joi, 5 februarie 2015

Optiuni strategice de securitate pentru Romania

Optiunea Unu este ca România să nu facă nimic. Adică, să facă doar strictul necesar pentru realizarea forțelor militare naționale convenite cu NATO, în cadrul procesului de planificare comun, precum și pentru găzduirea pe teritoriul său a unității de comandă și control a NATO ce abia s-a stabilit să se instaleze la noi și a bazelor militare americane deja instalate sau în proces de finalizare a instalării lor.


Pentru această opțiune, noua strategie națională de securitate, cea a președintelui Klaus Iohannis, va consemna doar riscurile și amenințările convenite atât cu NATO cât și cu americanii că sunt identificabile în spațiul vital românesc și va da tuturor componentelor sistemului național de apărare acele misiuni strategice care răspund acestor amenințări și riscuri, stabilind totodată direcțiile strategice pentru constituirea și pregătirea acelor forțe armate care fac din România un „aliat puternic”, cum i-a zis secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, în luna ianuarie 2015, când președintele ei a vizitat Cartierul General NATO de la Bruxelles. Forțe armate ce vor fi, cu necesitate, egale cu cele convenite prin sistemul de planificare comun a forțelor în NATO.
Într-o formă simplificată, efortul financiar anual pentru aceste forțe armate, constituite și menținute la un nivel de performanță acceptabil, s-ar calcula înmulțind numărul total de personal militar activ necesar pentru încadrarea unităților cu o sumă per capita ce cuprinde totalul cheltielilor de operare, de achiziții sau investiții și de dezvoltare ale sistemului național de apărare. În practică, ar trebui să vorbim de undeva între 80 și 100 de mii de euro pentru fiecare cască, bască ori caschetă. Adică, dacă avem de constituit o forță de 30.000 de militari, va trebui să alocăm anual între 2,4 și 3,0 miliarde de euro prin bugetul de stat. Adică, dublu decât i se alocă în prezent Ministerului Apărării Naționale, care are acum în subordine mai bine de două ori mai mulți militari decât cei justificabili prin planificarea comună NATO.
De aici rezultă că, dacă România adoptă Opțiunea Unu, va trebui totuși să facă două lucruri. Va trebui să reducă dramatic personalul activ din Ministerul Apărării Naționale, la mai puțin de jumătate din cât este în prezent, precum și să dubleze bugetul acestui minister. De fapt, deoarece reducerea personalului se realizează doar cu costuri suplimentare față de bugetul normal, efortul financiar necesar va fi semnificativ mai mare decât dublul actualului buget.
În momentul de față, intențiile strategice privind apărarea națională se discută public în procente din produsul intern brut (PIB), existând un acord politic general ca acest procent să fie ridicat de la puțin peste unu la sută la doi la sută, în următorii trei ani. Cum PIB-ul României este sub 150 de miliarde de euro, înseamnă că, din punct de vedere al finanțării, România ar putea face fezabilă Opțiunea Unu doar dacă forța ce urmează a fi realizată nu va depăși 25 de mii de militari. Asta, peste trei ani.
Deci, Opțiunea Unu nu înseamnă menținerea stărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi, ci realizarea unei puteri armate minime, destinată exclusiv îndeplinirii angajamentelor asumate cu aliații noștri. Pentru aceasta, este nevoie de o strategie de punere în practică a Opțiunii Unu și de consolidare a ei, ulterior acestei puneri în practică, într-un orizont total de timp de patru-cinci ani.
Evident, menținerea strărilor de lucru așa cum sunt ele astăzi nu este o opțiune. Este doar o continuare a abandonării responsabilității de a apăra România, așa cum s-a întâmplat până acum.
Opțiunea Doi este ca România să parcurgă un proces propriu de evaluare strategică a propriei sale securități naționale, să identifice independent toate riscurile și amenințările la adresa acestei securități, să își stabilească obiectivele strategice în funcție de viziunea sa pe termen lung, privind locul și rolul pe care ar vrea să îl ocupe și să îl joace pe scena Lumii, să determine cât din necesarul de securitate națională este produs prin apartenența la NATO și cât prin parteneriatele strategice, în special cel cu Statele Unite ale Americii, precum și cât i-ar mai rămâne de produs independent, cu resurse proprii.
Pentru aceasta, noua strategie de securitate națională, cea a președintelui Klaus Iohannis, va trebui să reflecte rezultatele procesului de evaluare strategică amintit mai sus, să stabilească misiunile strategice pentru toate componentele sistemului național de apărare și să proiecteze îndeplinirea acestor misiuni prin realizarea forțelor necesare, în format complet și într-un orizont de timp acceptabil.
Deocamdată, nu știm cu certitudine care este viziunea României pe termen lung, deci nu putem aprecia acum și aici de câtă putere militară este nevoie pentru punerea în practică a acestei viziuni, nici care sunt toate amenințările și riscurile de securitate cărora România va trebui să le dea un răspuns adecvat, cu toate elementele sale de putere militară sau de altă natură. Este însă evident că, în cazul Opțiunii Doi, efortul financiar pentru realizarea cu mijloace militare a politicii de securitate rezultată din noua strategie va fi egal cu, sau mai mare decât cel din Opțiunea Unu. De aici rezultă că decizia politică consensuală deja luată, de majorare a bugetului de apărare la doi la sută din PIB, gradual, în următorii trei ani, s-ar putea să nu fie suficientă pentru finanțarea acestei Opțiuni Doi.
Indiferent de opțiunea strategică pe care o reflectă noua strategie de securitate națională, avantajul ei real este că justifică politic cheltuirea banului public pentru apărarea națională. Asta, pornind de la premisa că banul public alocat apărării naționale va fi cheltuit cu înțelepciune și pricepere, astfel încât să maximizeze eforturile de realizare a puterii militare a României.
Din păcate, o asemenea premisă este greu de acceptat, în condițiile în care toate celelalte sectoare ale domeniului public sunt guvernate prost, cu pierderi financiare masive și cu rezultate penibile. Chiar presupunând că, în sectorul de securitate și apărare, nu domnește aceeași corupție instituționalizată ce este atât de evidentă în administrația publică centrală și locală, tot nu avem suficiente elemente să credem că banul public va fi cheltuit cu mai multă eficiență în acest sector decât în oricare altele.
De aici vine și concluzia că, indiferent de opțiunea aleasă, noua strategie de securitate națională va rămâne doar un exercițiu literar dacă nu va fi însoțită, ba chiar precedată, de măsuri legislative, normative și administrative pentru introducerea și sporirea bunei guvernări în sectorul de securitate și apărare al României, inclusiv printr-un control și printr-o supraveghere civile responsabile a lui. Să mai menționăm că o asemenea bună guvernare nu va fi niciodată posibilă până când nu se vor repara mai întâi toate stricăciunile produse în acest sector în ultimii zece ani, mai ales în rândul oamenilor. Managementul apărării este o știință și o artă care nu poate fi învățată la locul de muncă și aplicată de cei aduși în sistem prin pile și relații sau pe șpăgi și mită, de cei avansați în grad și în funcții pe merite altele decât cele de pregătire și performanță profesională, de civili în uniformă sau de militari sub acoperire de civili.
Deci, ar fi mult de lucru pentru realizarea unei noi strategii naționale de securitate, cea a noului președinte Klaus Iohannis, dar și mai mult ar fi de lucru dacă această strategie va fi aplicată vreodată în România.