miercuri, 22 iunie 2016

Povara generalilor

Faptul că un general locotenent al Armatei României, adică unul cu câte trei stele pe fiecare umăr, a pierdut două „bătălii”, dintre care una dusă împotriva Micii Albanii, și, în consecință, a ieșit învins total din „războiul” Campionatului European de Fotbal din Franța, 2016, a iscat un nou val de interes din partea publicului românesc pentru subiectul generalilor fără studii, fără carieră, trupe, armamente, strategii, victorii, eroisme, dar cu tupeu și cu caschetă.

Foto: badassoftheweek.com

Desigur, când zicem „bătălii” ne gândim la meciuri de fotbal, iar când zicem „general” ne referim la Anghel Iordănescu, zis și Puiu Iordănescu sau Nea Puiu, ori Tata Puiu, sau chiar Generalu. Acesta a primit gradul de general în 1993, pentru faptul că, la câteva luni de la preluarea echipei naționale de fotbal, ca antrenor-selecționer, a reușit să învingă echipa Țării Galilor la ea acasă, la Cardiff și să califice astfel echipa României la Campionatul Mondial de Fotbal, din America, din anul următor.
Adică, președintele de atunci al României, domnul Ion Iliescu, fiind domnia sa extrem de fericit pentru victoria echipei noastre naționale, a vrut să îl recompenseze pe antrenorul ăsta și, uitându-se prin sertarele Cancelariei Prezidențiale, a găsit o stea de general, pe care i-a pus-o Puiului pe umăr. Că nu costa nimic. Decât ceva învârteală de hârtii, niște semnături și o ștampilă.
Sunt cel puțin două mărturii, făcute de doi politicieni care, fiecare, separat, pretind că i-ar fi dat domnului președinte ideea recompensării cu gradul de general a fostului fotbalist, ajuns antrenor. Unul dintre ei este defunctul Corneliu Vadim Tudor, care nu este credibil, deoarece, tot pe vremea aceea, „Tribunul” insista public și încă fără succes să îl convingă pe domnul Iliescu să îl avanseze și pe fratele lui la gradul de general. Cum să credem că l-ar fi aranjat ca general pe ăsta și nu mai întâi pe distinsul său frate, colonel de carieră?! Dar numai simplul fapt că s-a lăudat că el l-ar fi „făcut” pe Nea Puiu general ne indică totala depărtare de înțelegerea corectă a noțiunii de general, atât pentru politicienii români, cât și pentru publicul care îi aplaudă, îi votează și îi revotează într-o veselie bezmetică.
De aceea, un mini-eseu despre gradul de general se impune cu necesitate, înainte de orice altă discuție privind meritele sau pilele necesare cuiva pentru a primi acest grad militar.
Generalul este comandantul militar independent. Odată cu misiunea sa, el primește în subordine suficiente forțe și mijloace, încât acestea să îi permită să conducă o operație strategică și să obțină victoria. Asta, fără să fie controlat de cineva cum își planifică operația și cum o conduce. În majoritatea armatelor Lumii și în culturile militare ale majorității popoarelor, un general poartă ca însemne patru stele. Și, în mod convențional, se presupune că o forță umană de o sută de mii de suflete este suficientă pentru o operație strategică independentă. De unde se convine că generalul purtător de patru stele este comandantul unei armate. De altfel, comuniștii din Tratatul de la Varșovia chiar îi ziceau generalului cu patru stele „general de armată”.
Toți ceilalți, care nu au patru stele, sunt situați ierarhic mai jos de general. Cei imediat sub acest grad sunt generali locotenenți. Adică, sunt cei care țin locul generalului. Convențional, ei au trei stele și au autoritate egală cu a unui comandant de corp de armată. Adică, ar avea autoritate militară asupra unei forțe umane de cincizeci de mii de suflete. De aceea, în unele armate, chiar și în Armata României, la un moment dat, purtătorul a trei stele pe epolet era numit „general de corp de armată”. Un asemenea general cu trei stele este presupus că ar putea conduce o acțiune militară la nivel operativ. Adică, o operație militară. Sau o acțiune la nivel mai mare decât cel tactic și mai mică decât cea de nivel strategic.
Să ne înțelegem. Când zicem general colonel, general locotenent, general de corp de armată și altele asemenea, nu vorbim despre un general plus ceva, ci doar despre cineva care este ceva legat de general. Sau, ca să păstrăm notația algebrică, vorbim despre un general minus ceva.
Ordinea frazării, de exemplu „general locotenent”, este cu atributul pus în fața numelui de precizat. Adică, conceptual, vorbim despre un loco-tenent al generalui și nu despre un general care este și locotenent.
La fel este și cu gradul imediat următor, cel al generalului maior, sau al generalului de divizie, ori al generalului cu două stele. Acesta este comandantul la nivel tactic. De la el se așteaptă îndeplinirea unei misiuni la nivelul unei forțe convenționale umane de vreo zece mii de suflete, misiune care, doar cumulată cu îndeplinirea misiunilor celorlalți comandanți de la același nivel ar trebui să ducă la obținerea victoriei într-o operație militară, pe când mai multe operații militare pot duce la obținerea victoriei în război.
Sub acest grad este o zonă gri. În armatele organizate pe corpuri de armată, fiecare corp de armată având mai multe divizii și fiecare divizie având mai multe regimente, nu mai este nevoie de un alt grad care să cuprindă și atributul „general”, deoarece regimentele sunt comandate, întotdeauna, de colonei. Coloneii fiind cei care sunt comandanții intependenți la nivelul corpului ofițerilor. Imediat sub ei găsim locotenent-coloneii, adică cei care sunt gata să le ia locul coloneilor, atunci când funcția se vacantează.
În armatele organizate pe divizii, unde fiecare divizie are două sau mai multe brigăzi, iar brigăzile cuprind batalioane, cum este în prezent organizată și Armata României, gradul corespunzător funcției de comandant de brigată poate să poarte și atributul de general. Sau nu. În Marea Britanie, de exemplu, un asemenea comandant este numit simplu „brigadier”, fără să fie inclus în corpul generalilor. În Franța, nu există gradul de general cu o singură stea, care ar fi corespunzător generalului de brigadă. Chinezii au gradul de colonel-șef, care este deasupra celui de colonel, dar inferior celui de general. În România, însă, precum și în alte armate, există gradul de general de brigadă, ori de general cu o stea.
Deci, ne așteptăm ca, acolo unde există acest grad de general de brigadă, el să presupună un comandant al unei forțe convenționale umane de de vreo cinci mii de suflete. Colonelul fiind astfel echivalenul unui comandant peste două mii de suflete.
În toate armatele popoarelor aparținând civilizației occidentale, gradul de general și subdiviziunile lui sunt luate foarte în serios. Din două considerente.
Unul este de natură renascentistă. În antichitatea romană, generalul era comandantul unei legiuni. Scrierile cele mai luate în seamă din acea epocă sunt două cărți ale lui Gaius Iulius Caesar. Din aceste două cărți rezultă că Caesar, cel după care rușii au dat șefului lor numele de țar , ori prusacii pe cel de kaisera devenit faimosul erou numai după ce a reușit, cu greu, să primească comanda unei legiuni, pe care, apoi, a multiplicat-o în mai multe alte legiuni și cu care a cucerit o bună parte din Europa. Deci, generalul este deținătorul puterii militare absolute și numai de el depinde obținerea victoriei în războaie.
Al doilea considerent este de natură statală. Orice stat, care își constituie o putere armată, vrea să își mențină controlul său asupra acelei puteri. Dacă statul este organizat democratic, atunci și controlul va fi de aceeași natură. Dacă este un stat autoritarian, atunci și controlul va fi tot unul autoritarian. Indiferent de natura statului, una dintre principalele forme de control este încredințarea comenzii militare, a misiunilor strategice și operative, precum și a forțelor și mijloacelor militare necesare pentru îndeplinirea acelor misiuni exclusiv unor generali selecționați cu mare grijă și avansați în grad exclusiv pe criteriul încrederii că își pot îndeplini misiunile în deplină loialitate, adică fără să își asume și alte misiuni, decât cele primite de la forurile ce i-au făcut generali.
În plus, orice comandant, dar, mai ales, un general, este obligat să câștige și să păstreze și loialitatea forțelor militare pe care le comandă. Iar principalul instrument de căștigare și păstrare a loialității trupelor este încrederea acestora că generalul lor este competent, cinstit și aplecat asupra nevoilor lor, atât a celor profesionale, cât și a celor umane.
Luarea în serios a gradului de general, în orice stat, se verifică foarte simplu, prin observarea mecanismelor de acordare a acestui grad. Nu există o rețetă unică, universal aplicabilă. În statele puternic democratice, stabilirea funcțiilor care necesită gradul de general sau grade de generali mai mici, precum și numirea persoanelor în acele funcții este în apanajul parlamentului. Putem exemplifica aici cu Marea Britanie și cu Olanda, țări în care, în afara parlamentarilor, și șefii de stat, adică regii, joacă un rol major în controlul de loialitate al generalilor.
Turcia are un sistem de democrație internă, în forțele lor armate. Toate propunerile de avansare la gradele de general, începând cu cel de general de brigadă, sunt supuse observațiilor tuturor ofițerilor din rândul cărora provin candidații, precum și ale tuturor generalilor în corpul cărora urmează să fie numiți ei. De exemplu, pentru gradul de general maior, cu două stele, propunerile de avansare sunt validate de toți generalii de brigadă, cu o stea, precum și de toți generalii maior, cu două stele. Asta, deși numirea propriuzisă este decisă de consiliul generalilor, adică a celor cu patru stele. Care nu sunt mai mulți de opt, în cea mai mare armată din NATO, de după cea a Statelor Unite ale Americii.
Și în România, în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial, avansarea la orice grad de general era o activitate deosebit de serioasă. Un criteriu era ca primirea gradului să se facă odată cu primirea unei funcții de comandă. Astfel, de exemplu, generalul de brigadă Ion Antonescu, care ocupa funcția de șef al Statului Major General, a primit odată cu gradul de general de divizie și comanda unei divizii, cea de la Pitești. Așa că, pentru o perioadă, a fost nevoit să îndeplinească simultan cele două funcții, pentru validarea gradului.
Din cele arătate în fugă mai sus, rezultă că putem afla cu ușurință câte funcții de general și cu câte stele sunt justificabile în orice armată, chiar dacă numărul și denumirea acestor funcții nu sunt de resortul controlului parlamentar sau public.
Astfel, o armată de sub o sută de mii de suflete nu poate avea nici măcar un general. Adică, un general independent, cu patru stele. Ca urmare, multe armate nici nu au așa ceva. Dacă forța armată este mai mică de o sută de mii, dar mai mare de cincizeci de mii, atunci gradul cel mai mare din armata națională respectivă este cel de general locotenent, cu trei stele, chiar dacă nu există niciun general căruia să îi țină locul. 
Desigur, este perfect acceptabil ca numărul generalilor să fie mai mare decât numărul comenzilor strategice, operative sau tactice. Dar, între limite rezonabile. De exemplu, într-o divizie organizată pe brigăzi, unde comandanții de brigadă sunt generali cu o stea, este de așteptat ca să găsim funcția de comandant, de general maior sau general de divizie, cu două stele, dar și funcția de locțiitor al comandantului diviziei și funcția de șef de stat major, ambele de general cu una sau chiar cu două stele. Astfel că, la zece mii de suflete, putem avea unul sau doi generali cu două stele și alți trei sau patru generali cu o stea. Adică, un general la 1500 de ostași.
În unele armate este acceptabil ca și funcțiile de organizare și planificare, sau de stat major, să fie încadrate cu generali, deși aceștia nu comandă trupe. În funcție de mărimea comandamentelor și de rolul pe care acestea îl joacă în constituirea și în operarea puterii militare, numărul total al acestor generali poate fi de un general la 1200 de ostași.
Astfel că, la o forță umană convențională de 70.000 de militari, ne putem aștepta să găsim un total de 60 de generali de toate felurile, cel mai mare în grad având trei stele. Cum ar fi un general locotenent. În afara lui, ar mai putea fi încă vreo doi sau trei generali cu același număr de trei stele, în funcție de organizarea structurii de forțe. Ar mai trebui să găsim între 12 și 15 generali maior, cu două stele, restul fiind generali de brigadă. Între toți aceștia îi includem și pe amirali, adică pe marinarii militari, dar și pe generalii de aviație.
Peste tot în Lume unde nu este așa, gradul de general nu este luat în serios. Cu consecințele de rigoare.
Începând cu mijlocul secolului trecut, odată cu proliferarea războaielor civile, mai ales în America Latină și a războaielor de eliberare colonială, mai ales în Africa, au apărut așa-zișii boieri sau lorzi ai războaielor, adică niște comandanți ad-hoc, peste niște forțe neprecizate, dar oricum mici, ca număr și ca putere militară, comandanți care, fiind într-adevăr independenți, și-au zis generali, chiar dacă forța peste care comandau ei era de nivel companie, adică demnă de un căpitan.
Tot de atunci, în cultura militară occidentală, s-au dezvoltat mecanisme formale și informale de validare a semnificației reale a gradului purtat de un militar din altă armată. Între mecanismele formale putem menționa aici faptul că NATO a inventat o codificare ierarhică a gradelor, de la simplul soldat la general. Și Statele Unite practică o codificare oarecum similară, având în vedere postura extrem de internațională a forțelor lor armate.
Dar și informal se fac puneri în pătrățica pe care fiecare purtător de grad o merită. Tot de exemplu și tot în NATO, din punct de vedere al privilegiilor de protocol și având în vedere diversitatea situațiilor naționale, nu se face nicio distincție între gradul de colonel și cel de general cu o stea. 
Un general cu patru stele, care se întâmplă să fie doar unul dintre mai mulții generali cu patru stele din țara lui și care reprezintă o forță armată de doar câteva zeci de mii de suflete, nu va avea niciodată patru stele în ochii interlocutorilor internaționali, nici dacă își pune două rânduri de epoleți. Mai rău, el va fi privit mai degrabă ca un parvenit, lipsit de substanța puterii militare, care se preocupă doar să își coase cât mai multe stele pe umeri sau pe mâneci.
Nu pot să închei acest mini-eseu fără să amintesc un caz concret, ca exemplificare a aceea ce am vrut să discutăm. Șeful informațiilor militare americane, care are în subordine cam tot atâtea forțe umane cât este un sfert din toată Armata României, dar cu un buget anual de vreo nouă ori mai mare decât cel al tuturor militarilor români, este, în prezent, un general locotenent din arma marina militară. Adică, un general cu trei stele. Omologul său român, adică șeful informațiilor militare românești, este un general-general, adică unul cu patru stele. Credeți că, atunci când se află împreună, la întruniri ale șefilor informațiilor militare din NATO, de exemplu, generalul locotenent american nu i se va adresa niciodată generalului român pentru că regula militară este ca cel mai mic în grad să aștepte să i se adreseze mai întâi cel mai mare în grad, la funcții egale, sau pentru că se va abține, ca nu cumva să fie politically incorrect?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu