Ecoul unei scrisori

Autor: Marin Neacșu

Nu scriu aceste rânduri pentru a mă  lauda, nici pentru a-mi satisface un ego orgolios. Este normal ca audienţa de care s-a bucurat articolul meu “ Scrisoare deschsă poporului român” să îmi facă plăcere, nu aş mai fi om dacă nu aş rezona la o asemenea constatare, dar nu despre asta vreau sa scriu acum. Ce simt eu personal este mai puţin important. Important este cum au reacţionat cititorii, dar mai ales faptul că au teacţionat.  Au trecut numai 36 de ore de când acest articol a apărut pe Ziua Veche şi articolul a adunat 1000 de like-uri, peste 3300 de vizualizări, 100 de comentarii. În plus a fost preluat de 6 ziare şi  4 bloguri cu comentarii si puncte de vedere care diferă, de la aprobări la riposte negative, unele argumentate, altele pur si simplu de dragul de a se evidenţia cu ceva. Şi bomba continuă să sară, ca să parafrazez un banc de pe vremea lui Ceauşescu.

Ceea ce este important peste numărul sau natura comentariilor este interesul pe care subiectul l-a stârnit.  Nu pot să nu salut acest interes, care arată că totuşi românilor le pasă, că nu toţi dorm, că mulţi sunt chiar dornici să se  facă ceva nu numai să ne lamentăm şi să scriem articole. De acord, acest articol s-a dorit un îndemn la atitudine. Nu puţini sunt cei care au spus în comentariile lor că nu e suficient să vorbim, trebuie să şi facem ceva. Sunt de acord, numai că din păcate aşa cum spuneam în mai multe rânduri, se pare că lipseşte văcuţa Milka, cea care să împingă românii să îşi dea mâna. Lipseşte persoana,  personalitatea care să întrunească sufragiul celor nemulţumiţi de actuala stare de fapt, personalitatea care să reprezinte în primul rând autoritatea unei conştiinţe curate, a unui trecut curat, incoruptibilul şi neşantajabilul, care să coaguleze aceşti oameni  şi să le ofere siguranţa unui lider care nu le va trăda aşteptările şi idealurile.

Suntem în Decembrie, au trecut 22 de ani de când am crezut că suntem salvaţi. Acum toată lumea ştie că nea-m îmbătat cu apă rece , iar evenimentele de acum 22 de ani au fost speculate şi deturnate de la direcţia pe care o dorea lumea. Sincer vorbind însă, mulţi nici nu ştiau atunci ce doreau, se bucurau doar că au scăpat de un dictator, crezând că mai rău de cât a fost nu poate fi. Uite că se poate. Şi astăzi este destulă lume care spune că mai râu decât acum nu poate fi . Şi ei se înşeală. Încă mai avem o ţară, aşa cum este ea acum , dar ÎNCĂ MAI EXISTĂ. Dacă vom continua să privim şi să ne învinuim unii pe alţii, vom ajunge fie să ne omorâm între noi, fie să ne lăsăm călcaţi în picioare de alţii din afară şi la propriu, nu numai la figurat, iar această ţară, înglodată în datorii va fi sfâşiată. Nu este o simplă figură de stil, este  o urmare logică a ceea ce se întâmplă acuma. Pentru a evita această situaţie  trebuie să conştientizăm acest pericol şi să reacţionăm.

Ce ne lipseşte?

1.Liderul pe care să îl urmăm;

2. Conştiinţa civică;

3. Unitate de acţiune;

4. Conştientizarea faptului că toţi dorim de fapt acelaşi lucru, ne despart doar dogmele politice, promisiunile unor partide în care sperăm sau credem mai mult sau mai  puţin , dar care ne dezbină.

5. Momentul.

Cum putem să trecem peste ele ?

1.       Liderul este cel care apare la momentul potrivit, la locul potrivit. El poate fi impus de mase, de servicii mai mult sau mai puţin oculte, sau este cultivat dar nu convins că el este acela. Este o problemă care se poate rezolva ad-hoc, sau se poate pregăti. Iliescu a fost pregătit. A speculat momentul apărând ca emanat, când de fapt era pe bloc–start. Este un factor decisiv care poate păcăli mulţimea , dacă nu este cunoscut şi  e suficient de şiret încât să ştie ce să promită mulţimii. Iliescu a ştiut. Avea clasă. Oricum, acum românul e fript, va fi mai atent la astfel de emanaţi. Dacă un astfel de lider nu există, el va apărea la momentul potrivit.

2.       Conştiinţa civică poate fi cumpărată cu o găleată , un kg de ulei şi unul de zahăr, cu grade , funcţii, prime,  salarii, pâini, sărmăluţe, sau cu ameninţări, dar la acest gen de cumpărări îşi vând conştiinţa cei care oricum nu o au. Cei care au cu adevărat conştiinţă nu o vând, nici ieftin, nici scump. Ei trebuie doar convinşi că nu sunt singuri şi că doar unirea îi poate scoate din anonimat.

3.       Unitatea de acţiune se obţine atunci când conştiinţele se vor deştepta şi vor începe să interacţioneze, când vor realiza că din păcate  chiar aşa zisele partide politice sau doctrine oricât de frumos ar suna pe hârtie, practic nu fac altceva decât să îi dezbine şi să le subjuge interesele sub o apartenenţă care le dă speranţa la un moment în care şi ei o vor duce bine şi îi vor privi de sus pe ceilalţi, sau momentul când  vor vedea murind şi capra vecinului. „SSSSSSSST, CIOCU MIC, NOI SUNTEM LA PUTERE ACUM”  este momentul la care visează fiecare. Ideal ar fi ca indiferent ce partid este la conducere, românii să creadă că ei sunt la putere. Cine va realiza acest deziderat va conduce  veşnic.

4.       Nu e nevoie de un partid de o anumită orientare,nu trebuie să te numeşti socialist ca să te intereseze prosperitatea celor de jos sau a celor de lângă tine  şi nici capitalist ca să poţi dezvolta o economie de piaţă adevărată, cu promovarea şi stimularea iniţiativei private. Românii trebuie să înţeleagă  că dezbinarea, care a devenit politică de bază a partidelor, indiferent care din ele, dar ridicată la rang de artă de Băsescu, este cauza principală a stării în care ne găsim. Ascultaţi, citiţi şi urmăriţi discursurile tuturor liderilor politici şi veţi vedea că nu este unul care să nu se lege de capra vecinului, care să nu se lege de „duşmanul” de clasă, care să nu dea vina pe celălalt. Şi fac acest lucru cu triplu scop, unul de a îşi ascunde propriile lipsuri, doi de a arunca pisica în curtea celuilalt, şi trei de a dezbina. Nu poate oare nici un om politic să vorbească despre ce a făcut, face şi va face el, fără să se lege de aşa zisul duşman? Toate aceste atitudini ale politicienilor ne azmuţ, ne fac să ne urâm unul pe altul, deşi cei de jos o ducem toţi la fel deşi starea actuală de lucruri este urmarea lor a celor ce ne dezbină cu doctrine false. Toţi au fost la putere la un moment dat, toţi s-au îmbogăţit cât au stat la putere , toţi au avut greve şi manifestări pe timpul guvernării lor. ŞI ATUNCI DE CE NE ÎNJURÂM ÎNTRE NOI? Am învinuit pe rând, an după an toate partidele şi regimurile care ne-au condus. În toţi aceşti ani, noi am dus-o din ce în ce mai rău, iar ei din ce în ce mai bine. Suntem chiar aşa de orbi sau de proşti încât să nu sesizăm acest lucru? Suntem chiar atât de inconştienţi încât să nu realizăm că noi, românii, oamenii de rând ne tăiem singuri craca de sub picioare şi facem jocul celor ce ne vor dezbinaţi ?    Până când ?

5.       Momentul. Cel mai dificil de dar şi cel mai uşor de rezolvat din toate condiţiile sau datele ecuaţiei. Cel mai simplu pentru că poate apărea oricând, de la o scânteie, de la o prostie, sau de la ceva pregătit. Cel  mai rău pentru că este impredictibil, sau necesită o pregătire temeinică, iar în condiţiile în care spionarea cetăţeanului, teama, şi delaţiunea au atins cote inimaginabile, ca să nu mai spun şi principiul caprei şi dezbinarea, fac practic imposibil de realizat. În primul rând însă, oamenii nu ştiu că nu sunt singuri , nu ştiu câţi sunt în situaţia lor, câţi gândesc ca ei câţi sunt dispuşi să li se alăture. Sindicatele, cele care au puterea de a testa piaţa, sunt conduse în cele mai multe cazuri de lideri corupţi. Cazul Petcu nu e singular. Unii sunt corupţi cu bani, alţii sunt conduşi politic  alţii sunt corupţi de ambiţii personale, orgolii, se vor conducători unici şi nu se lipesc de nici o mişcare  sindicală, dacă numele lor nu apare ca salvatorul patriei. Dorinţa de putere şi orgoliul  corupe mai mult şi mai periculos  decât banul şi mult mai profund, pentru că îţi dă impresia că eşti incoruptibil şi deci intangibil.

Spuneam că acest articol, această scrisoare mi-a arătat că nu sunt singurul care gândeşte aşa, şi că oamenii se pot mobiliza. Le lipsesc toate cele spuse mai sus dar mai ales, încrederea şi conştientizarea faptului că nu sunt singuri. Problema este că nu ştiu cine şi mai ales câţi sunt ca ei. Şi atunci propun, ca in una din zile, nu ştiu când, poate în ziua de Crăciun, poate în ziua de 31 Decembrie, poate  pe 1 Ianuarie, toţi cei care gândesc la fel,  aşa din întâmplare, doar ca să se convingă că nu sunt singuri, să se plimbe, fără pancarde, fări marşuri, fără lozinci, fără scandări, fără partide, fără sindicate, să spunem la ora 14 prin parcul oraşului, sau prin centru. Nu e nevoie să poarte semne distinctive, nu e nevoie să vorbească, nu e nevoie sa schimbe idei, doar să vadă că există, că nu sunt singuri şi că la momentul potrivit vor avea prieteni. Când spun momentul potrivit mă refer la momentul în care vor înţelege toţi că dezbinarea, ura şi interesele de grup ne vor duce în prăpastie. Hai să vedem dacă suntem în stare să trecem peste toate acestea şi să ne privim fără ură. Atât. Hai să ieşim toţi în ziua de Crăciun în locul unde ne putem vedea fără să cerem aprobări de la primărie, la Craiova de exemplu, în Parcul Poporului, cu copii, nepoţi, căţei, la plimbare. Ne vom da seama după numărul de oameni, comparând cu ceea ce ştim că  găsim de obicei prin locul respectiv. Fiecare oraş are un astfel de loc. Cred ca Ziua de Crăciun , ora 13  este o oră potrivită. După aceasta oamenii pot merge să servească masa de Crăciun, poate cu şi mai mare bucurie.

Oameni buni, aveţi nevoie de încredere şi speranţă. Conducerea unei ţări nu o exercită cei aleşi, ei ar trebui să fie doar uneltele dumneavoastră. Faceţi ca acest lucru să   fie posibil. Arătaţi şi arătaţi-vă înşivă că voi sunteţi cei care contează. Faceţi primul pas. 25.12.13.00 locul pe promenadă al oraşului. Arătaţi că vă pasă.