Cursa înarmărilor

Am primit următoarea întrebare: care ar putea fi mărul discordiei dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii, de au ajuns să se contreze și să se amenințe reciproc pe tema scutului antirachetă european?

Nu am un răspuns scurt la această întrebare, altul decât că nu știu. Și cred că nu știu prea multe nici cei care joacă efectiv acest joc al declarațiilor și amenințărilor.

Un răspuns nu chiar atât de scurt este că asistăm la aspecte specifice ale luptei de putere, sau, mai bine zis, la o clasică confruntare pe argumente de putere ale celor doi actori internaționali, dintre care unul, America, chiar este puternic, din toate punctele de vedere, iar celălalt și-ar dori să fie, dar nu poate și atunci strigă mai tare.

În fine, dacă este să aplicăm situației anumite filtre de analiză profesională, am ajunge la un răspuns mai nuanțat, dar nu foarte scurt. Asta, dacă nu vrem să ne lansăm în persupuneri și apoi să le validăm cu ce elemente concrete avem la îndemână.

Un asemenea filtru este perspectiva istorică.

Totul a început cu reunificarea Germaniei, care a dus la sfârșitul Războiului Rece, rămas fără obiect, deoarece, prin reunificare, dispărea principalul teatru geografic de confruntare între cele două blocuri reprezentate de alianțele militare NATO și Tratatul de la Varșovia. Iar Războiul rece s-a încheiat cu victoria Vestului și cu dispariția sistemului socialisto-comunist, din punct de vedere al organizării politice a statelor și cu dispariția Uniunii Sovietice.

Federația Rusă, care a rezultat din această schimbare istorică, a moștenit foarte puțin din puterea fostei URSS, cu excepția armamentului nuclear, care, chiar dacă a fost împărțit între mai multe state, era oricum excedentar față de scopul de distrugere a lumii, pentru care fusese creat.

Câștigătorii Războiului Rece au decis să menajeze pe cât se poate Rusia, pe considerentul că una dintre lecțiile învățate în secolul XX a fost că învinsul în război nu trebuie niciodată umilit și adus în pragul disperării, pentru că, altfel, acesta nu va avea alt scop decât să își spele rușinea și să își reînvie puterea pierdută, cum a făcut Germania după primul război mondial.

În acest pachet de menajamente, euro-atlanticii au inclus și atitudinea lor rezervată față de noile state provenite din fostele teritorii ale Uniunii Sovietice. Rusia, însă, s-a arătat nemulțumită de acest tratament, ea voind să îi fie garantată autoritatea asupra tuturor teritoriilor și popoarelor ce aparținuseră blocului comunist.

Un fenomen în care această situație a fost foarte ușor evidențiată a fost Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa, negociat în cadrul pachetului de măsuri pentru sporirea încrederii și securității pe continent, semnat la Paris în noiembrie 1990 și implementat simultan cu dezmembrarea blocului socialist și a Uniunii Sovietice. În cadrul acelui tratat, au fost acceptate, în anii următori, până la sfârșitul mileniului, cifrele convenite pe timpul Războiului Rece, ca și când, de pildă, forțele românești din 1999 ar fi fost contabilizate de partea Rusiei.

În context, Rusia s-a pronunțat foarte zgomotos împotriva lărgirii NATO cu state foste socialiste, ceea ce a dus la o lărgire în trepte, reprezentând maximum de menajament pe care Vestul l-a putut manifesta față de Rusia.

În cazul Statelor Baltice, care au ajuns în NATO și în Uniunea Europeană din postura de foste republici sovietice socialiste, Vestul a lăsat să se înțeleagă că nu vor fi amplasate forțe aliate pe teritoriile acestora. O asemenea măsură satisfăcea orgoliul rusesc și lăsa statele respective fără o garanție concretă, palpabilă, de apărare comună, chiar dacă articolul 5 din Tratatul de la Washington legiferează că, în NATO, un atac asupra unuia dintre membri este un atac asupra tuturor.

Totul a mers bine-merci  până în vara lui 2008, când Federația Rusă a invadat Georgia și de pe mare și de pe uscat.

În acel moment, Statele Baltice au considerat, pe bună dreptate, că simpla apartenență la NATO nu oferă garanții de securitate suficiente, în eventualitatea că Rusia ar avea față de oricare dintre ele o atitudine asemănătoare, pentru că și ele aveau similitudini cu situația Georgiei, cel puțin în termeni de populație rusă, care ar fi putut justifica o invazie militară rusească. Așa că ele au cerut un pachet suplimentar de garanții, între care  cele mai concrete sunt înființarea de baze aliate pe teritoriul lor.

La aceasta, Rusia a retaliat cu suspendarea aplicării celui de-al doilea Tratat privind Forțele Armate Convenționale în Europa, care rescria cifrele acelor forțe în funcție de noile realități, pe care Rusia, până să se suspende, părea că, încet-încet, le înțelesese și chiar le acceptase. 

În plus, rușii au ridicat obiecții foarte dure la alte amplasamente militare aliate sau americane în Polonia, Republica Cehă sau România, pentru că, tradițional, un asemenea joc de putere necesită plusări peste plusări, ca cel care joacă să spere că va obține, dacă nu cât cere, atunci măcar un minim acceptabil. Și, deoarece, în concret, plusările lor nu par a fi câștigătoare, rușii continuă să ridice miza cu amplasamente de noi instalații rusești în Europa și chiar cu alegerea de ținte europene pentru armele lor continentale, bineînțeles, cu condiția ca acestea să nu fie chiar atât de ruginite încât să nu pornească.

Deci, din perspectivă istorică, suntem astăzi aici, într-o fază de manifestări de orgolii rusești și de menajamente euro-atlantice.

Agravarea situației este dată de precedentul invaziei militare a Georgiei, deosebit de periculos, din punct de vedere strategic de securitate, la nivel european, precum și de posibila amenințare cu rachete cu rază medie de acțiune a statelor europene, din partea Iranului și a altor actori din aceiași regiune. Aceste două condiții agravante justifică pe deplin amplasarea de forțe, inclusiv de instalații militare pe teritoriile statelor aflate în trecut sub autoritate politică sau chiar administrativă rusească. De aceea, între menajarea orgoliilor rusești și protejarea efectivă a populațiilor și teritoriilor acestor state, europenii și, mai ales, americanii, preferă să „supere” Rusia.

Bineînțeles că mai sunt și alte filtre prin care se poate vedea aceiași realitate. Dar, am speranța că am dat oricum un răspuns, chiar dacă mai lung, la întrebarea pusă.