marți, 24 februarie 2015

Razboiul hibrid pentru public

Publicul românesc, la fel ca și cel european, de altfel, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, cel puțin din trei motive. Primul și cel mai evident motiv ar fi că războiul hibrid este o realitate despre care publicul află în mod constant, în aceste zile, din mijloacele de informare în masă tradiționale și noi. De cele mai multe ori, cei care îi spun publicului despre războiul hibrid evită să îl și definească ori să îl explice, atunci când aduc vorba despre el, așa că publicul poate fi pus într-o situație de nedumerire ori confuzie, în loc să fie mai bine informat.


Al doilea motiv, ceva mai puțin evident, ar fi că cei pe care publicul i-a învestit cu puteri în numele său, în special cu puterea politică și cu cea militară, operează din ce în ce mai frecvent cu acest concept de război hibrid la locul lor de muncă publică și, în consecință, pentru a-și putea exercita funcția naturală de control asupra celor ce aplică puterile statului în numele său, publicul este obligat să știe despre ce este vorba cu tipul ăsta de război hibrid.
În fine, publicul românesc, la fel ca și cel european, ar trebui să fie interesat de ceea ce este războiul hibrid, pentru că este deja agresat informatic și chiar psihologic de unii dintre actorii internaționali ce practică un asemenea tip de război și care, astfel, devin surse ale amenințărilor de tip hibrid pentru acest public.
În ceea ce mă privește, sunt motivat să scriu acest material nu atât din datoria cetățenească a celui care știe ceva de a spune și celorlalți concetățeni ceea ce știe el, pentru că le-ar prinde și lor bine să afle, cât din constatarea că alți formatori de opinie români și europeni se referă la acest subiect ca și când ei ar ști ce este cu acest concept de război hibrid, deși este evident că ei nu știu nimic, sau nu știu bine. Ceea ce mie nu îmi place că se întâmplă.
În termenii cei mai simpli, războiul hibrid este acel război dus de una dintre părțile beligerante atât cu mijloace convenționale militare, cât și cu mijloace non-convenționale ori non-militare, în mod simultan.
Mijloacele militare de care vorbim aici sunt cele care nu se găsesc pe piața liberă, fie ea și neagră, ci doar pe piața specializată a armamentelor sofisticate, cum sunt lansatoarele individuale de rachete anti-aeriene ori de rachete dirijate anti-tanc. Ceea ce presupune existența a cel puțin unui stat care să fie implicat în configurarea hibridă a amenințării sau chiar a războiului, fie sub formă de sponsor, fie sub formă de sprijinitor al beligerantului hibrid.
Adică, conflictul în care sunt implicați insurgenți civili nesuținuți de vreun stat recunoscut oficial nu este un război hibrid, ci unul civil sau neconvențional de la cap la coadă. Tot așa cum un război între armatele a două state nu este niciodată unul hibrid, ci unul militar, chiar dacă cel puțin unul dintre state va implica în acțiunile sale și mijloace neconvenționale sau nemilitare de acțiune, ca de exemplu partizanii disimulați în mijlocul populației civile, rețelele comerciale de telefonie mobilă, ori operațiile mediatice susținute de afaceriști civili.
Această definiție este importantă atât din punct de vedere acțional, operativ, cât și din cel juridic.
Juridic vorbind, atunci când vom analiza complexitatea hibridă a unei situații beligerante, ori de criză sau chiar numai ca amenințare, vom constata că, aproape de fiecare dată, statul care contribuie cu partea sa militară la acea realitate nu va recunoaște acest fapt. Cel mai probabil, statul acesta va apela la ceea ce se numește negare plauzibilă ori credibilă, ca traducere din englezescul ”plausible deniability”, ceea ce înseamnă situația în care oficialii unui stat declară că nu știu nimic despre implicarea unor elemente ale statului respectiv, cum sunt cele militare, în acțiunile de tip hibrid. Iar o eventuală anchetă va scoate la iveală că nu există documente ori martori care să infirme o astfel de declarație oficială.
Evident, un asemenea stat va face asta exclusiv din motive juridice, cel mai probabil, deoarece situația creată este de o asemenea natură, încât participarea statului în cauză poate să fie condamnabilă din punct de vedere al dreptului internațional. Pentru a evita condamnarea asta, statul în cauză apelează la intermediari care să ducă războiul în favoarea sa, ceea ce face ca întreaga forță creată pentru acest scop să aibă un caracter hibrid, de tip stat-nonstat.
Alte implicații de natură juridică derivă din faptul că beligeranții hibrizi se folosesc de mijloace civile pentru scopuri militare și acționează militar din mijlocul populației civile, în condițiile în care aceste mijloace și această populație sunt protejate de legile războiului, precum și de principiile umanitare universale.
Acțional vorbind, prin operații hibride, un stat care altfel ar fi fost numit simplu stat beligerant încearcă să evite etichetarea lui ca atare, ceea ce dă un caracter aparte întregului război. Spațiul său terestru, aerian și maritim nu va face parte din teatrul acțiunilor militare, astfel încât obiectivele ce, din punct de vedere al operațiilor militare, s-ar califica drept ținte nu pot fi niciodată lovite. Acest stat își va păstra și inițiativa, atât cea operativă cât și cea strategică, precum și totala libertate de acțiune. El va putea alege nestingherit elementele de sprijin, de protecție a forțelor, sau chiar de luptă propriuzisă pe care să le pună la dispoziția combatanților ce luptă în folosul său, fără să aibă grija că oponenții lor ar putea să îl împiedice să o facă. Tot așa cum va putea să își aleagă momentul în care să facă ceva anume, ori să stea deoparte.
Pe lângă caracteristica generalizantă a combinației convențional-neconvențional și statal-nonstatal, s-au propus identificări ale amenințărilor, situațiilor de criză sau război de tip hibrid având la bază diferiți descriptori observabili în teren. Marea lor majoritate sunt descriptori de intensitate, de tipul eșalonului militar acțional, care este, de regulă, la nivel de companie, maxim batalion, ori de tipul nivelului de pregătire, care este mai ridicată decât a insurgenților ocazionali dar nu ajunge la nivelul profesioniștilor militari, sau de tipul echipamentelor și armamentelor folosite, care sunt mai sofisticate decât ale gherilelor și paramilitarilor, care își procură aceste echipamente de pe unde pot, dar nu suficient de sofisticate cum sunt cele ale armatelor statale. Tot ca intensitate sunt descrise și operațiile psihologice ori de influențare a opiniei publice, ce sunt de mult mai mare amploare decât în cazul insurgențelor clasice, apropiindu-se destul de mult de operațiile conduse de un stat împotriva unui inamic declarat. Pe baza acestor descriptori se poate aprecia că o forță hibridă se situează spre mijlocul spectrului de intensitate al exercitării unei puterii armate.
Termenii de ameninințare sau de război hibrid, ori de mijloace hibride de luptă, au început să fie folosiți între profesioniști cam de un deceniu încoace. Statele interesate în special de contracararea, descurajarea ori dejucarea încercărilor de impunere a unei amenințări de tip hibrid, ca să nu mai vorbim de războiul hibrid în sine, au dezvoltat în tot acest timp o literatură dedicată atât clarificărilor teoretice, cât și intrucțiunilor ori recomandărilor practice de lucru împotriva unei asemenea amenințări. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO a început dezvoltarea unui concept operațional fundamental privind războiul hibrid ca amenințare din anul 2009.
Aceste eforturi teoretice sunt imperios necesare, deoarece problemele practice pe care le pune o amenințare hibridă sunt complexe și nu sunt ușor de identificat prin observație directă, fiind nevoie de o clarificare teoretică și de validarea ei prin formele recunoscute deja, cum sunt experimentele, modelările, jocurile de război, exercițiile și altele asemenea.
Până acum, literatura dedicată subiectului a încercat să pună întrebările esențiale și să propună cele mai rezonabile răspunsuri. Între aceste întrebări găsim unele ce se referă la ce caracteristici dedicate special acestui tip de război trebuie adăugate sistemelor de comandă și de control militare, ori sistemelor de integrare a diferitelor categorii de forțe și, în cazul NATO, a diferitelor state participante la constituirea unei forțe de răspuns la acțiunile hibride? Care este specificul pe care războiul hibrid îl imprimă pregătirii luptătorilor, planficatorilor și comandanților militari ce vor primi misiunea de a face față unei amenințări hibride? Ce sisteme de armamente sau de transport ori comunicații specializate pentru contracararea unui inamic hibrid sunt de achiziționat de pe piața de armamente și tehnică militară, ori trebuie solicitate producătorilor de armamente și tehnică militară?
Cea mai serioasă întrebare este dacă unei amenințări de tip hibrid poate să i se răspundă cu contramăsuri tot de tip hibrid, ori dacă un război hibrid poate fi contracarat cu mijloace hibride? Iar, dacă da, care ar fi aceste mijloace? Răspunsul găsit până în momentul de față este că nu, nu se pot contrapune măsuri de aceeași natură unei agresiuni de tip hibrid. Ar fi la fel ca și când acțiunilor teroriste li s-ar răspunde cu contraacțiuni de aceeași natură. Asta nu înseamnă că nu trebuie căutate și găsite soluții în afara convenționalului. De aici și cerința ca răspunsurile la întrebările acestea și altelte de aceeași natură să fie date în afara oricăror constrângeri doctrinare.
Anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă și declanșarea războiului de secesiune din estul Ucrainei imediat după aceasta, război în care Moscova este evident, deși neoficial, implicată au energizat discuțiile despre războiul hibrid. Pentru materialul de față este suficient să concluzionăm două lucruri.
Primul este că Rusia a acționat ca și când ar fi transformat literatura occidentală, care descrie acțiunile hibride în folosul celor chemați să le contracareze, în manual de pregătire și utilizare în luptă. Cu alte cuvinte, tot ce am scris eu mai sus se aplică aproape cuvânt cu cuvânt la descrierea situației create de Federația Rusă în Crimeea și sudul Ucrainei vecine. Numai că eu nu am folosit situația aceasta pentru a teoretiza aici, ci, independent de situația aceasta, am folosit materiale din 2009 – 2013, inclusiv experiența personală pe subiectul acesta al materiei dobândită într-un experiment NATO din 2011, numai ca să constat cât de mult se aplică ele, materialele, la ceea ce a făcut și face Rusia în Ucraina astăzi.
A doua concluzie este că guvernul de la Kiev și militarii din subordinea sa au fost total nepregătiți pentru un asemenea tip de război. Nu aprofundaseră și nu utilizaseră acest concept în pregătirea pentru apărare, în planificarea forțelor și acțiunilor militare, în instruirea trupei, ori în domeniile sprijinului și protecției forțelor combatante. Așa cum nici nu au pregătit forțe specializate, armamente și echipamente dedicate în special acestor forțe specializate, ori proceduri de luptă specifice contracarării unui inamic hibrid.
De aici și întrebarea: oare cât de pregătiți suntem noi, românii, pentru o asemenea amenințare de tip hibrid? Punem această întrebare în speranța că nu va trebui să vedem România amenințată de vreun opozant hibrid, pentru a-i afla doar atunci răspunsul.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu