vineri, 31 august 2012

Cine a mai murit?


De fapt, întrebarea corectă este cine a mai murit și ne pasă? Pentru că, să întrebi așa, în general, cine a mai murit aproape că nu are sens, într-o lume în care moartea face parte din viață. Ba, mai mult chiar, este sensul, dacă nu chiar rațiunea vieții.


Pe vremuri, adică pe timpul comunismului, existau doar două ziare naționale. Unii chiar se întrebau de ce era nevoie de două, când unul ar fi fost prea îndeajuns să poarte cuvântul Partidului până la urechile și inimile maselor. Decum s-a făcut „revoluția”, unul dintre aceste două ziare și-a schimbat numele din Scânteia în Pravda, tradus în românește cu Adevărul, iar celălalt a rămas cu același titlu de România liberă și cu aceeași rubrică a anunțurilor cu vânzări, cumpărări și, mai ales, cu morți.
Rubrica aia a morților era, de altfel, singura diferență de structură și conținut între cele două oficioase comuniste. Iar românii care citeau România liberă se interesau, în primul rând, de cine a mai murit. În majoritatea cazurilor, până atunci, cei anunțați acolo fuseseră necunoscuți cititorilor, dar familiile și prietenii lor se gândiseră să le facă publică ieșirea dintr-o viață anonimă. Din motive doar de ei știute.
Gluma epocii era că toată lumea se uita, mai întâi, la rubrica morților pentru că se aștepta cu nerăbdare vestea cea mare a decesului celui mai iubit fiu al poporului român și al alesei sale soții.
Era vorba, fără îndoială, de o dorință de schimbare în viața cititorilor României libere. De fapt, putem spune că era mai mult o reverie, o furnicătură pe șira spinării, de tipul ce-ar fi dacă..., decât de o dorință adevărată. Pentru că, altfel, dacă ar fi dorit să schimbe ceva în viața lor, cititorii ar fi putut să o facă, pentru că așa este construită lumea, din dorințe, efort și realizări.
A trebuit să vină alții și să îndeplinească visul românilor de trecere a cârmaciului de atunci în rândul morților. Mai cu o agentură, mai cu o manipulare, mai cu un „patriot” aflat în slujba altora, s-a pus de o revoluție și de îndepărtarea sângeroasă a șefului statului. Unii i-au zis lovitură de stat acestei întâmplări, dar li s-a închis repede gura, pentru că orice lovitură de stat devine, automat și instantaneu, o revoluție, atunci când este „legitimată” de mase.
Nici nu a costat mult o asemenea întâmplare. Prețul în vieți omenești a fost nesemnificativ, de 0,007 la sută din populația Țării. Adică de șapte morți la 100.000 de români. Iar dacă soldații noștri ar fi fost instruiți în mânuirea armelor de foc și ar mai fi știut să și identifice inamicul înainte de a-l „nimici”, probabil că nu am fi avut nici măcar un mort la aceiași 100.000. Adică, ar fi murit doar cei uciși cu intenție.
Și în zilele noastre plutește în aer o boare de schimbare. Românii se uită acum la televizor, să vadă cine a mai murit. Marea presă scrisă a dispărut de mult, iar România liberă are un tiraj infim, care nu acoperă nici măcar o sutime din cei doritori să vadă un anumit anunț la rubrica morților.
De data asta, însă, cei ce atunci au pus mâna și au realizat schimbarea pentru români, astăzi se împotrivesc violent și vocal la îndepărtarea șefului, cârmaciului și primului părinte al nației, că despre vreun fiu iubit al poporului nu mai poate fi vorba.
Iar dorinței de îndepărtare a acestuia, exprimate și materializate prin vot de șapte milioane și jumătate de poporani, i-au zis lovitură de stat. Nici vorbă de „revoluție”, la asemenea cifre modeste. În ceea ce privește legitimarea, tot ei au stabilit un prag mai înalt cu un milion decât s-au strâns, la urne, să îl dea jos pe protejatul lor.
Nici despre victime în stradă ale „schimbării” nu mai poate fi vorba. În afara câtorva sute de entuziaști pașnici și intelectuali, cine altcineva ar mai „demonstra” și ar mai „lupta” pentru îndepărtarea cârmaciului național? Și, mai ales, de ce s-ar sacrifica pentru asta? Ca să vină cine, în locul lui? Și să facă ce?
Așa că, mai bine așteptăm. Pentru că românul știe cu siguranță: cu o moarte toți suntem datori... mai devreme sau mai târziu.



2 comentarii: