vineri, 10 iunie 2016

Să mori din dragoste de fotbal

Aseară, echipa de fotbal a Franței, țara gazdă a campionatului european de anul acesta, a jucat meciul de deschidere al respectivului campionat, în compania echipei de fotbal a României. La eveniment au fost prezenți multe zeci de mii de spectatori, pe frumosul stadion alintat cu numele Stade de France, alte câteva zeci de milioane uitandu-se la meci de acasa, la televizor. Toți aceștia au urmărit meciul celor două echipe cu un singur obiectiv: să vadă care va fi scorul final. Care scor a fost de două goluri pentru Franța și de un gol pentru România.

Foto: skysports.com

Așa cum, după ce m-am lăsat de fumat, n-am mai reușit să găsesc un răspuns cât de cât rezonabil la întreabarea de ce am fumat eu atâția ani, nici acum, după ce nu m-a mai interesat sportul ăsta, fotbalul, nu pot să înțeleg ce găsește lumea de se uită la el, o oră și jumătate, doar ca să afle rezultatul final al partidei.
Pe vremea când mă uitam la meciurile de fotbal, de multe ori de pe banca tare a stadionului, ba mai și dădeam cu piciorul în minge, de câte ori aveam ocazia, fotbalul mi se părea un spectacol la îndemână, în care scopul era, așa cum îi zice și numele, să înscrii un gol. Și, doar pentru că partida avea un timp limitat de desfășurare, la sfârșitul ei se consemna rezultatul, care consta din câte goluri a înscris fiecare echipă.
Pentru acel scop, acel goal englezesc, în fiecare echipă sunt selectați cei mai în formă jucători, iar aceștia se străduiesc pe teren, prin alergare, dribling, pase și șuturi, să trimită mingea în poarta adversă. Ceea ce este o întreprindere foarte laborioasă și se întâmplă destul de rar, în cazul partidelor dintre echipe cu valoare egală.
Așa că, eventualul spectator la meci, aflat în așteptarea golului, apreciază calitatea jocului celor două echipe, calitate ce constă tocmai din talentul, priceprerea și pregătirea jucătorilor de a găsi calea spre gol, ori de a opri echipa adversă din drumul ei spre gol, după caz.
Acesta era fotbalul, pe vremea când mă interesa. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca publicul de la noi să îi zică unei echipe naționale de fotbal Echipa de Aur, deși ea nu avusese niciun rezultat, vreodată, care să o ridice pe podium la nivelul aurului. Adică, atât de bine și de frumos știuseră fotbaliștii ăia să alerge, să dribleze, să paseze și să șuteze, încât spectatorii au prins drag de ei și le-au spus că sunt de aur, indiferent de rezultatul meciurilor jucate. Ca să nu mai vorbim despre celebrul Nicolae Dobrin, zis și Gâscanul, și Prințul din Trivale, care era un magician al jocului cu mingea la picior, dar care nu a făcut parte din vreo echipă neapărat victorioasă. De club sau națională.
Aseară, în Franța, nu am mai găsit acel spectacol de fotbal. Niciuna dintre cele două echipe de pe teren nu știau ce să facă cu mingea, nici la mijlocul terenului, nici când, lovită la întâmplare, aceasta ajungea la câțiva pași de poarta în care se marchează golurile.
Cât despre jucătorii înșiși, aceștia se mișcau pe iarbă de parcă toate zecile de mii de spectatori și milioanele de telespectatori se uitau la ei ca să îi vadă cum sunt îmbrăcați. Așa, ca pe stradă, unde lumea întoarce capul după cineva cunoscut și își dă coate: uite-l pe ăla, îl știu de la fotbal! Mai mult decât atât nu a fost niciunul în stare. De alergat au alergat, dar aiurea. De driblat nu au driblat, decât dacă, după dribling, mingea ajungea oricum la altcineva din echipa adversă. De pasat au pasat în mod egal la coechipieri și la adversari, de cele mai multe ori lateral sau în spate, față de direcția de gol, iar de șutat au șutat aproape întotdeauna în afara porții, dacă nu în bietul portar, care nu mai știa cum să facă să scape de lovituri. Cu trei excepții, care au fost și tot atâtea goluri. Ceea ce a dus la rezultatul final, pe care îl aștepta toată lumea, să vadă care este.
Singura diferență notabilă dintre jucătorii celor două echipe naționale a fost că francezii erau cotați, la bursa de valori fotbalistice, în dolari americani, de o sută de ori mai mult decât românii. Cum, de altfel, se și putea vedea, după tunsoare și după aerele de vedete, în condițiile în care, la joc, nu era nicio diferență.
De fumat m-am lăsat dintr-o toană, doar ca să văd dacă metoda inventată de mine este funcțională. De jucat fotbal m-am lăsat din cauza vârstei, iar de privit fotbal m-am lăsat după ce un coleg mai în vârstă, pe vremea aceea, a rămas la unitatea militară, unde eu eram ofițer de serviciu, ca să vadă un meci de fotbal la televizor, împreună cu mine și cu soldații, în condițiile în care programul de lucru se terminase mai devreme, tocmai pentru ca toată lumea să poată ajunge la meci, fie pe stadion, fie acasă.
Când l-am întrebat ce mai caută în cazarmă, mi-a spus că e foarte pasionat de fotbal, dar că îi face rău, se agită prea mult și preferă să stea cu noi, fără bere, țigări și semințe. Ceea ce a și făcut, până spre sfârșitul meciului, când o vedetă de-a noastră, de pe vremea aceea, a ratat un gol ca și făcut, cu o totală nonșalanță. Ca și când de aceea se afla el, marele fotbalist, pe teren, ca să nu dea gol.
Exact în acel moment al ratării golului, colegul meu mai vârstnic a ignit o oară și s-a prăbușit de pe scaun, cu un infarct masiv. De care a și murit, mai apoi, deși doctorul a venit aproape instantaneu să îi dea primele îngrijiri, iar salvarea l-a grăbit spre spital.
În timpul ăsta, pe ecran, vedeta noastră fotbalistică rânjea tâmp, că ce mare lucru e o ratare. Și că așa e fotbalul.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu