Politicianismul de criză

 Politicianismul este un cuvânt care numește o realitate rea, malefică, pe care o urâm intrinsec și de care trebuie să ne ferim ca dracul de tămâie, pentru că ne întunecă viața și ne-o face mai amară.

Este realitatea în care domeniul politicului este confiscat de un grupuscul de indivizi, cu scopul evident de a-l folosi în interes personal. Acest lucru nu ar trebui să ne deranjeze foarte mult, atâta vreme cât nu suntem răsăriți din cultura care a dat expresia celebră „să moară și capra vecinului”. Numai că adevărata caracteristică a politicianismului nu este că acei câțiva, cocoțați în funcții de partid și de stat, se înfruptă, cu lăcomie de nesătui, din banul public, ci că, făcând asta, produc mult rău celorlalți, care nu sunt cu ei sau nu sunt ca ei.

Iar corolarul politicianismului este că aceiași politicieni explică, cu seninătate, acelor mulți și nenorociți, că așa și trebuie să fie, că ei, veroșii și hulpavii, vor, de fapt, binele poporului și că numai ei pot să aducă acel bine, prin năpăsuirea prezentă a bietului popor, căruia îi va fi, cu siguranță, mult mai bine în viitor, cu condiția ca acum să tacă și să înghită. Cei mai abili promotori ai politicianismului merg chiar mai departe și cer de la același popor să îi aclame și să îi spele în băi de mulțime, pentru simplul fapt că există, spre binele general.

Mai este important de reținut că politicianismul tinde să confiște întregul domeniu politic, astfel încât nici un alt partid politic și nici un politician adevărați să nu mai poată activa în acel domeniu, în special, pentru a nu fi reprere sau exemple de referință. În principiu, cea mai comună formă de îndepărtare a acestora este coruperea cu bani, funcții și demnități publice. Dacă aceasta nu are succes, atunci se merge pe ridiculizarea respectivului partid sau politician ca fiind nesemnificativi, sau pe totala lor discreditare publică.

Politicianismul nu are culoare politică. Deși este un „ism”, la fel ca realismul, liberalismul, comunismul, conservatorismul și alte curente de gândire politică, politicianismul nu are nici o ideologie, iar promotorii lui nu sunt politicieni, ci politicianiști. Ei nu „îmbrățișează” ideologii, nici de dreapta, nici de stânga, ci își însușesc doar acele mecanisme verificate prin care pot fura din averea publică cu legea în mână și pot, în același timp, prosti publicul care îi privește, îi admiră și îi votează.

Faptul că politicianismul este promovat de mai multe partide, care se declară ca făcând parte din „familii politice” consacrate, se datorează exclusiv unor aranjamente ale politicianiștilor, din care să rezulte o diversitate suficient de mare de asemenea partide, pentru a disimula absența ideologiilor și curentelor de gândire politică. Semnul cel mai vizibil al politicianismului ca domeniu văduv de orice ideologie este capacitatea imensă de migrare a „membrilor” dintr-un partid în altul și înapoi.

De câte ori veți vedea un partid care nu are o școală proprie de gândire adevărată și funcțională, care nu cheltuiește bani și nu face eforturi proprii pentru studii teoretice și analize aprofundate ale realității, care nu are proprii săi ideologi sau nu apelează la mințile luminate ale nației sau ale lumii pentru completarea unui proces intern de clarificare teoretică, puteți fi siguri că un asemena partid este exclusiv unul politicianist, chiar dacă se declară de stânga sau de dreapta, ori adoptă culorile tradiționale ale curentelor politice mondiale.

Mai mult, dacă vreți să vedeți ce partide sunt de natură politicianistă, înainte de a avea dovezi despre cum fură ele, cu veselie, din banul public, uitați-vă la instrumentele de putere internă, din structurile lor. Pentru organizarea internă și, în special, pentru „munca de cadre”, asemenea partide se bazează exclusiv pe serviciile secrete, care pot fi de stat, dacă partidul este la putere, sau pot fi private sau oculte, dacă partidul este în opoziție. Legăturile dintre membrii marcanți ai acelui partid se fac pe bază de șantaj și corupție, combinate cu încuscriri și aranjamente sau scheme de împărțire între ei a averilor acumulate prin delapidarea celor mulți.

În aceste partide se formează „poli de putere” pe criterii nebănuite și, mai ales, nedeclarate. Nimeni nu înțelege sau nu poate să explice cum de ajunge cineva în fruntea partidului, fără nici un merit evident, nici din punct de vedere organizatoric, nici ca inteligență, cultură sau educație, nici măcar din perspectiva unei apariții publice plăcute. Dacă acest personaj este susținut de alții, care mai înseamnă ceva și ca indivizi, atunci el sau ea este ori un personaj de paie, o marionetă trasă de sfori ca să nu se vadă alticineva în scenă, ori este proprietarul sau proprietara unor instrumente de putere nebănuite, cum sunt dosarele, filmele compromițătoare, dovezi ale infracțiunilor săvârșite anterior, mituirea cu bani sau cu foloase și altele asemenea.

Și reversul este la fel de edificator. Într-un mediu politicianist, îndepărtarea unui figuri vizibile din funcția de partid se face pe alte temeiuri decât pe cele statutare sau de bun simț, iar explicațiile publice ale acelei îndepărtări capătă accente ridicole, pentru că le lipsește credibilitatea. Bineînțeles că există motive temeinice atunci când este dat jos vreunul din vârful ierarhiei, numai că acele motive nu pot, sub nici o formă, să fie făcute publice, deoarece țin de natura și substanța conspirative ale organizării politicianiste.

Interesant este că metodele și uneltele de lucru pentru „închegarea” acelor „poli de putere” sunt specifice serviciilor de spionaj, ce au dezvoltat astfel de procedee și mijloace, de-a lungul secolelor, pentru a cunoaște mai bine și, mai ales, pentru a controla situația din alte state unde respectivele servicii se aflau și mai sunt și astăzi în misiune.

De aici rezultă doar două posibilități credibile: ori politicianismul este organizat, condus și realizat de foști spioni, care asta știu, asta fac, ori este organizat, condus și realizat de spioni activi, care au misiunea primită de la „centrală” de a controla România și prin intermediul domeniului politic. Pentru nici una dintre aceste două alternative nu avem nici o dovadă. Pentru că, dacă am avea, atunci întregul eșafodaj al politicianismului s-ar prăbuși, prin desconspirare. Norocul nostru, al publicului, este că, din când în când, în jocurile lor de putere, ei se desconspiră singuri, sau se desconspiră unii pe alții.

Acesta este politicianismul în forma sa naturală și în condiții normale de mediu.

Numai că, de vreo trei-patru ani încoace, a venit criza peste noi. Iar criza, în general, și criza asta, în special, constituie o realitate nouă, pe care politicienii nu pot să o identifice, să o înțeleagă și, mai cu seamă, să o stăpânească, adică să o controleze. Atunci, cei care se dedau la politicianism, care sunt încorporați în sau măcar mimează activitatea de serviciu secret, sunt cei mai descumpăniți și reacționează cel mai aberant, pentru că își văd amenințate schemele de furt legal din averea poporului. Iar prima lor reacție este de negare a existenței crizei.

De aceea, cel mai proeminent exponent al politicianismului românesc, domnul Traian Băsescu, actualul președinte al României, a refuzat cu obstinație să recunoască faptul că România urma să intre în criză, la începuturile crizei mondiale din 2008, apoi a negat cu vehemență că statul al cărui președinte este s-ar afla în criză, pe parcursul anului 2009, ori, a acceptat să recunoască doar că România a intrat așa, un pic, dar a ieșit repede, cu ocazia alegerilor prezidențiale din acel an, ca, mai apoi, să declare răspicat că nu este criza noastră și că nu trebuie să facem nimic altceva decât să așteptăm ca ea, criza, să fie rezolvată de străinătate. Abia după doi ani, a început domnul Băsescu să vorbească de criza românească, în momentul târziu, când și-a asigurat spatele prin aranjamentele de culise cu funcționarii Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Mondiale, cu care a convenit să împartă banul public românesc.

În situații de criză, politicianismul este scos la iveală în ambele sale ipostaze, și de furt masiv din bunăstarea publică și de vorbe goale despre binele poporului. Asta pentru că, în asemenea situație, se îngustează semnificativ bazinul popular de unde politicienii pot fura, iar evenimentele se succed mult mai rapid, astfel încât publicul poate vedea cu ochiul liber despre ce sunt, cu adevărat, acele vorbe goale.

Problema cea mare a politicianiștilor peste care a dat criza este că ei nu au nici un instrument teoretic sau procedural pentru a găsi soluții sau măcar pentru a face față situațiilor impuse de criză. Dar nici nu își pot permite să se dea la o parte și să lase pe alții să gestioneze statul în vremuri de criză, pentru că re-accederea la putere este mult mai dificilă și mai constisitoare decât menținerea la putere.

Ei, oricum, nu erau capabili de o guvernare corespunzătoare nici în condiții normale, pentru că nu au fost niciodată pregătiți pentru aceasta, nici teoretic, nici ca experiență anterioară ajungerii în funcțiile publice. Tot ce știu și pot ei este cum să fure de la stat și să scape nepedepsiți. Cu atât mai puțin pot fi ei, politicianiștii, capabili să „gestioneze” un guvern și o țară aflată în criză, într-o lume dată peste cap de aceiași criză.

Tendința naturală a politicianismului este ca, odată ajuns la putere, să se conserve și să se permanentizeze acolo. Numai că se întâmplă ca actuala criză să le pună serios în pericol dezideratul conservării puterii, prin desconspirarea intențiilor delapidatoare și a vorbelor populiste fără nici o acoperire. Mai ales când, în alte state de pe continent, guvernele de tip politicianist sunt date jos printr-o combinație de presiuni interne și comunitare. De aceea, această tendință conservatoare ajunge să se prelungească în autoritarism sau, mai mult chiar, în dictatură. Cu păstrarea aparențelor democratice, pe cât se poate, desigur.

În practică, acest lucru se manifestă pe coordonatele obișnuite ale operațiilor de spionaj: clandestinitate, manipulare, înșelare, discreditare, corupere și șantaj.

În vederea trecerii politicianismului în autoritarism, am asistat, în România ultimilor trei ani, la concentrarea puterii executive într-un singur pumn autoritar, cel al președintelui de țară, concomitent cu denaturarea funcțiilor celorlalte puteri ale statului, respectiv cea legislativă și cea judecătorească.

Parlamentul a fost total scos din ciclul de putere, negându-i-se dreptul la deliberare parlamentară asupra actelor supuse legiferării și impunându-i-se ca singură modalitate de emitere a legilor formula asumării răspunderii executivului.

Cum a fost posibil acest lucru? Exact prin metodele enumerate mai sus. Politicienii puterii și o parte din cei ai opoziției, care aveau legături clandestine cu diverse servicii secrete au fost capacitați să ia, necondiționat, apărarea puterii executive și Regimului Băsescu, creându-se astfel o majoriate nedemocratică în Parlament. Cei neconvinși de puterea exercitată asupra lor de serviciile secrete românești sau străine, oficiale sau private, au fost „dați pe mâna procuraturii”, care s-a transformat fără rușine într-o unealtă de manipulare a voinței parlamentarilor, asemănătoare cu poliția politică.

Concomitent, actuala putere a luat măsuri legislative și executive de controlare și îngrădire a posibilităților de manifestare a grupurilor sociale sau profesionale ce, în trecut, s-au arătat că pot exprima opinii independente și/sau că pot acționa liber pe scena socială sau chiar politică. Cel mai adesea, pentru aceasta, executanții puterii au folosit tactica propunerii răului celui mai mic. Respectiv, au acționat  asupra unor grupuri cum sunt bugetarii, pensionarii, militarii sau polițiștii, precum și asupra sindicatelor, deși acestea nu au reprezentat niciodată o problemă reală pentru guvernare, cu mesajul explicit că, dacă nu stau în banca lor și nu tac, răul care se va abate asurpa lor va fi mult mai mare decât cel de a accepta o guvernare autoritară, chiar dacă aceasta se îndreaptă spre dictatură.

Aceste grupuri și altele asemenea au fost private de posibilitatea de a se organiza, prin discreditarea leaderilor și ridiculizarea capacității lor instituționale, au fost „trase semnale” că veniturile lunare ale celor care compun aceste categorii sociale sau profesionale ar putea fi afectate într-o măsură și mai mare decât până acum, locurile de muncă ale celor activi și drepturile sociale ale celor pensionați au fost clar puse sub semnul întrebării, cu mesajul explicit că cei care nu susțin puterea își vor pierde fie locurile de muncă, fie o bună parte din pensie.

Publicul larg a fost și mai este supus unei operații complexe de dezinformare și înșelare, atât prin intermediul mijloacelor de informare în masă, cât și al relațiilor informale și al rețelelor de socializare fizice sau virtuale. Temele mesajelor cu scop dezinformativ au fost reduse la câteva esențiale, care vizează totala discreditare a oricărei posibile sau măcar probabile alternative politice la guvernare, refacerea unei părți a credibilității pierdute a actualei coaliții de guvernare pe temeiuri externe, cu contribuția unor agenți ai finanțelor sau chiar ai guvernelor străine, care au primit misiunea să laude actele executive ale Guvernului Boc și Regimului Băsescu, precum și exacerbarea ideii de singularizare a „soluțiilor” la cele aflate în portofoliul actualei puteri politice. La periferie, s-au menținut și formulele consacrate de inundare a agendei de discuții publice cu teme irelevante.

Pe plan extern, actuala mișcare politicianist-autoritaristă, după ce a fost, ani de zile, privită cu rezervă și circumspecție, a declanșat acum o ofensivă fără precedent de oferire a unor avantaje nevisate partenerilor internaționali sau guvernelor naționale care ar susține sau măcar nu ar combate această guvernare, în condițiile în care s-ar permanetiza la putere, prin acțiuni dictatoriale.

Așa cum au fost prezentate aici, lucrurile par foarte serioase și bine puse la punct. Politicianismul pare de nestăvilit, chiar în condițiile crizei actuale. Viitorul nostru, al celor mulți și neînregimentați în gașca politicianiștilor, pare mai sumbru decât era pe vremea comunismului de acum două decenii. Nimeni nu pare că ar fi rămas capabil să sară în ajutorul publicului român năpăstuit.

Și chiar așa și este.

Numai că esența însăși a politicianismului este că acesta trăiește pe seama publicului. Fără de public,  fie că este de criză sau de vremuri bune, politicianismul nu ar mai putea exista, așa cum nu poate exista nici un parazit fără gazda sa. Este, deci, de datoria publicului să decidă dacă mai vrea să accepte acest flagel pe trupul său, ori nu. Și nimeni altcineva nu poate hotărâ asupra acestui lucru, decât fiecare membru al publicului. Spre binele său individual și atât.

Căci binele colectiv este întotdeauna suma celui individual, deși mesajul politicianiștilor este că el, binele, va pogorâ din ceruri, la semnul întâiului politicianist al neamului.

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români