vineri, 1 iunie 2012

O copilărie


De Ziua Copilului 2012, am aflat că există un domn Mircea Vasilescu. Procesul de aflare a acestei realități a început cu cineva de pe Facebook ce a sugerat să „postăm” o poză cu fiecare dintre noi de pe vremea când eram copii, în semn de recunoaștere și prețuire a acestei aniversări.


Căutând ceva de acum mai bine de o jumătate de secol, am dat peste o poză de la o serbare la grădiniță, în care interpretam Anul Vechi 1958, ceea ce m-a făcut să introduc un calambur în comentariu, zicând că am fost vechi cu mult înainte ca cei de la gazeta Dilema să își aroge pe frontispiciu zicerea carageliană cu „sunt vechi, domnule”. De aici și până la a găsi un articol din aceiași Dilema, de data asta ea însăși Veche, nu a fost decât un pas, pe care l-am făcut foarte repede, atras de titlu: „Cărtărescu și Patapievici”.
Deoarece am ajus să citesc articolul iar autorul textului s-a dovedit a fi acest domn Mircea Vasilescu, am aflat și eu, de abia acum, că există un asemenea domn. Nici nu aș fi putut afla altfel de existența domniei sale, deoarece dânsul este un profesor universitar fără operă și fără activitate științifică, ce ar fi putut, dacă le-ar fi produs, la rigoare, să fie surse de aflare a veștii că domnul Mircea Vasilescu există.
Este posibil ca eu să fiu unul dintre foarte puținii români care au aflat atât de târziu despre acest domn. Numeroșii cititori ai Dilemei Vechi, precum și aleșii citiori ai Adevărului trebuie să fi auzit de domnia sa Mircea Vasilescu, ba, chiar, să îi fi citit și consumat producțiile jurnalistice, mai ales că la Dilema Veche dânsul este ditamai redactorul șef.
Ce face domnul Vasilescu în articolul atât de inspirat intitulat „Cărtărescu și Patapievici”? Îi preaslăvește pe cei doi, îi face „repere” și „valori” ale nației. De ce? Pentru că cei doi au avut, fiecare, câte o reușită internațională recentă. Cărtărescu a câștigat un premiu la Berlin, iar Patapievici a avut un „succes la Salonul de carte de la Torino”. În mintea și scrisul domnului Vasilescu, aceste reușite echivalează cu confirmarea valorii incontestabile a celor doi, în pofida celor ce îi neagă, îi denigrează și nu văd cât de bogată este cultura românească cu cele două figuri.
Ceea ce este o copilărie.
Înainte de a scrie și publica această copilărie, domnul Mircea Vasilescu ar fi trebuit să își aducă aminte, de pe vremea când citea pentru lucrarea domniei sale de doctorat, că este futil să expui o teză majoră, cum este cea a regăsirii valorilor și reperelor naționale și apoi să o argumentezi cu nimicuri de tipul premiului sau al „succesului” de târg de carte. Și este futil pentru că mai nimeni nu o să te creadă sau măcar să te bage în seamă.
Cei cu adevărat serioși și culți, ce operează curent cu conceptele de cultură, valoare, reper, te vor crede ori idiot, ori incult, ori propagandist de doi bani, dacă încerci să le vâri în cap o asemenea bazaconie. Cei mai diletanți, mai spoiți pe la suprafață, s-ar putea să te bage în seamă, dar, când îți vor relua „argumentul”, își vor da seama și ei cât de lipsit de substanță și coerență este acesta și se vor simți frustați, mai ales dacă îl vor folosi în discuții cu cei mai avizați. Alții care, pe bună dreptate sau din porniri estetice inexplicabile, îi „înjură”, denigrează sau neagă pe cei doi subiecți ai exercițiului publicistic, Cărtărescu și Patapievici, nu își vor schimba părerile în fața unui rațíonament de asemenea subțirime, pe când cei ce cad pe spate de plăcere ori de câte ori se gândesc la aceiași doi nici nu vor înțelege nevoia de argumente în favoarea tezei că ei, domnii Cărtărescu și Patapievici, sunt subsolul, baza, pilonii și cornișa edificiului cultural românesc.
Singurii care mai rămân de impresionat sunt cei ce finanțează publicația în care se scriu asemenea copilării. Oare ăștia din ce categorie „culturală” fac parte?