miercuri, 25 septembrie 2013

Dacia Incorrupta

Dacă sunt unii care mai au îndoieli, dacă sunt alții care se complac în starea lor mentală de negare a realității și, desigur, dacă sunt cei care ascund sau distorsionează intenționat realitatea, mie mi-e foarte clar că România este iremediabil coruptă.


Statul care poartă acest nume este corupt ca evoluție istorică, România venind din statul comunist, edificat într-o jumătate de secol, trecând apoi prin îndelungata tranziție post-comunistă de aproape două decenii și eșunând astăzi în simulacrul de integrare euro-atlantică, toate acestea fiind forme de organizare statală mai mult sau mai puțin corupte, primele două chiar prin definiție, iar a treia prin eșecul de a deveni o formă statală caracterizată prin buna guvernare și, în consecință, respinsă din clubul statelor funcționale și performante economic.
Același stat este corupt și instituțional. Întregul eșafodaj legislativ al României, începând cu Constituția, trecând prin aproape toate legile și terminând cu deciziile Curții Constituționale, este edificat exclusiv pe principii de instituționalizare a corupției, de facilitare a distrugerii avuției naționale în folosul corupătorilor și de protejare legală a corupților. Cutumele și procedurile de guvernare, precum și cele de ordine publică și justiție sunt împotriva cetățeanului onest, care nu poate supraviețui în patria lui decât dacă acceptă și încurajează mita, nepotismul, șantajul, amenințarea și alte forme de corupere a demnitarilor, magistraților și funcționarilor publici.
Statul este corupt și comportamental. Toți reprezentanții săi, începând cu președintele României și terminând cu cel mai mic în grad polițist de frontieră sau vameș pe care îl întâlnim la intrarea în această țară se comportă ca și când reprezintă un stat corupt, de mâna a doua sau chiar a treia, care este folosit de reprezentanții și angajații săi doar pentru avantaje materiale personale sau de grup. Adică, aproape niciun angajat la stat sau demnitar român nu arată că ar cunoaște minimum de reguli de comportare internațională între reprezentanții statelor de rang egal, mai toți fac de rușine România pe timpul îndeplinirii atribuțiilor publice, iar câțiva chiar apelează la străinătate pentru consolidarea poziției lor în Țară, în pofida evidenței că sunt corupți. Minciuna, dezinformarea, manipularea grosolană și tupeul sunt singurele forme de comunicare între stat și cetățean. În relațiile sale cu cetățenii, statul se comportă ca un stat separat de oameni și chiar potrivnic publicului, ori situat deasupra cetățenilor.
Corupția aceasta este consolidată. Nu numai că toți corupții din administația centrală și locală se protejează între ei și sunt protejați atât de legiuitori cît și de magistrați, printr-un sistem complex de încuscriri și nășiri, dar au ajuns să se și reproducă între ei, actualmente a doua generație de corupți prelunând gestionarea oneroasă a României cu pași repezi. Singurele îndepărtări din funcții publice și singurele condamnări pentru corupție s-au petrecut doar ca rezultat al luptelor pentru putere între clanuri de corupți aflate în competiție unele cu altele pentru aceleași resurse ale României, sau ca exprimare a orgoliilor ori ca demonstrații de forță între corupți.
Funcțiile statului și bunurile publice pe care acesta ar trebui să le producă în folosul populației sunt atât de corupte, în sensul că sunt folosite exclusiv pentru avantaje personale sau de grup, încât, practic, statul nici nu mai funcționează coerent, în multe dintre domeniile sale, sau este aproape complet avariat.
Infrastructura de transporturi de toate felurile, în aer, pe pământ sau pe apă a fost iremediabil compromisă, modernizările sau dezvoltările întârziate, iar fondurile imense destinate acestei infrastructuri au fost deturnate spre buzunarele și conturile corupților și corupătorilor naționali și internaționali. Infrastructura de comunicații a fost modernizată doar pentru a facilita controlul mesajelor private între membrii societății.
Educația, sănătatea și ordinea publică au fost subfinanțate cronic, structurile și infrastructura lor sunt căpușate de corupători, astfel încât serviciile oferite de acestea publicului nu acoperă nici măcar minimum de cerințe pentru un stat european de secoulul 20, fără să îndrăznim să ne gândim la secolul 21. Apărarea patriei este dezorganizată și incapabilă de a promova interesele românilor cu mijloace militare, singura garanție de securitate fiind în mâna străinilor din NATO. Diplomația română este debusolată și căpușată cu nepoți.
Singurele structuri ale statului care sunt bine finanțate și funcționează fără probleme sunt serviciile secrete de informații. Numai că acestea nu sunt plasate sub niciun control democratic și servesc exclusiv oligarhia de stat coruptă.
Aceasta este realitatea din România, care mie îmi este foarte clară. La fel de clar îmi este că nu se va schimba nimic în bine din această realitate, pentru că nu se poate.
Nu se cunoaște niciun caz în istoria omenirii, în care un stat corupt chiar și mai puțin decăt este România astăzi să fie reparat din interior. Niciun corupt nu va vrea și nici nu va putea să devină cinstit peste noapte și, apoi, de a doua zi, să purceadă la repararea stricăciunilor permanente cauzate de corupție la locul său de activitate, indiferent dacă acesta este situat mai sus ori mai jos în ierarhia statală. Niciun sistem de justiție corupt nu va putea să proceseze vreun act de corupție altfel decât până acum, adică doar sub forma de luptei între clanuri rivale. Niciun domeniu public corupt, fie el de cultură, sănătate, educație, armată, ordine publică, sau de oricare altă natură, din nicio țară din Lumea asta nu a fost vreodată reparat din interior, cu aceiași oameni care au patronat sau doar au acceptat coruperea lui, ca să nu mai vorbesc de corupții înșiși.
La fel, nu se cunoaște niciun exemplu în istoria omenirii în care un alt stat sau o altă entitate din colectivitatea de actori internaționali să fi intervenit vreodată pentru repararea unui stat corupt, cum este România. Așa cum bine vedem cu ochii noștri, tot ce poate face comunitatea internațională este să izoleze cât poate mai bine un asemenea stat corupt, iar mulți actori statali și non-statali, ori supra-statali nu fac altceva decât să profite de pe urma corupției generalizate din statul respectiv, pentru a-l spolia și pentru a-l slăbi, în așa fel încât acesta să devină o sursă permanentă de îmbogățire pentru ei și un competitor internațional cât mai slab, până la negiljabil.
Deci, singurul viitor pe care îl are România este cel al exacerbării corupției, pînă când aceasta va duce la disoluția completă a statului, la prăbușirea lui. De altfel, după toți indicatorii acceptați în teoria internațională, România este deja în pragul prăbușirii ca stat. Dacă nu ar fi fost anumiți parteneri internaționali care să amâne această prăbușire, pentru că au ei niște intrese proprii ca România să fie în această stare de semidisoluție cât mai mult timp, deja am fi ajuns astăzi să nu mai avem statul România deloc. Dacă acești străini interesați de menținerea României ca stat ar pierde pe loc acest interes, România ar putea dispărea în doi-trei ani de azi înainte.
În aceste condiții, orice român responsabil de soarta sa proprie și de cea a familiei sale, ar trebui să se întrebe care va fi viitorul său și al lor săi. Sunt trei cursuri posibile ale acestui viitor.
Primul și cel mai evident este cursul urmăririi istoriei viitoare a României. Și, atunci, în acel viitor, cei ce nu fac nimic acum și așteaptă ca altcineva din Țară sau din străinătate să le facă lor istoria, vor fi cetățenii unui stat prăbușit. Acel stat nu își va mai îndeplini nicio funcție în favoarea lor, nu îi va mai reprezenta și nu îi va mai proteja. Ei nu vor mai putea beneficia de nicunul dintre bunurile publice pe care un stat este destinat să le ofere cetățenilor săi, cum sunt sănătatea, educația, ordinea publică, cultura și celelalte. Foarte probabil, în absența celor mai elementare norme de organizare socială funcțională, statul prăbușit se va fărâmița în subunități de mărimea potrivită preluării controlului de anumite grupuri mai bine organizate și deținătoare ale unui anumit fel de putere, fie ea solidă sau ideatică.
Al doilea curs al viitorului individual este cel al luării în mâini a propriei soarte. Deja milioane de români au părăsit România și mulți dintre aceștia s-au stabilit permanent în alte state europene sau chiar peste ocean. Unele familii s-au împărțit, câțiva membri lucrând în străinătate, iar ceilalți consumând în România roadele muncii celor de afară. Foarte curând, cei plecați își vor aduce acolo unde au ajuns copiii și părinții, ba chiar și alte rude mai îndepărate, pentru a-i proteja de pericolul prăbușirii României ca stat ulta-corupt.
Cel de-al treilea curs este o utopie. Vorbim despre eventualitatea ca un număr rezonabil de cetățeni să recunoască starea actuală a României corupte și să fie convinși că singurul viitor pe care ea îl are este cel al disoluției ca stat. Și, ca o consecință a acestei recunoașteri și a acestei convingeri să renuțe la România, fără a părăsi acest teritoriu și fără a se separa de ceilalți membri ai publicului. Adică, să formeze un nou stat, doar între ei, cei care știu că asta este singura salvare, un stat liber de corupție, care ar putea primi numele de Dacia Incorrupta.



4 comentarii:

  1. România, ultimul bal
    Adrian Paunescu – 27 mai 1997

    În loc să fim o ţară numai fraţi,
    Simţim, în noua epocă barbară,
    C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
    S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

    Din tot ce facem, nu avem nimic,
    Ne macină străine interese,
    Făina noastră n-are spor nici pic,
    Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

    Trăim acelaşi tragic simţământ,
    Sub politicieni şi sub contabili,
    Că noi, ca neam, avem destinul frânt
    Şi suntem de prisos şi nerentabili.

    Umili, ne cerem scuze de la toţi,
    Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
    Şi ne conduc nişte fanarioţi,
    Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

    Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
    De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
    Când am ajuns în ţara noastră slugi
    Şi suntem cerşetori la noi acasă?

    Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
    Dispuşi să emigreze se arată,
    Mormintele se pregătesc de drum,
    În România deromânizată.

    Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
    Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
    Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
    Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

    Şi-acum se-aude clopotul fatal,
    Vin vremuri de urgie şi de grindeni
    Şi este seara ultimului bal,
    Din zori, vom fi români de pretutindeni.

    Probabil, mâine-aici va fi pustiu
    Şi toţi în pribegie vom porni-o,
    Drum bun, popor pierdut la un pariu,
    Adio, mamă patrie, adio !

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce definește un stat? Dacă numai legea și legiuitorii, atunci perspectivele sunt sumbre. Este adevărat că din punct de vedere formal sau instituțional exact sistemul contează dar eu tind să-i acord mai mult credit acestui neam. Și cred că ne vom redresa.

    De exemplu, eu nu m-am așteptat la asemenea proteste din partea populației cum sunt cele împotriva Proiectului Roșia Montană. De-un alt exemplu, lumea începe să se edifice (și cu ajutorul internetului) de manipularea căreia i-a fost victimă până acum prin intermediul canalelor mass-media. Eu zic că este un început.

    Așa e, dacă se va trezi țara asta, nu o va face prin intermediul celor corupți dinlăuntrul ei. Dar ei sunt numai o parte a țării, aparent cea mai importantă, în realitate cea mai puțin demnă să-i poarte numele. În concluzie, sunt mai optimist decât îmi dă voie realitatea de azi, dacă ar fi s-o privim prin ochii acestui articol.

    PS: Foarte interesantă afirmația „Infrastructura de comunicații a fost modernizată doar pentru a facilita controlul mesajelor private între membrii societății”. Presupun însă că nu va exista o dezvoltare a ei, într-un articol viitor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am mai zis-o, sub formă de maximă: un popor poate supraviețui fără o țară, dar niciun stat nu poate exista fără poporul său.

      Și, tot așa, ca să mă citez pe mine însumi, cu ce am scris altcândva, când mai bine de jumătate din publicul românesc nu cunoaște, nu înțelege și nu pune preț pe valorile civilizației apei curente, cum să ne așteptăm că același public ar fi în stare să introducă o astfel de civilizație în România?

      Cât despre ce este un stat, răspunsul cel mai simplu este că un stat e exact ceea ce vor locuitorii săi să fie. Unii vor un stat puternic, organizat, capabil să le satisfacă năzuințele de mai bine și sunt dispuși să muncească în draci, ba chiar să își și dea viața pentru un asemenea stat, în care familiilor lor le este mai bine. Alții vor un stat minimal, care să le asigure doar condițiile de bază, în rest se ocupă ei înșiși de dobândirea propriei lor bunăstări. Acești se mulțumesc să plătească impozitele datorate statului și, mai departe, se descurcă el să le producă bunurile publice de bază, cum sunt securitatea, educația, cultura, sănătatea... Și mai sunt alții care au nevoie de un stat doar ca să poată fura de la el, să înșele, să se descurce pe seama lui. Când un asemenea stat nu le mai este de folos, se apucă și ei de muncă, dar în altă parte...

      Ștergere
    2. Desigur, ar fi mai multe de spus despre infrastructura de comunicații. Numai că efortul de a scrie despre asta nu este răsplătit în niciun fel, așa că autorului îi vine greu să se apuce de treabă. Și nu vorbesc despre răsplata materială, desigur.

      Ștergere