duminică, 27 noiembrie 2011

Pilotaj pe coada de mătură


Nu se știe cum a ajuns la Cluj-Napoca, în ziua de sâmbătă, 26 noiembrie 2011, domnul Gabriel Oprea, parlamentar, co-președinte de partid și ministru al apărării României.

Sau, mai corect, se știe dar nu se spune, probabil deoarece nu a folosit iarăși „tehnica militară” pentru a ajunge acolo, la o „reuniune a UNPR” (inițiale ce desemnează partidul domniei sale, format, ca o armată de strânsură, din dezertori de la alte partide parlamentare). Sau, poate a folosit o asemenea tehnică, dar presa nu a mai găsit interesant de „raportat” publicului această folosire, deoarece același domn Oprea a tranșat subiectul datului domniei sale cu elicopterul militar prin afirmația televizată că el poate folosi orice „tehnică militară” vrea, pentru că îi permite legea. Asta, după ce, cu două zile mai înainte, era arătat, tot la televizor, cum coboară el majestuos dintr-un elicopter militar, pentru a merge la o adunare de partid.

Observațiile de mai sus ne introduc în două subiecte distincte, dar care pot fi tratate simultan, respectiv tehnica militară de aviație și mijloacele de informare în masă.

S-a întâmplat că, la Cluj-Napoca, înghesuit într-un cotlon al holului clădirii unde avea loc întâlnirea de partid, domnul Oprea de la apărare să „declare” presei care proceda la acea înghesuire, că „sperăm că vom putea, printr-un efort, cu banii pe care îi avem, încet dar sigur, să putem să cumpărăm acele avioane pe care întreaga zonă NATO le are, F-16”. Declarația a fost consemnată de Mediafax și o puteți citi aici.

Avionul F-35, al cărui bunic este F-16

Această declarație a fost preluată de mass media din România, iar subiectul „dotării” Aviației Militare cu aceste „aparate de zbor” a fost revitalizat mediatic, cu argumente pro sau contra, mai ales pe criteriile „cât ne costă”. Asta, în condițiile în care domnul Oprea nu prea vorbea pentru „jurnaliști”, nici pentru publicul român, ci doar pentru avizați, încercând să le mențină speranțele, după părerea mea deșarte, bieților parteneri strategici americani, că, deși bugetul de la anul al apărării se dovedește a fi o caricatură de ființă lihnită, totuși s-ar putea să primească și ei ceva bani, din cei promiși de președintele Băsescu omologului său Obama, de la Casa Albă, pentru niște avioane de mâna a doua.

Deși mă aflu printre extrem de puținii români calificați să purtăm o discuție serioasă și profesională privind achiziția de tehnică militară de aviație de la americani sau din orice altă parte, nu am de gând să folosesc știința sau priceperea mea pentru a intra aici într-o asemenea dezbatere, ci doar să semnalez că ea este extrem de necesară.

Această dezbatere este necesară, nu atât pentru a ajunge la o concluzie dacă este bine sau nu să „luăm” aceste avioane F-16, în prezent conservate într-un deșert american, ori pentru a vedea care ar fi varianta cea mai bună, din punct de vedere al costurilor, de „înzestrare a României”, ci pentru că, dacă această dezbatere nu are loc în mod deschis și organizat, ea va fi, totuși, făcută, însă total aiurea, cu participarea exclusivă a unor neaveniți și impostori, ori propagandiști și manipulatori, cu agende secrete sau confidențiale și cu toții în total dezinteres față de public și nevoia legitimă a acestuia de informare și clarificare pe acest subiect.

Primii care doresc să împiedice o asemenea dezbatere sunt guvernanții, în frunte cu domnii Băsescu, Boc și Oprea. Pentru ei, o asemenea dezbatere serioasă este nepotrivită, din cel puțin două motive.

În primul rând, pentru că o dezbatere între profesioniști independenți nu poate fi controlată și nu se știe niciodată la ce conluzii poate duce, ceea ce face ca actul lor de guvernare discreționară, fără nici un angajament politic și fără nici un document programatic aprobat de Parlament, să fie pus într-o postură derizorie, inacceptabilă pentru ei.

În al doilea rând, intrenția lor transparentă este doar să îi „îmbrobodească” pe americani că le vor da și lor ceva, în schimbul susținerii acestei guvernări, sau măcar în schimbul închiderii ochilor la derapajele lor din ce în ce mai groase de la guvernarea democratică pe care o promovează, declarativ, acești americani. Iar „îmbrobodeala” este necesară, pentru că, se pare, actualii guvernanți nu au de gând să facă vreodată o asemenea plată, adică să cumpere respectivele avioane.  Așa încât o eventuala dezbatere trebuie să fie controlabilă din umbră de acești guvernanți români și va trebui să aibă loc mai încolo, când se vor simți ei „strânși cu ușa” să își îndeplinească angajamentele și vor trebui să arate că, uite, noi am vrea să finalizăm tranzacția, dar dezbaterea publică a dus la o concluzie negativă și nu ne putem pune împotriva acestei concluzii, că este populară și, deci, democratică. Așa că, pa-pa, avioane!

În ceea ce privește cel de-al doilea subiect, cel al mass mediei românești, constat cu amărăciune că aceasta se apropie, din ce în ce mai mult, de mijloacele de propagandă și se distanțează, din ce în ce mai repede de ceea ce ar trebui să fie mijloacele de informare în masă.

Subiectul avioanelor de luptă absente din Aviația Militară a României poate fi folosit, ca hârtia de turnesol, pentru a identifica ce gazetă sau post de televiziune sau de radio se îndreaptă spre care dintre cele două extreme: propagandă și informare liberă. Iar testul este dat nu de concluziile dezbaterii, adică dacă înzestrarea cu avioane americane este sau nu benefică și în ce condiții, ci în modul în care este organizată: cu profesioniști sau cu propagandiști, chiar dacă aceștia din urmă sunt vopsiți în „analiști” ori „experți”, sau, măcar, sunt îmbrăcați în uniformă.

Așa că, știrea introdusă de descrierea prezenței domnului Oprea la ședința de partid de la Cluj-Napoca nu este că, încet-încet, luptătorii aerieni militari români vor ajuge să zboare F-16, ci că, cel mai probabil, cu această guvernare și cu publicul manipulat de aceaste mijloace de dezinformare în masă, acești urmași ai lui Coandă, Vuia sau Vlaicu vor ajunge să piloteze cozi de mătură, pe care să le călărască la marginea aerodromului, așa, ca să nu își piardă îndemânarea, licența și mâncarea gratuită.



Post Scriptum
Cineva mi-a atras atenția că piloții militari români nu merită cuvintele din încheirea articolului de mai sus. Ce vină au ei că nu primesc avioane de luptă trebuincioase meseriei lor?

Ca fiu de aviator și ca ofițer de aviație eu însumi, chiar dacă nu am fost pilot, cred că mă calific să fiu ceva mai colțuros cu cei care îmi sunt foarte apropiați și chiar dragi. Acești oameni nu pun numai pasiune și pricepere în arta zborului, ei își pun, deliberat, viața în joc în această meserie. Desigur, nu pentru masa gratuită fac ei lucrul acesta, ci pentru că au acel nobil și rar sentiment al sacrificiului personal pentru o realizare de excepție, care este zborul și, corolarul acestuia, lupta aeriană.

Însă, atunci când nu mai pot zbura, pentru că nu mai au cu ce, nu le mai rămâne ca simbolistică a acestei nobile meserii a armelor decât brevetul și popota.

Spunând acestea, nu încerc să mă scuz, ci doar să subliniez că principala vină pentru situația foarte proastă în care se află aviația miliară românească se datorează, într-o măsură semnificativă și aviatorilor militari.

Ce puteau face acești aviatori militari, vă puteți întreba, în condițiile în care politicul este la cârma apărării naționale? Puțini sunt în lumea asta cei care ar putea pretinde că înțeleg mai bine decât mine principiile conducerii civile și politice ale treburilor militare. Am scris despre aceste lucruri, iar ideile mele au fost publicate în străinătate, în mai multe limbi. Dar conducerea și răspunderea civililor aspura apărării nu neagă rolul fundamental al militarilor de a fi cea mai credibilă sursă de cunoaștere profesională a nevoilor și cerințelor de apărare, inclusiv privind capabilitățile de luptă.

Militarii trebuie să își facă auzită vocea de experți, mai ales atunci când văd cum se degradează continuu capacitatea de luptă a țării și de contribuție la apărarea comună în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Nu este o scuză acceptabilă ca militarii să răspundă la observația de mai sus cum că noi le-am zis, dar ei, politicienii au spus că nu au cum să facă, că nu sunt posibilități.

În termeni atlantiști, acest procedeu se numește bottom-up approach, adică abordarea de jos în sus a problemei puterii militare a României. Iar politicienii au obligația să răspundă militarilor și țării la o asemenea abordare.

Prin 1984, „conducerea de partid și de stat” de atunci a „hotărât” diminuarea drastică a cheltuielilor de pregătire în aviația militară. Cu tot sistemul comunist de atunci, Aviația Militară nu a tăcut umilă și subordonată, ci a insistat vehement pe consecințele dezastruoase pentru apărarea țării pe care le va produce o asemenea decizie. Știu acest lucru pentru că am scris cu mâna mea documentul de analiză cu acele concluzii, trimis lui Nicolae Ceaușescu și prezentat în public personalului de conducere din Aviația Militară, în prezența ministrului apărării și a responsabililor politici de la nivel central.

Ce au făcut, în zilele noastre, aviatorii pentru a-și conserva capacitatea de luptă în și din aer? Nici măcar nu au reușit să capteze atenția comandantului forțelor armate și președinte de țară, ori recunoașterea faptului că luptătorii aerieni își pun viața în tehnica de zbor pe cale de degradare rapidă și, din ce în ce mai des, își pierd în zbor această viață.

Așa că, tăcuți și supuși, ei, aviatorii militari, rămân cu brevetele lor de zbor și masa gratuită la popotă. Să le fie de bine!