joi, 1 decembrie 2011

De ziua ta, Românie


Ca om care am jurat să îmi dau viața pentru Tine, încă de pe vremea când nu prea știam ce este aia viața, am căutat mereu să aflu cine ești, cu adevărat, Țara mea, România.

M-am uitat, mai întâi și întâi, la rădăcinile mele genetice, zicând că Tu trebuie să fii solul în care acestea sunt înfipte, adânc, de multe generații, zămislite pe ambele părți ale Munților.

Din Moldova, am văzut un neam de răzeși, care nu au primit nimic gratuit, doar pentru că erau moldoveni, ci au muncit pe brânci pentru fiecare palmă de pământ și pentru fiecare fir de iarbă ce au devenit ale lor. Iar când au fost prea mulți la un loc pentru câtă țărână și iarbă aveau ei, s-au răspândit din sat mai departe, care să se facă preoți, care, militari. S-a întâmplat ca ei să ajungă preoți în sate românești și militari sub steagul Tău, dar, la fel de bine puteau să servească alte neamuri și steaguri. Însă au rămas aici, pentru că ai avut Tu mai multă nevoie de ei decât au avut ei nevoie de Tine. Dacă luăm o mostră de sol de pe multe din câmpurile de bătălie, începând de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt încoace, vom putea găsi cu ușurință același Acid Dezoxiribonucleic ca cel ce îmi curge mie prin artere astăzi, pentru că strămoșii mei moldoveni nu au rămas cu Tine numai la bine, dar și la greu, îndatorându-Te.

Din Transilvania, am văzut un neam de oieri ca cei zidiți pe Columna lui Traian, care și-au crescut turmele la umbra pietrelor unei cetăți dacice, de pe dealul de deasupra casei. Casă ce era doar locul în care ei puteau reveni, după lungile drumuri ale transhumanței, ori după ce au colindat lumea, de au ajuns și în America, de unde s-au și întors. Și de strămoșii ăștia ai avut Tu mai multă nevoie, decât ei de Tine, pentru că iarbă grasă și locuri de lucru se găseau și în alte țări, chiar de dincolo de Ocean. Dar au rămas, ori s-au întors în locurile acestea românești, unde au suferit cu generațiile tocmai pentru că ei erau români.

Eu am și acum o relație specială cu strămoșii mei. Mă gândesc la ei mai des decât mă duc să îi vizitez în cimitire, iar când o fac, le povestesc ce am mai făcut, cum mi-a mai mers, așa, ca să fie liniștiți că neamul lor o duce bine, iar eu nu îi fac de râs. Standardele lor, după care măsor eu atât ce înseamnă să fac bine, cât și ce înseamnă demnitatea, sunt foarte înalte.

Însă, când strămoșii mă mai întreabă de Tine, Românie, nu pot să le dau vești bune. Ai ajuns pe mâna celor care au nevoie de Tine, cei care nu știu să facă nimic altceva decât să Te jefuiască, să Te strice și să Te scoată la produs pentru ei și familiile lor hulpave. Iar cei care nu au nevoie de Tine, Te părăsesc. Unii pleacă în alte părți, pe când alții Te alungă de lângă ei, ca pe o iubită trecută și neapetisantă, căreia nu îți mai vine să îi dăruiești nimica.

Și ai ajuns așa numai din vina Ta, deoarece ai crezut că, dacă suntem unii care nu avem nevoie de Tine ca să ne fie nouă bine, atunci nici Tu nu ai nevoie de noi. Dar, uite că nu se poate să îți fie Ție bine, dacă nu mai suntem noi să Te îngrijim, să Te apărăm și să Te protejăm de cei care, fără Tine, ar fi niște târâturi demne de toată mila.



Iar cadoul meu de ziua Ta este exact acest sfat: dacă vrei să îți mai fie vreodată bine, întoarce-te spre cei care nu au avut niciodată nevoie de Tine dar Te-au iubit și cere-le ajutorul să Te scape de toți peștii și  de toate codoașele ce îți sug vlaga și te lasă, de râsul lumii, la marginea istoriei.

Cine știe, poate Te auzim și ne înduplecăm, încă odată, să trăim și să murim pentru Tine, fără să primim nimic în schimb. Sau, poate nu. Dar eu zic că merită să încerci.