luni, 2 februarie 2015

Opțiunea EU First contra opțiunii NATO First, în cazul Ucrainei și paradigma rusească de securitate a zonei-tampon


Contextul general
Subiectul „Opțiunea EU First contra opțiunii NATO First, în cazul Ucrainei și paradigma rusească de securitate a zonei-tampon” s-a născut din observația directă că singurul model de succes al integrării europene a statelor foste-republici unionale sovietice socialiste este cel al Țărilor Baltice, respectiv Estonia, Letonia și Lituania, integrare ce a respectat paradigma obținerii mai întâi a garanțiilor de securitate ale calității de membru al Alianței Nord-Atlantice și abia apoi intrarea în Uniunea Europeană, model instituit odată cu invitarea Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei să adere la NATO, în 1997.
Pentru Țările Baltice, condiția de securitate a fost evident una necesară, deoarece Federația Rusă, moștenitoarea Uniunii Sovietice, consideră Vestul Euro-Atlantic, reprezentat în principal de Statele Unite ale Americii și de Uniunea Europeană, ca fiind o sursă de amenințare la adersa securității sale. Iar forma strategică rusească de contracarare a acestei amenințări a fost, de-a lungul istoriei moderne, mai precis de la războaiele napoleoniene încoace, constituirea unei zone-tampon între Vestul Europei și Rusia, zonă formată din state independente sau semi-independente, care să se afle sub control strategic exclusiv rusesc.
Odată cu disoluția Uniunii Sovietice, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, statele foste unionale, devenite independente, au fost privite automat de Rusia ca făcând parte din noua sa zonă-tampon. Ori, includerea acestor noi actori internaționali în sistemul european de state pe care îl constiuie Uniunea Europeană înseamnă, din perspectiva Moscovei, violarea acestei zone-tampon. În consecință, o asemenea includere nu se putea face fără ca, mai întâi, acestor noi state europene să li se dea suficiente garanții de securitate că Moscova nu își va mai exercita influența și controlul strategice asupra lor. Nu cred că mai este nevoie sa dovedim că, în zilele noastre, garanțiile de securitate reale și efective, pe continenul european, sunt doar cele date de apartenența la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.
În cazul Ucrainei, începând cu primăvara anului 2010, modelul acesta de succes al integrării unor foste state unionale sovietice în Uniunea Europeană, căruia îi putem da numele de „Opțiunea NATO First”, a fost complet abandonat.
Până atunci, Ucraina fusese angajată în îndeplinirea condițiilor pentru obținerea calității de membru al NATO. Încă din 2005, fusese lansat un Dialog intensificat între Aliați și Ucraina, dialog ce a fost urmat, în 2009, de un document intitulat "Declaration to Complement the Charter on a Distinctive Partnership between NATO and Ukraine" și care reflecta deciziile luate la Summit-ul NATO de la București din 2008 și alte decizii ale Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniștri de externe, favorabile unei eventuale integrări a Ucrainei în NATO. Asta, deoarece la acel Summit aliații luaseră decizia să amâne pentru o dată ulterioară includerea Georgiei și Ucrainei în programul de acțiuni pentru obținerea aparteneței la Alianța.
Toate analizele subsecvente, de natură istorică, au interpretat decizia Summit-ului de la București ca pe un fel de undă verde a NATO pentru invazia Rusiei în Georgia, petrecută la câteva luni după aceea. Evident, după aceea a fost nevoie de un efort instituțional suplimentar al Alianței pentru a sublinia că, cel puțin în cazul Ucrainei, atitudinea sa privind comportamtentul Federației Ruse nu este deloc permisivă. Numai că, la doar câteva luni de la Declarația amintită mai sus, noua administrație de la Kiev a ales să abandoneze orice demers de obținere a membership-ului NATO, bazându-se atât pe argumente de popularitate scăzută în rândul propiului public a acestei idei de integrare de securitate euro-atlantică, cât și de natură strategică, legate de o apropiere mai mare de Moscova.
În această situație, Uniunea Europeană a preferat o inovație strategică, respectiv abandonarea demersurilor de obținere a condiției de securitate prin garanțiile oferite de calitatea de membru NATO și încurajarea apropierii Ucrainei de UE printr-o asociere instituțională ce deschidea ușa unei intergrări politice ulterioare în aceeași uniune. Implicit, Ucraina urma să își rezolve singură problemele de securitate națională. Acestei inovații îi putem da numele de „Opțiunea EU First”.
Istoria recentă a invalidat însă această opțiune. Cu puțin timp înaintea Summit-ului Uniunii Europene de la Vilnius, din noiembrie 2013, unde urma să se consfințească rezulatul negocierilor pentru acordul de asociere, guvernul de atunci al Ucrainei a emis un decret prin care suspenda pregătirile pentru semnarea acordului de asociere la Uniunea Europeană, purtătorul de cuvând al guvernului fiind citat că ar fi argumentat această suspendare prin rațiuni de „securitate națională”. Faptul că decizia de suspendare a pregătirilor pentru semnare a fost luată imediat după o întrevedere a premierilor rus și ucrainean nu lasă nicio îndoială că așa-zisele rațiuni de „securitate națională” țineau de poziția Rusiei față de o eventuală pierdere a controlului său strategic asupra Ucrainei, prin integrarea acesteia din urmă în Vestul Europei.
Au urmat apoi protestele de stradă cunoscute sub denumirea de Euromaidan, soldate cu violențe de ambele părți, demonstranți și guvernanți, precum și cu fuga președintelui ucrainean Victor Yanukovici la Moscova. La puțin peste trei luni de la declanșarea protestelor, Federația Rusă anexa provincia Crimeea și, imediat după aceea, aprindea scânteia unui război civil pe teritoriile de est ale Ucrainei, cu scopul evident de a obține un coridor terestru între Țara-Mamă Rusia și noua sa cucerire, Peninsula Crimeea.
În Ucraina, criza politică a fost rezolvată prin alegerea unui nou președinte, în mai 2014, și a unui nou Parlament, în octombrie același an. În schimb, criza de securitate s-a adâncit pentru Ucraina, pe măsură ce acțiunile separatiste din estul țării s-au dezvoltat și consolidat. În noiembrie 2014, în acele zone separatiste au avut loc alegeri generale ce consfințeau o administrație provincială independentă de Kiev și, evident, dependentă de Moscova.
În tot acest timp, Uniunea Europeană a urmărit cu atenție evoluția situației din Ucraina și a consemnat acest interes în mai multe documente oficiale. Urmare a schimbării echipei politice de la Kiev, Uniunea Europeană a inițiat o serie de măsuri de sprijin economic și finaciar, iar ulterior a deschis o misiune de consultanță pentru reforma sectorului civil de securitate ucrainean. În ceea ce privește confruntarea directă între Ucraina și Rusia, Uniunea Europeană a inițiat o serie de măsuri împotriva unor persoane și apoi unor firme din Federația Rusă și din teritoriile disputate ucrainene, măsuri ce au purtat titlul de sancțiuni. Unele state din Uniunea Europeană, mai ales Polonia și Statele Baltice, au avut unele inițiative punctuale de sprijinire efectivă a Ucrainei, în plan politic, mai ales.
Oricât de superficială ar fi consemnarea evenimentelor recente din Ucraina, pe care am făcut-o mai sus, putem totuși considera că ea este suficientă pentru a concluziona că Vestul a suferit o surprindere strategică din partea Rusiei, cu sublinierea că, atâta cât a fost vizibil, comportamentul Moscovei a fost unul de răspuns la demersurile acestui Vest de a aduce mai aproape de el Ucraina, cu scopul declarat de integrare a ei în Uniunea Europeană. Alte aspecte ale aceleiași descrieri istorice a evenimentelor rămân însă neclare și necesită lămuriri.
În primul rând, pentru observatorul independent, dar și pentru analistul angajat în formularea de propuneri pentru politici de securitate naționale și comunitare, este imperios necesar să se răspundă la întrebarea dacă opțiunea EU First a fost una politică, luată de birocrația Uniunii Europene și susținută de cancelariile statelor membre cu deplină maturitate, opțiune ce s-a dovedit falimentară în mod neașteptat și nedorit, ori este vorba doar de o improvizație a acelorași actori europeni, care au luat decizia de implementare a ei deși nu i-au anticipat deloc șansele de succes ori probabilitatea de eșec. Adică, trebuie să ne lămurim dacă avem de-a face cu o politică bine fundamentată, sau cu un experiment strategic, ce a fost lansat doar ca să se vadă ce va rezulta din aplicarea opțiunii acesteia EU First. În context, ar fi interesant de știut dacă surprinderea strategică obținută de Moscova prin anexarea cu succes a Crimeei se datorează măiestriei strategilor ruși sau incapacității de analiză și previziune a Vestului Euro-Atlantic.
În final, nu ar fi lipsit de interes un răspuns la întrebarea ce opțiuni are un stat vecin Ucrainei, cum este România, în relație cu situația de securitate de la granița sa, iscată de eventualitatea unui război civil sau de apariția unei noi situații de conflict înghețat, în aceeași parte a lumii unde mai sunt și altele de același fel, datând de mai bine de două decenii, dar fără niciun orizont de soluționare?

Situația de securitate națională a Ucrainei
Având în vedere tema pusă în discuție, o primă analiză trebuie să se adreseze situației de securitate a Ucrainei, așa cum o percepe Uniunea Europeană. Din perspectivă istorică, până la pierderea Peninsulei Crimeea în favoarea Federației Ruse, putem aprecia că Uniunea Europeană a fost indiferentă la situația de securitate națională a Ucrainei, pe componenta sa de putere militară. Până atunci, niciodată și în niciun document de instituționalizare a relațiilor dintre UE și Ucraina, Federația Rusă nu este numită nici ca amenințare de securitate, nici ca potențial agresor, nici măcar aluziv.
Asta, în condițiile în care Federația Rusă, la fel ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și ca Rusia țaristă înaintea ei, se referă la Europa aflată la Vest de ea ca la o zonă politică generatoare de riscuri și amenințări la adresa securității sale. Între aceste amenințări este inclusă și lărgirea spre Est a Uniunii Europene, pe care Rusia nu o percepe ca un fenomen integrator ci ca pe o acaparare de teritorii și populații în favoarea hegemonilor. O asemenea situație este în concordanță cu ideea că UE a preferat să considere securitatea națională a Ucrainei în forma ei cea mai serioasă, cea a apărării integrității teritoriale, a independenței și suveranității, ca pe o problemă exclusivă și internă a acestei țări, preferând să nu se pronunțe deloc asupra subiectului.
De exemplu, la punctul 2.3 (ii) din Agenda de pregătire și sprijinire a implementării Acordului de asociere a Ucrainei la UE, din iunie 2013, se vorbește de „dezvoltarea pe mai departe a cooperării în abordarea amenințărilor comune de securitate, incluzând combaterea terorismului, ne-proliferarea armelor de distrugere în masă și exporturile ilegale de armamente” și se fac referiri la continuarea cooperării pentru lupta împotriva proliferării armelor de nimicire în masa, pentru lupta împotriva traficului de material nucleare, pentru atingerea obiectivelor Parteneriatului Global G8, pentru creșterea standardelor de bio-securitate și bio-siguranță în laboratoare, cooperarea în sporirea securității în spațiul cosmic, în exportul de armamente, dezvoltarea pe mai departe a cooperării în combaterea traficului ilicit de arme mici și muniții aferente, abordarea comună a amenințărilor la securitate puse de stocurile de armamente convenționale și muniție veche ale Ucrainei, și atât.
Într-o lectură adâncită a acestor referințe, vedem că se vorbește doar de „amenințările comune”, ceea ce implică ideea că orice alte amenințări, cum ar fi cele venite din partea Rusiei, ar fi doar problema Ucrainei, Uniunea Europeană neavând nimic de a face cu așa ceva. Această atitudine a rămas neschimbată de la începuturile cooperării între UE și Ucraina. „Dialogul politic va aduce o convergență sporită a pozițiilor (celor două părți) în aspectele internaționale de interes mutual, ceea ce va duce la sporirea securității și stabilității”, se specifica în Agrementul de parteneriat și cooperare dintre UE și Ucraina, din 1998.
Cadrul instituțional al abordării comune a problemelor de securitate națională și regională este descris de punctul 44 al Declarației Summit-ului de la Vilnius privind Parteneriatul Estic. Tot ce spune acest document este că „dialogul și cooperarea practică” în contextul politicii comune de securitate și apărare (PESA) devin notabile prin activitatea Panelului PESA, un „forum în sprijinul dezvoltării cooperării cu statele interesate în ariile acoperite de înțelegerile cadru de participare”. Ceea ce, până la urmă, se reduce la „contribuția Ucrainei cu o fregată la operația condusă de Uniunea Europeană EUNAVFOR Atalanta, începând cu ianuarie 2014”, precum și „angajamentul Ucrainei de a contribui la grupurile de luptă ale UE (EU Battlegroups) în 2014 și 2016”. Cam puțin față de riscurile și amenințările de securitate adevărate și presante de la data emiterii declarației, am putea aprecia noi.
De aceea, nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză momentul în care Ucraina a ales să oprească demersurile de apropiere de Europa, pe argumente de securitate națională. La vremea respectivă, adică în martie 2014, Uniunea Europeană, prin înaltul său reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, a reținut faptul că denunțarea bruscă a demersurilor pentru semnarea acordului de asociere din 21 noiembrie 2013 s-ar fi datorat, potrivit ucrainenilor, „intereselor de securitate națională și nevoii de a restaura comerțul abandonat cu Federația Rusă și membrii Comunității Statelor Independente”. Dar nu a făcut nimic pentru a preveni agresiunea asupra Ucrainei sau desprinderea Crimeei de Ucraina, ca și când nu ar fi fost niciodată acestea problema Vestului.
Să rememorăm faptul că, din primăvara anului 2010, Ucraina oprise demersurile de apropiere de NATO, aducând ca principal argument slabul sprijin popular pentru această idee de intergrare euro-atlantică. De-a lungul evenimentelor care au dus la situația din 2014, cercetători independenți au sondat această opinie în mod repetat. Detaliile reieșite din diferite cercetări sociologice arată însă o stratificare a opțiunilor pro- sau anti- pe regiuni. Bineînțeles, după pierderea Crimeei și începerea mișcărilor violente separatiste din est, aceste opinii au suferit modificări semnificative. În plus, este foarte neclar cum funcționează decizia politică de securitate în relație cu opinia publică în Ucraina, ca să adâncim discuția despre sprijinul sau rejectarea populară a aparteneței la diferite blocuri militare. Cum nici serioziatea studiilor de această natură nu este imuabilă. De exemplu, într-un raport din 2010 privind opinia publică din Ucraina și Europa, aflăm că o agenție internațională de sondare a opiniei publice s-a interesat despre cât de favorabil ar fi publicul din diferite state membre NATO ideii ca Ucraina să adere la NATO, dar nu a făcut nicio cercetare de această natură în România, deși România era stat membru NATO deja de șase ani la acea dată, precum și vecin nemijlocit al Ucrainei și co-riveran la Marea Neagră cu aceasta.
Deci, în primăvara anului 2014, situația de securitate a Ucrainei era una de risc de agresiune din partea Federației Ruse, fără nicio susținere politică din partea Uniunii Europene sau vreo susținere militară din partea NATO. Când vorbim de susținere politică din partea UE, avem în vedere politica europeană comună de securitate și apărare, bineînțeles.
În aceste condiții, președintele Yanukovici și guvernul său au preferat o desprindere evidentă de ideea de integrare euro-atlantică, complementată cu o apropiere de Moscova. Ceea ce a declanșat mișcările de stradă cunoscute sub numele de „Euromaidan”, prin care pro-europenii ucraineni s-au pronunțat cu insistență pentru europenismul acestei țări. Ceea ce a dus la fuga din scaunul prezidențial a aceluiași Yanukovici și la întreaga situație de securitate ce a urmat acestui abandon, între care se disting pierderea provinciei Crimeea în favoarea Moscovei și exacerbarea mișcărilor violente separatiste în unele regiuni estice, dintre Rusia-mamă și noua sa provincie Crimeea, cu sprijinul și chiar cu implicarea evidentă dar nedovedită a Federației Ruse.

Capacitatea europeană de răspuns la amenințarea rusă
Atâta cât putem vedea din succesiunea istorică a evenimentelor, din conținutul elementelor de instituționalizare a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Ucraina, precum și din comportamentul europenilor și americanilor, problema de securitate a Ucrainei creată de Federația Rusă nu a fost niciodată problema Europei.
Făcând din amenințarea Federației Ruse cu invazia ori doar cu intervenția de tip hibrid o problemă exclusivă a Ucrainei, Uniunea Europeană ne sugerează că ea nu are capacitatea de a evalua mediul de securitate de pe continentul pe care se află și nici de a formula politici comune de securitate și apărare în concordanță cu amenințările și riscurile ce ar putea rezulta dintr-o evaluare efectivă a acestui mediu. Dacă ar fi fost în stare de asemenea analize și evaluări, și-ar fi dat seama că orice agresiune și, mai ales, orice cucerire teritorială, chiar petrecută în afara granițelor sale, dar pe același continent, înseamnă abandonarea construcției de securitate europene existentă în prezent și, în consecință, punerea propriei sale securități într-un risc evident.
Nu este mai puțin adevărat că birocrații europeni nu au vrut niciodată să rescunosacă o asemenea concluzie a propriei lor incapacități de identificare a riscurilor și amenințărilor de securitate, ori a capacității lor de reacție exclusiv de tip soft, mai ales dacă este vorba de ucraineni. În acest sens, este edificator un discurs ținut de comisarul european pentru lărgire și politica de vecinătate, la Yalta, în 2012, cu doar un an și jumătate înainte de agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei, cea petrecută sub privirile surprinse ale europenilor. Acesta spunea: „Când vorbim de relațiile noastre, cred că merită să ne aducem aminte că, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană este un alt fel de animal... Uniunea Europeană este curajoasă și vizionară într-o manieră suficientă pentru ca să facă o ofertă ambițioasă, dar, în același timp, să fie suficient de puternică și să nu aibă nicio problemă să își pună piciorul în prag dacă are impresia că un partener trăiește în negare și nu dă tot ce trebuie (în relația de securitate cu UE)”. Acordul de asociere „va impulsiona cooperarea noastră în domeniul politicii externe și de securitate, va ajuta în aspectele regionale și va promova cooperarea și contactele dintre cetățenii noștri în numeroase domenii”, promitea cu seninătate comisarul european la Yalta.
Capacitatea limitată a Uniunii Europene de a evalua starea mediului de securitate de pe continent și de a reacționa la amenințări poate fi surprinsă prin analiza istorică și instituțională a comportamentului Consiliului European, în legătură cu Ucraina, în febra anexării Peninsulei Crimeea la Rusia.
În 10 februarie 2014, Consiliul pentru relații externe al Uniunii Europene ia în discuție situația din Ucraina și emite Concluzii în care nu observă nicio problemă de securitate venind din partea Federației Ruse ori din oricare altă parte. După nici trei săptămâni, Rusia anexează Crimeea, spre surprinderea totală a Consiliului și a Vestului în întregul său. Imediat după aceea, în 3 martie 2014, același Consiliu condamnă cu fermitate „agresiunea armată” a Federației Ruse asupra Ucrainei. Întrunit la nivel de șefi de stat și de guvern, Consiliul European din 6 martie 2014 adoptă o declarație prin care „aplaudă curajul și hotărârea demonstrate de poporul ucrainean” și „condamnă viguros violarea neprovocată a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei de Federația Rusă”. „Soluția la această criză trebuie găsită prin negocieri între guvernele Ucrainei și Federației Ruse”, sunt de părere șefii de stat și de guvern europeni. Adică, nici măcar în acel moment, problema de securitate a Ucrainei nu era o problemă a Occidentului european.
În 20 martie 2014, Consiliul a emis alte concluzii privind Ucraina. În aceste concluzii se reafirmă faptul că Uniunea Europeană „rămâne alături de guvernul Ucrainei în eforturile sale de a stabiliza situația și de a demara reforme”. Ca și în atitudinea de mai devreme, UE îi cere Federației Ruse să se abțină de la destabilizarea în continuare a situației din Ucraina, altfel având de suportat consecințe de natură economică și diplomatică.
Desigur, evenimentele din Ucraina s-au succedat cu repeziciune, de-a lungul anului 2014 și în prima lună a acestui an. În toate aceste evenimente, Federația Rusă are o implicare directă, cu scopul transparent de a obține un coridor terestru între Patria-Mamă și noua posesiune Crimeea, peste teritoriul estic al Ucrainei. Rusia este implicată oficial în sprijinirea politică a grupărilor separatiste din estul Ucrainei și insistă pe o așa-zisă negare plauzibilă că sprijină aceleași grupări separatiste și financiar, precum și cu echipamente și personal militare, dar și operativ. Cert este că niciun element de dezvoltare a situației din estul Ucrainei nu a fost anticipat de Uniunea Europeană și niciunuia nu i-a găsit aceeași Uniune Europeană vreo contrapunere efectivă și eficientă. În același timp, niciunul dintre evenimentele ulterioare datelor citate mai sus nu infirmă ori nu modifică cele concluzionate aici, privind capacitatea redusă a Uniunii Europene de evaluare a riscurilor și amenințărilor de securitate, de prognoză de securitate și, mai ales, de reacție la amenințări și pericole iminente la adresa sa.
Trebuie să adăugăm la aceste observații și faptul că oricare a fost atitudinea Uniunii Europeane față de situația din Ucraina, acea atitudine a fost una reactivă și impulsionată de Statele Unite ale Americii, mai ales în ceea ce privește sacțiunile aplicate Federației Ruse. Cu o asemenea capacitate de jucare a unui rol individualizat pe scena de securitate a Lumii, este greu să îi atribuim Uniunii Europene prezumția că ar fi purces la un experiment în ceea ce privește Ucraina, în sensul că, deliberat, ar fi introdus în ecuația de securitate europeană factorul puterii soft, doar ca să vadă până unde și până când este acesta relevant.

Problema României
România este membru NATO și al Uniunii Europene, și are o graniță terestră și maritimă cu Ucraina de peste șase sute de kilometri. În plus, România împarte cu Ucraina un spațiu continental comun, în Sud-Estul Europei, precum și un areal cu elemente istorice, demografice și culturale ce interacționează nemijlocit ori se suprapun în bună măsură.
Comunitatea de securitate continentală a refuzat până în prezent să îi confere României un rol major în problema ucraineană, cu excepția unei inițiative NATO de a situa România în centrul sprijinului pentru Ucraina, în ceea ce privește apărarea cibernetică. Este deci evident că România însăși trebuie să își precizeze locul în ecuația de securitate regională și să își scrie și să își joace ce rol crede de cuviință, în concert cu ceilalți membri NATO, desigur.
În primul rând, România este obligată să își precizeze pentru sine, dar și să precizeze aliaților și partenerilor săi dacă are vreun rol strategic de jucat. Cu ani în urmă, un președinte american îi atribuia României, într-un discurs ținut la București, sub un curcubeu memorabil, rolul de „punte” între Occident și „noua Rusie”. Tot atunci, americanul ne informa că îl asigurase pe președintele rus că „o Rusie ce este o parte inegrală a Europei nu mai are nevoie de nicio zonă tampon care să o separe de Europa”. Doisprezece ani mai târziu, vedem cum Rusia preferă să nu facă parte din Europa și să își reactiveze o zonă tampon, cu forța, dacă altfel nu se poate.
În aceste condiții, întrebarea strategică pentru România este ce va fi ea? Va continua România să fie o punte între Europa și Rusia? Sau va fi o parte a noii zone tampon instituite de Rusia între ea și Europa? Ori va fi chiar un zid de apărare a Europei de pericolul rusesc? Nu putem da noi vreun răspuns la aceste întrebări. Cel mult, am putea să indicăm ce preferințe avem pentru un răspuns ori altul. Singura care poate să răspundă este România însăși, prin poporul său, a cărui voce este cea a autorităților sale, în frunte cu președintele proaspăt ales.
Asumarea rolului de „punte” presupune ca România să gândească strategic cu mintea ei, să fie suficient de puternică, din toate punctele de vedere, inclusiv militar, pentru a avea o voce și suficient de independentă pentru a avea credibilitate. Dacă nu își asumă acest rol de „punte”, atunci România are toate șansele să devină noua zonă-tampon a Rusiei împotriva Vestului, ceea ce este un rol pe care România l-a mai jucat în istoria sa mai recentă sau mai întepărtată și îi cunoaște bine costurile ce derivă din acest rol. Un singur lucru putem spune cu certitudine încă de pe acum. Niciun răspuns, ori amânarea oricărui răspuns nu sunt opțiuni realiste, în condițiile în care nu va veni nimeni să spună României ce loc ar trebui să prefere în ecuația de securitate regională și continentală.
În același timp, având în vedere incapacitățile Uniunii Europene, despre care am amintit mai sus, este necesar ca România să parcurgă propriul său proces de analiză a situației de securitate create de Rusia în Ucraina și în Marea Neagră, să identifice toate riscurile și amenințările la securitatea proprie ce decurg din această analiză, precum și să își stabilească, să își planifice acțiunile proprii de răspuns la aceste riscuri și amenințări corect și complet identificate, dar și să își aloce resursele necesare oricărui răspuns adecvat.
Dacă România va parcurge acest proces înseamnă că ea este capabilă și de propria sa apărare și securitate, ca stat membru NATO și al Uniunii Europene, desigur. Dacă nu va face asta, va rămâne la mâna celor care pot face asemenea analize, să îi spună ei care sunt amenințările la adresa propriei sale securități. Stăruie însă întrebarea cât de loiali românilor sunt străinii ce sunt invitați să le spună ce este cu ei în Europa, în condițiile în care întregul eșafodaj de securitate europeană se clatină, deoarece a fost edificat pe temelii slabe.