marți, 6 decembrie 2011

Paza bună


Sunt două zicători populare ce au înțeles similar. Una zice „de-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”, iar cealaltă zice că „paza bună trece primejdia rea”. 

Amândouă sunt născute din teama de necunoscut a omului primordial, iar, în timp ce prima zicală oferă oarecum o scuză, în sensul că nu este omul de vină pentru ce i se întâmplă neplăcut sau chiar de rău, pentru că nu avea de unde să știe că vine nenorocirea aia peste el, cea de-a doua este mai mult un sfat, cum că, dacă te pregătești pentru ce este mai rău, atunci ai posibilitatea de a face față la orice situație rea sau neplăcută.

Nu este de glumă cu această teamă de necunoscut. Interesant este că, așa cum zicerile de mai sus, deși se referă la același lucru, nu au abordări identice sau măcar similare, la fel și oamenii abordează în moduri diferite necunoscutul care îi așteaptă sau îi paște în viitor.

Unii sunt cu adevărat fataliști, iar soluția lor este de tipul „ce-o fi o fi”, adică se lasă „în voia sorții”. Eventual, se mai duc pe la biserică, unde dau acatiste, ca să pună popii o vorbă bună la urechea lui Dumnezeu, care poate va face ca „ce-o fi” să fie de bine pentru ei. Sau, măcar se informează despre viitor la cei cu viziune sau cu proprietăți premonitorii, de la datul în bobi la cititul în cafea.

Apoi sunt unii care cred că pot să își făurească propriul viitor și care fac eforturi să se păzească, pe cât pot, de primejdia cea rea care i-ar putea aștepta în acel viitor.

Pare un pic abstract, plictisitor și irelevant ce scriu eu aici, dar nu este chiar așa.

Să zicem că nu facem parte din categoria celor care chiar pot să își determine viitorul, deși ne-ar place să putem face așa ceva. Și să mai zicem că nici nu suntem dintre cei care se lasă în voia sorții. Atunci, facem parte dintr-o categorie distinctă, a celor care ne luăm după cei care cred că pot da o anumită formă viitorului și, alăturându-ne acestora, sperăm sincer să ne fie și nouă bine în acel viitor sau măcar să ne păzim astfel de răul ce ne poate aștepta acolo.

Ca urmare, arta noastră nu este de a ne pune bine cu dumnezeirea pentru a ne păzi, ci de a investi cu încredere justificată pe cei care ne conduc spre zilele ce vor veni.

Cum perfecționăm această artă, astfel încât să devenim maeștri în a separa impostorii de adevărații conducători? Am putea spune că sunt mai multe clase de artiști.

Cei mai de jos sunt cei care se iau după alții. Este un fel de exercițiu de a fi în rândul lumii, de a merge cu valul, de a fi ca ceilalți și alte asemenea explicații ale comportamentului sau atitudinii proprii. Dacă îi întrebi ce i-a mânat spre alegerea conducătorului lor, îți vor răspunde că acesta este urmat de mulți alții, care vor fi știind ei de ce fac așa. Inutil să insităm asupra faptului că arta lor este primitivă și le dă șanse la fel de mari de a o duce prost, pe cât de a le merge bine.

Ceva mai sus, sunt cei care se iau după sentimente sau, măcar, după senzații sau impresii. Arta lor nu este cea de a face o alegere cât mai sigură, ci accea de ajustifica alegerea făcută, oricare ar fi ea, cu argumente emotive. Aceștia sunt cei cărora le place de cineva sau urăsc pe altcineva dintre potențialii conducători. Ei au impresia că unii conducători sunt sinceri iar alții sunt falși. Ei speră că le va fi mai bine cu cel sau cea pe care l-au ales ori au ales-o să îi conducă. Și tot ei sunt cei care suferă cel mai tare atunci când constată cât de tare au fost înșelați de cei cărora le-au dat încrederea lor. Pentru că arta lor este una rudimentară, fără metodă sau tehnică de aplicare și, în majoritatea cazurilor, încrederea obținută astfel este una înșelătoare. Conducătorii potențiali îi atrag pe acești sentimentali cu mesaje și semnale, și nu cu argumentul discursului logic sau al faptei.

Și mai sus, sunt precauții. Arta lor are deja o metodă, cea a dubitativului, iar rezultatul aplicării acesteia la selecția conducătorilor și investirea lor cu încredere este o continuă expectativă. Avantajul acestei metode este că acei potențiali conducători care greșesc sunt catalogați ca atare și nu mai pot ridica pretenții la încrederea precauților. Dezavantajul evident este că metoda se aplică pe o perioadă prea lungă de timp, ceea ce face ca, de multe ori, viitorul să vină peste ei și să îi găsească nepregătiți.

În topul acestei ierarhii sunt, bineînțeles, maeștrii. Arta lor este completă și compexă. Ei pun în ea atât sentiment cât și metodă riguroasă, îmbinate cu talent. Dacă ar avea o propensiune spre leadership, aceștia ar putea fi chiar ei conducători, sau, măcar, formatori de opinie. Fără această înclinație, ei rămân adevărații analiști. Ei se deosebesc de analiștii impostori prin simplul fapt că stăpânesc metode de analiză specifice, așa că nu trebuie să folosească argumente de tipul „cred că...”, „sper să am dreptate că ...”, „mi se pare că...” și așa mai departe, adică expresii ce țin de arta rudimentară amintită mai sus.

Dumneavoastră din ce clasă de artiști faceți parte?