sâmbătă, 4 iunie 2016

De ce as cumpara o carte?

Răspunsul corect la întrebarea de ce aș cumpăra o carte este ca să o am. Să o posed. Să fie a mea! Dacă dumneavoastră credeați că răspunsul corect ar fi trebuit să fie ca să o citesc, vă înșelați. Nu aveți nevoie să cumpărați nicio carte ca să o citiți. Este suficient să o împrumutați de la bibliotecă sau de la cineva. Așa că, deși este de așteptat ca oricine să cumpere o carte cu intenția să o și citească, nu de aceea se cumpără cărțile.


Mai ales cele care nu sunt de referință. Adică acele cărți la care revii mereu, pentru a folosi ceea ce scrie acolo. Cum ar fi o enciclopedie, de exemplu. Dacă nu este de referință, o carte care se citește la fel ca și ziarul, o singură dată, după care se uită, este cumpărată din alte motive.
Negustorii de carte știu cel mai bine de ce se cumpără cărțile. În general și în fiecare caz în parte. Dacă nu ar ști, ar fi cu toții faliți. Ei știu, chiar în detaliu, cam în câte exemplare se va vinde o anumită carte și la ce preț, cu mult timp înainte de a investi primul leu în producție.
Dacă este să ne luăm după aspectul târgului de carte de anul acesta, Bookfest 2016, am putea zice, fără să ne fie teamă că am greși prea tare, că modelele principale de negustorie cu cartea sunt două. Unuia i-am putea zice Răpirea din serai, iar celuilalt Tigaia de ocazie.
Denumirea de Răpirea din serai mi-a fost inspirată din observația că toate cărțile prezentate la târg aveau coperți dintre cele mai frumoase, mai atrăgătoare. Doar că majoritatea erau scrise pe hârtie de cea mai scăzută calitate și cu o imprimare mai întotdeauna neglijentă. Ceea ce ne duce cu gândul la parveniții secolului al XIX-lea, care își tapetau pereții cu rafturi de bibliotecă, în care puneau cărți legate în piele, după mărimi și cu același model, indiferent de conținut. De la acest gând și până la asocierea gestului de a cumpăra cărți cu cel de a achiziționa o carpetă, doar pentru că arată colorat și dă o prezență deosebită pe perete, nu a mai fost decât un pas.
În multe cazuri, și la acest târg, la fel ca și într-o prăvălie permanentă de cărți, conținutul mărfii poate fi comparat cu valoarea artistică a unei carpete cu Răpirea din serai. Sunt cărți vechi, unele re-editate, altele lăsate așa cum sunt de cinci-zece ani, dar scoase din nou la vânzare, pentru copertă, desigur. Apoi sunt cărți despre orice altceva decât ceea ce ar trebui să ne intereseze. Sau, măcar să ne iște un gând nou, ceva. Așa cum sunt cărți ușoare, pentru scrierea cărora singurul efort făcut a fost doar cel al lovirii tastelor cu degetul. Sunt multe traduceri și puțină literatură românească originală și contemporană.
Același târg de carte, din București, de anul acesta, m-a dus cu gândul la cozile de la deschiderea unui nou super-magazin, când tigăile se vând la jumătate de preț, iar publicul se înghesuie să pună mâna pe cel puțin câte una. Nu că i-ar trebui, dar este o ocazie! Nu este de colea să o ții apoi în sertar, ori agățată pe perete, nouă și frumoasă, când știi că ai dat pe ea doar jumătate din preț. La târgul nostru, toți editorii și-au etalat marfa cu prețul special, redus, discontat afișat ostentativ, să se vadă de departe. Că, doar de aceea am venit să cumpărăm de acolo și de la ei. Pentru că este ieftin! Când mai prindem noi o asemenea ocazie?!
Vorbim aici de negustorie. Asta nu înseamnă că editorii și-au propus să elimine cartea bună, vandabilă celor care au nevoie să o posede pentru ceea ce este, nu pentru cum arată ori pentru cât de puțin costă. Nu. Ei au editat și au adus la Bookfest și carte din aceasta. Doar că nu pentru asta s-a ținut târgul. Și, pe bună dreptate. Pentru că cine este consumator de carte bună pornește oricum în căutarea ei. Nu așteaptă un an, ca să vină la târg.
Dacă ar fi să propun un motto al acestui târg, cel mai potrivit ar fi „Sint vechi, domnule!” Adică, un text care poate însemna mai multe lucruri, este misogin, cu o ortografie strâmbă, pre-conservator, confiscat de o anumită ramură a intelectualității românești și irelevant, în cele din urmă. Dar nu pentru atributele astea l-aș fi propus. Nici pentru faptul că textul ăsta deja străjuiește frontispiciul unei gazete. Ci pentru că ne cantonează într-un univers caduc. Din care lipsește comunicarea. Conexiunea. Rețeaua.
Ne-am fi așteptat ca târgul să se adreseze vânzătorilor de carte și librarilor. Care să poată accesa producția anticipată de carte, adunată la un loc. După care să emită cereri de tiraj, pentru acele produse pe care ar vrea să le ofere clienților consumatori de carte. N-am văzut, însă, niciun cubicul unde să se poată încheia vreun contract din acesta. N-am văzut niciun librar asistând la frecventele lansări de carte, punând întrebări și interacționând cu editorii și autorii, în vederea promovării acelor cărți și la el acasă. Poate de aceea i-au și zis salon acestui târg.
Caducul, învechitul se putea vedea cu ochiul liber și prin absența completă a cărții electronice. Nici măcar nu exista o conexiune liberă de internet, pentru cumpărătorul care ar fi venit cu tableta sau cititorul de carte după el. Exista pe acolo o rețea a Romexpo, gazda târgului, dar aceea nu era accesibilă publicului. Nici măcar negustorii de carte nu o foloseau.
În afara acestor mici și, până la urmă, irelevante gânduri, precum și în afara mirosului greu de pește prăjit ori de mici la grătar, care invada spațiul interior de fiecare dată când cineva deschidea ușa pavilionului expozițional, târgul de carte Bookfest de anul acesta mi-a prilejuit clipe de carte frumoasă, întâlniri întâmplătoare și intenționate dintre cele mai plăcute și speranța că lectura cărții tăiate din copacii patriei nu a murit.