marți, 10 septembrie 2013

Patria murdară

De multă vreme mă tot întreb cum de nu sunt mai mulți ucigași printre români. Nu numai că românii omoară mai puțini semeni de-ai lor decât alte popoare europene, dar nici animale nu prea omoară ei cât alte nații. Chiar și pentru vânarea animalelor sălbatice trebuie să vină străinii la noi și să ne omoare urșii, porcii mistreți și alte viețuitoare ale pădurii și câmpiei.


Nu-i vorbă că și atunci când omoară, românul omoară diferit de alți europeni. Se pare că noi, românii, preferăm fierăstrăul mecanic cu lanț, numit durjbă, sau sapa, târnăcopul ori altă unealtă agricolă, care presupune o proximitate strânsă cu victima și, aproape întotdeauna, o baie de sânge. Victimele majoritare ale românilor, în afara cazurilor când ne înjughiem între noi prin cârciumi sau pentru muieri, sunt copiii și bătrânii. Asta înseamnă că ucigașii români sunt cam lași, în majoritatea lor, preferând victimele care nu prea se pot apăra sau riposta.
În același timp, se pare că românii sunt majoritari la privit. Dacă este să ne luăm după audiențele televiziunilor, cele mai urmărite momente sunt cele de violență, sânge și moarte, fie că sunt fictive sau reale. Iar cele mai căutate știri sunt știrile despre omoruri, sinucideri, ucideri din culpă cu automobilul și, în general, morți și înmormântări, de ai crede că suntem un popor de voieuriști necrofili.
În aceste condiții, nu este nicio mirare că, atunci când s-a pus problema găsirii unei soluții la strângerea câinilor comunitari de pe străzi, românii, prin reprezentanții lor în Parlament, au ales soluția uciderii în masă a acestor câini. Au încercat promotorii soluției finale ceva argumente, cum ar fi faptul că întreținerea unui câine în adăpost costă mai mult decât întreținerea unui copil instituționalizat sau că foarte multe persoane sunt mușcate zilnic de acești câini. Numai că aceste argumente nu se susțin, deoarece nu este adevărat că întreținerea unui câine costă mai mult decât cea a unui copil, ci doar că primăria alocă mai mulți bani pentru câini, bani care nu ajung decât în infimă parte să finanțeze întreținerea câinilor, restul ajungând în conturi și buzunare private. Cum este evident că mai multe victime prin mușcătură sunt făcute de câinii cu stăpân decât de cei maidanezi. Așa că singura explicație a preferinței pentru soluția omorârii în masă este profilul psihologic al reprezentanților românilor în Parlament, profil aplecat spre sânge, ură și mizerie morală.
Adică, soluția aceasta cu uciderea la grămadă nu a fost adoptată rațional, ci a fost pornită din viscerele autorilor ei, acele viscere care li se umplu de fluturii plăcerii vinovate, oridecâteori se gândesc, sau privesc la moarte.
Ca să fie adoptată rațional, soluția eutanasierii tuturor câinilor fără stăpân individual nu ar fi trebuit să apară niciodată ca un răspuns la isteria colectivă iscată de unul dintre cele mai controversate și mai dezinformante cazuri de moarte a unui copil din România post-decembristă, sau ca răspuns la orice altă isterie colectivă. Ea, soluția, ar fi trebuit comparată, la rece, cu oricare altă soluție posibilă de îndepărtare a câinilor de pe străzile Bucureștilor și altor localități române. Ar fi trebuit să vedem care este soluția cea mai eficientă și eficace, din punct de vedere al costurilor materiale, umane și financiare, precum și din alte puncte de vedere, cum ar fi cel moral, ecologic sau chiar religios.
Dar nu a fost așa. Nimeni nu a putut face o asemenea comparație, din niciun punct de vedere, pentru că toți necrofilii români s-au trezit că au voie să strige, în plină zi și în gura mare: moarte! Moarte! Moarte! La care, parlamentarii români, ăia aleși nu prin vot, ci pe baza unei legi făcută tot de ei, care prevede că cine pierde alegerile intră în Parlament, iar cine are mai multe voturi nu intră, s-au apucat să „legifereze” pe bază de ce zic istericii și ațâțătorii lor politici și mediatici.
În avântul irațional al „legiferării”, nimeni nu a vrut să mai audă și argumentul că legiferarea uciderii în masă este o formă de instituționalizare a corupției din primăriile Țării, deși este evident că aceasta este situația. Alături de schimbarea sezonieră a bordurilor trotuarelor, de amenajarea spațiilor verzi și de strângerea gunoaielor, „gestionarea” câinilor comunitari este o importantă sursă de venit pentru toți profitorii din primării.
Ba, am putea spune că este cea mai importantă sursă, în condițiile în care cu bordurile tot trebuie să pui ceva în loc, că se vede, cu pomii și iarba tot poate veni cineva să îi numere sau să o măsoare, pe când la câini se poate umfla nota de plată fără să se vadă vreun rezultat. Intenționat, nu există nicio obligație a primăriilor de a contabiliza câți câini au pe străzi. Doar cei din adăposturi pot fi numărați. Așa că eutanasierea în masă este o formă de a legifera corupția prin care corupții vor putea spune că și în adăposturi au fost mai mulți câini decât vedem cu ochiul liber, doar că nu mai sunt acum, că au fost eutanasiați. Iar banii economisiți prin această inginerie legală vor finanța viitoarele alegeri locale sau chiar hrana familiilor acestor corupți.
Partea murdară a acestei povești este că un număr mare de câini vor fi sacrificați pe altarul corupției locale, acum și instituționalizate. Măcar să fie ei omorâți cu două injecții, cum prevede procedura „umanitară”. Dar nu va fi așa. Corupții vor vrea să facă „economie” și la injecții, folosind pentru eutanasiere bâta sau altă unealtă, așa cum fac românii când au de omorât semeni de-ai lor. Sunt documentate deja destule cazuri în care primăriile au cumpărat, cu sume umflate, substanțe injectabile expirate, care nu mai au niciun efect, ori chiar au aranajat actele ca să rezulte că ar fi cumpărat acele substanțe, dar ele nu au ajuns niciodată în primării, doar banii publici și-au schimbat stăpânii.
Ne așteptăm, deci, la multă și tristă suferință provocată unor ființe a căror singură vină este că omul, adică homo sapiens sapiens a creat subspecia canis lupus familiaris, din care fac și ele parte.
Nu ne putem aștepta însă la mai multă responsabilitate din partea românilor, ca membri ai aceleiași specii homo sapiens sapiens. Pentru că românii nu au sentimentul responsabilității, în general. Și nici nu o să îl aibă vreodată, atâta vreme cât ei doar așteaptă să vină alții să le facă lor viața mai comodă și istoria mai de ispravă.
Și, deoarece nimeni nu vine să facă așa ceva pe la noi, că nu ar avea nimic de câștigat de pe urma asta, România ne rămâne tot nouă, ca o Patrie doar a românilor, din ce în ce mai murdară și mai plină de sânge...