În Sibiul
tradițional, se întâmplă așa. Dimineața devreme se sacrifică porcul. Apoi, pe
parcursul zilei, un meșter măcelar, secondat de ajutoare formate din membrii
familiei ce a cumpărat porcul, prepară tot ce se poate din acel porc, astfel
încât, la sfârșitul zilei, să rezulte o cantitate de carne, mezeluri, slănină
și șorici proporțională cu cât cântărea porcul pe când era viu. Această
procedură este nu numai tradițională, dar și economică, atâta vreme cât, în
total, familia respectivă iese mai ieftin să cumpere un porc viu și să își
producă din el cărnurile necesare traiului pentru un număr de zile, decât să
cumpere din comerț acele cărnuri, atunci când îi vine pofta.
La fel este și cu
producerea puterii militare într-un stat ca România. În prima oră a unui ciclu
de realizare a acestei puteri, executivul nației, format din președinte și
guvern, supravegheat de parlament, investește bugetul alocat apărării naționale
și îi pune la treabă pe meșterii militari să producă putere militară, secondați
de alți membri ai publicului românesc, cărora li se zice voluntari sau
conscripți, după caz. Ceea ce aceștia fac, pe timpul ciclului de producție,
prin achiziții de echipamente, armamente și consumabile necesare, prin
antrenamente, exerciții și toate celelalte forme de pregătire teoretică și
practică a mânuitorilor acelor echipamente și armamente, prin dobândirea de
experiență practică în diferite operații din Lume, astfel ca, la sfârșitul
acelui ciclu, să rezulte o anumită putere militară, capabilă să apere Țara în
orice confruntare militară în care se presupune că ar fi implicată.
Din punct de vedere economic și financiar, producerea puterii militare de
statul însuși ce trebuie apărat este întotdeauna mai ieftină decât abandonarea
acestei apărări în mâinile altora, fie ei prieteni, neprieteni sau chiar
inamici. Asta, atâta vreme cât politicienii și militarii, împreună, pot să
răspundă la întrebarea simplă dar grea „de câtă putere militară este nevoie
pentru a ne apăra Patria?”
Ceea ce este la fel ca la parabola cu porcul. Și acolo, familia care a
decis să cumpere un porc viu de 200 de kilograme, să zicem, știe cam câtă
carne, câți cârnați, tobă și toate celelalte mezeluri, câtă slănină, oase și
șorici, vor rezulta din acest porc. La prețul porcului viu se adaugă costurile
plății meșterului măcelar și ale procurării ingredientelor, altele decât cele
ale porcului, ce trebuie puse în produsele finite, precum și munca în natură a
ajutoarelor din rândul familiei. Dacă vreunul dintre aceste ajutoare și-a luat
liber de la serviciu fără plată pentru ziua respectivă, se adaugă și costul
acelei zile, bineînțeles. Rezultă de aici un cost total. Împărțit acest cost la
cantitatea așteptată de produse, va rezulta un cost mediu pe kilogramul de
produs finit. Așa că, înainte ca porcul să fie sacrificat, familia noastră știe
la ce se angajează, atât din punct de vedere al conținutului produselor pe care
le va avea la sfârșitul zilei, cât și al costurilor asociate acestora. Și mai
știe ce nevoi vor fi satisfăcute cu produsele din porc, atât cantitativ, cât și
ca durată în timp.
Acesta pare un model simplu, dar nu este. Pentru că, de cele mai multe ori
și în cele mai multe locuri din Lume, alocarea resurselor pentru apărarea
națională nu se face având în minte vreun anumit rezultat concret, exprimat în
putere militară. În afara câtorva state ce au o tradiție în folosirea sau
implicarea puterii lor militare ca expresie a politicii lor externe, toate
celelalte state investesc cât pot ele de puțin în domeniul apărării naționale,
în speranța că nu vor avea niciodată nevoie să se exprime internațional prin
intermediul acestei puteri militare.
Problemele apar atunci când un asemenea stat ce nu a investit suficient și
rațional în puterea sa militară este amenințat sau chiar agresat de un alt stat
sau de un alt actor internațional non-statal. Atunci, statul agresat nu are
altă soluție decât să se plaseze la mila și compasiunea altor state, ca să
suplimenteze ele lipsa lui de putere militară și să îi apere ori să îi redea ele
teritoriul și libertatea. În nenumărate exemple din istoria recentă, indiferent
dacă statul agresat a găsit până la urmă compasiune și sprijin în rândul altor
state sau nu, costurile suportate de acel stat în urma amenințărilor cu forța
militară ori chiar a folosirii acelei forțe militare împotriva sa au fost
întotdeauna mult mai mari și mai grele decât cele ce ar fi trebuit statul
respectiv să le suporte prin producerea din timp a unei puteri militare proprii,
adecvate amenințărilor și riscurilor la adresa securității sale naționale.
În ultimul sfert de secol, România a făcut parte dintre aceste state ce nu
au investit suficient în puterea lor militară. Iar acest lucru a fost posibil
deoarece România nu s-a simțit amenințată și nici nu a fost agresată militar,
în tot acest timp. La fel ca multe alte state europene, România a pornit de la
premisa că un război de invazie pe continentul nostru nu este posibil, în
viitorul previzibil.
Numai că o asemenea premisă a fost infirmată acum șapte ani, cu ocazia
invaziei Federației Ruse în Georgia, aceasta din urmă fiind un stat european,
cel puțin din punct de vedere geografic. Acum șase ani, aceeași Federație Rusă
a publicat strategia sa de securitate națională, în care indentifică Occidentul
ca pe o sursă de amenințare la adresa ei, strategia prefigurând și măsuri
militare împotriva amenințării respective. Cea mai concretă și vizibilă măsură
luată în acest sens a fost multiplicarea efortului financiar pentru realizarea
puterii militare a rușilor.
Din acest Occident face parte și România, care a aderat la NATO acum unsprezece
ani și la Uniunea Europeană acum opt ani. Începând de acum vreo trei-patru ani,
Federația Rusă tot avertizează România să nu mai facă parte din acest Occident,
măcar din punct de vedere militar, altfel având de a face față armelor
rusești.
Cu doi ani în urmă, Rusia a desfășurat primul mare exercițiu militar în
partea de nord a Europei, arătându-se astfel capabilă să înceapă și să poarte
cu succes un război împotriva statelor de acolo, ori chiar să cucerească
Artica. A cucerit însă Peninsula Crimeea din Marea Neagră, ce aparținuse de
drept Ucrainei. Asta s-a întâmplat acum un an de zile. Tot de atunci a început
o retorică agresivă a Rusiei împotriva României, a cărui corolar a fost ideea
că Federația Rusă poate „ajunge la București” în câteva zile, dacă nu ore. În
același timp, la granița de est a României se desfășoară un război civil din ce
în ce mai violent și mai distrugător, instrumentat împotriva autorităților
ucrainene de aceeași Federație Rusă.
De la invazia Georgiei încoace, președintele și guvernele de la București
au redus continuu finanțarea apărării naționale a României. Bugetele anuale ale
Ministerului Apărării Naționale au fost ținute la jumătate din minimul convenit
politic cu aliații României din cadrul NATO, iar raportul dintre finațare și
rezultate a fost de sub unu la patru. Adică, pentru fiecare leu cheltuit pentru
apărare s-a produs o putere militară de 25 de bani.
A fost ca și când familia de sibieni tradiționali ar fi știut că le trebuie
un porc de 160 kilograme care să le dea 160 de kilograme de carne, mezeluri și
alte produse, dar ar fi pus deoparte bani doar pentru unul de 80 de kilograme,
iar când au tăiat porcul ăsta slab, ar fi obținut din el doar 20 kilograme de
carne și mezeluri.
Cum de s-a ajuns aici? În primul rând, nimeni, niciodată, în ultimii opt ani, nu a discutat
instituțional vreo listă de riscuri și amenințări la adesa securității
naționale a României, de natură să impună un răspuns militar. Astfel, nimeni,
niciodată, nu a stabilit instituțional de câtă putere militară și de care fel ar
avea nevoie România pentru a contracara aceste riscuri și amenințări.
Guvernanții români de toate culorile politice s-au comportat ca și când
problema apărării naționale a României nu este problema lor, ci problema
aliaților din NATO și, mai ales, problema „partenerului stategic”, adică a
Statelor Unite ale Americii. A fost ca și când acestea, NATO și SUA, le-ar fi spus
românilor care le sunt riscurile și amenințările și care ar trebui să fie răspunsul
pregătit pentru contracararea lor. Iar, dacă nu le-au spus românilor nimic,
înseamnă că nu sunt riscuri și amenințări de care să amintească ele. Și tot ele
s-ar fi rugat pe lângă români să le lase să își instaleze oarece baze militare
pe teritoriul României, ca să o poată apăra mai bine, pe când publicul român și
guvernul său stau, se uită și se minunează.
În al doilea rând, nimeni, niciodată nu a controlat instituțional și
democratic modul în care funcționează „fabrica” de produs putere militară la
români. Astfel că fiecare președinte și guvern au făcut ce au vrut ei cu Ministerul
Apărării Naționale și „angajații” săi, fără să fie întrebați vreodată de cineva
de ce fac ceea ce fac, așa cum vor ei. Ani de zile au fost puși în fruntea
acestui minister decidenți civili care nu s-au priceput câtuși de puțin la
guvernarea domeniului apărării naționale. Dar și în fruntea militarilor au fost
puși generali de carton, inventați de aceeași politicieni, pe criterii de
cumetrie sau de interese personale. Nimeni din Parlamentul României nu a văzut
acest lucru și nu a zis nimic. Nici publicul larg, direct sau prin mijloacele
de comunicare în masă, nu s-a arătat vreodată interesat de acest subiect, ca și
când ar fi fost treaba altora.
În al treilea rând, tentația de a face bani nemunciți de pe urma
militarilor a fost mult mai mare decât cerința de a produce putere militară pe
seama acelorași militari. În ultimul sfert de secol, afacerile ce s-au derulat
în cadrul Ministerului Apărării Naționale, fie că a fost vorba de afaceri cu
terenuri, cu echipamente, cu arme sau chiar cu personal, s-au desfășurat
preponderent pe criteriul ce le iese șefilor din afacerea asta. Atât lor,
partidelor ce i-au pus acolo, dar și familiilor și prietenilor lor.
Și mai sunt și alte rânduri sau motive pentru care nu se știe nici de câtă
putere militară are nevoie România astăzi și în viitorul apropiat, nici de câte
resurse financiare, umane sau materiale ar fi nevoie pentru realizarea acestei
puteri militare. Aceste motive pot fi de natura corupției instituționalizate, ori a
bulversării valorilor din societatea românească sau chiar din armată, de natura
intervenției psihologice ostile necontracarate asupra publicului și militarilor
români, de rivalități și orgolii manifestate în competiții neloiale de diferite
ministere, agenții și servicii, precum și altele asemenea. Nu are rost să mai
amintim ori să le dezvoltăm aici astfel de motive, atâta vreme cât nu ne
propunem să le abordăm pentru soluționare, pe fiecare în parte.
Să notăm doar că, atâta vreme cât nu se vor face reformele, corecțiile și
reparațiile necesare funcționării corecte a sistemului de generare a puterii
militare a României, această putere miliară nu se va realiza niciodată în forma
și cantitatea cerute de situațiile de securitate națională la care este expusă
Țara, sau la care ne așteptăm să fie expusă în viitor. În plus, până atunci,
funcționarea sistemului va costa întotdeauna nejusiticat de scump și va produce
dezamăgitor de puțină putere militară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu