce și cât poate să fure de la statul său, iar când nu mai are nimic de furat, ori pleacă pe unde vede cu ochii, ori se împrumută de la străini ca să mai aibă de unde se înfrupta pe degeaba. Jurnalismul inventat în românește de Eminescu, acela articulat cu argumente și opinii în favoarea exclusivă a nației și nu a sponsorilor de gazetă, nu mai există, nici ca expresie a conștiinței populare, nici ca scriere literară. Acest jurnalism s-a transformat în proces verbal. Se scrie în gazete și se spune pe post doar ce zic unii sau alții, în general ființe agramate și dezarticulate în declarații, de la politicieni ridicoli la sportivi cu cotă de inteligență la nivelul troleibuzelor bucureștene, adică sub 100, sau la așa-zișii mondeni, personaje incapabile să vorbească orice limbă, deci cu atât mai greu capabili să spună ceva coerent și complet în românește.

Cât despre inima poporului român, ea a încetat să mai bată din momentul în care acest popor nu a mai iubit nimic altceva decât banul nemuncit și nemeritat. Nu a mai iubit satul pe care l-ar fi făcut de rușine dacă nu se arăta vrednic. Nu a mai iubit orașul pe care l-a împuțit cu gunoaie și garduri și gărdulețe care arată clar că ce e al meu din spațiu public nu este și al tău, bă! Și, mai presus de toate, poporul român a încetat să iubească pe fiecare om în parte, fie el femeie, copil sau bărbat tânăr ori bătrân.

În asemenea situație, este oare de mirare că tot mai mulți membri ai acestui popor român se întreabă nu la ce ne mai trebuie Eminescu, ci cine este el?

Dacă nu știați, Eminescu este cel care a scris cu sinceritate, dar degeaba:

Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

La sugestia unui stimat cititor (sau a stimatului cititor) al acestui blog: