vineri, 1 iunie 2012

O copilărie


De Ziua Copilului 2012, am aflat că există un domn Mircea Vasilescu. Procesul de aflare a acestei realități a început cu cineva de pe Facebook ce a sugerat să „postăm” o poză cu fiecare dintre noi de pe vremea când eram copii, în semn de recunoaștere și prețuire a acestei aniversări.


Căutând ceva de acum mai bine de o jumătate de secol, am dat peste o poză de la o serbare la grădiniță, în care interpretam Anul Vechi 1958, ceea ce m-a făcut să introduc un calambur în comentariu, zicând că am fost vechi cu mult înainte ca cei de la gazeta Dilema să își aroge pe frontispiciu zicerea carageliană cu „sunt vechi, domnule”. De aici și până la a găsi un articol din aceiași Dilema, de data asta ea însăși Veche, nu a fost decât un pas, pe care l-am făcut foarte repede, atras de titlu: „Cărtărescu și Patapievici”.
Deoarece am ajus să citesc articolul iar autorul textului s-a dovedit a fi acest domn Mircea Vasilescu, am aflat și eu, de abia acum, că există un asemenea domn. Nici nu aș fi putut afla altfel de existența domniei sale, deoarece dânsul este un profesor universitar fără operă și fără activitate științifică, ce ar fi putut, dacă le-ar fi produs, la rigoare, să fie surse de aflare a veștii că domnul Mircea Vasilescu există.
Este posibil ca eu să fiu unul dintre foarte puținii români care au aflat atât de târziu despre acest domn. Numeroșii cititori ai Dilemei Vechi, precum și aleșii citiori ai Adevărului trebuie să fi auzit de domnia sa Mircea Vasilescu, ba, chiar, să îi fi citit și consumat producțiile jurnalistice, mai ales că la Dilema Veche dânsul este ditamai redactorul șef.
Ce face domnul Vasilescu în articolul atât de inspirat intitulat „Cărtărescu și Patapievici”? Îi preaslăvește pe cei doi, îi face „repere” și „valori” ale nației. De ce? Pentru că cei doi au avut, fiecare, câte o reușită internațională recentă. Cărtărescu a câștigat un premiu la Berlin, iar Patapievici a avut un „succes la Salonul de carte de la Torino”. În mintea și scrisul domnului Vasilescu, aceste reușite echivalează cu confirmarea valorii incontestabile a celor doi, în pofida celor ce îi neagă, îi denigrează și nu văd cât de bogată este cultura românească cu cele două figuri.
Ceea ce este o copilărie.
Înainte de a scrie și publica această copilărie, domnul Mircea Vasilescu ar fi trebuit să își aducă aminte, de pe vremea când citea pentru lucrarea domniei sale de doctorat, că este futil să expui o teză majoră, cum este cea a regăsirii valorilor și reperelor naționale și apoi să o argumentezi cu nimicuri de tipul premiului sau al „succesului” de târg de carte. Și este futil pentru că mai nimeni nu o să te creadă sau măcar să te bage în seamă.
Cei cu adevărat serioși și culți, ce operează curent cu conceptele de cultură, valoare, reper, te vor crede ori idiot, ori incult, ori propagandist de doi bani, dacă încerci să le vâri în cap o asemenea bazaconie. Cei mai diletanți, mai spoiți pe la suprafață, s-ar putea să te bage în seamă, dar, când îți vor relua „argumentul”, își vor da seama și ei cât de lipsit de substanță și coerență este acesta și se vor simți frustați, mai ales dacă îl vor folosi în discuții cu cei mai avizați. Alții care, pe bună dreptate sau din porniri estetice inexplicabile, îi „înjură”, denigrează sau neagă pe cei doi subiecți ai exercițiului publicistic, Cărtărescu și Patapievici, nu își vor schimba părerile în fața unui rațíonament de asemenea subțirime, pe când cei ce cad pe spate de plăcere ori de câte ori se gândesc la aceiași doi nici nu vor înțelege nevoia de argumente în favoarea tezei că ei, domnii Cărtărescu și Patapievici, sunt subsolul, baza, pilonii și cornișa edificiului cultural românesc.
Singurii care mai rămân de impresionat sunt cei ce finanțează publicația în care se scriu asemenea copilării. Oare ăștia din ce categorie „culturală” fac parte?

8 comentarii:

  1. Ani la rând, am, cumpărat și am citit „Dilema„, recunosc-niciodată în întregime.. era vineri, aveam locul preferat, fotoliul preferat, citeam cu un fel de voluptate a plăcerii de a (re)găsi, într-un ocean de incertitudini, oaza de frumos.
    Începeam și mă întorceam , tot acolo, cu pagina Doamnei Tita Chiper.
    Târziu am aflat că fusese soția scriitorului, mort la cutremurul din 77, Alexandru Ivasiuc, autorul foarte interesantului roman ”Păsările„ .
    Ce cuplu extraordinar trebuie să fi fost!

    Istorisirile ei captivante,vorba plină, detaliul, evocarea, zidul de iluzii, alteori vorba tăioasă, îmi dădeau acea senzație de confort sufletesc total, pe care rar mi-a fost dat s-o am. Ce interviuri, nici nu-ți vine să crezi- Shirley Temple, echipajul Apollo, Corneliu Coposu, Alecu Paleologu, dar și cu oameni simpli- un dricar, o croitoreasă, un croitor, după interviu zicea că a primit vreo câteva telefoane în care era întrebată cât ”ia „ respectivul domn pentru un costum..
    N-am reușit să cumpăr, nicidecum să citesc feliile ei de viață, adunate ”Într-o lumină orbitoare”, deși mi-am propus în câteva rândururi..

    Adunasem „Dilemele „ în teancuri, în biblioteca mea de la țară- în două numere îmi publicaseră și mie niște consemnări. Și unuia dintre fiii mei.
    Brusc, stratul de „Dileme „ și-a întrerupt creșterea...

    Cu sau fără vrere, mă gândesc la Eminescu-„ Ideea valorii este ( foarte) relativă, căci fiecare o măsoară după intertesul său„.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă invidiez, din nou, pentru plăcerea dobândită prin aderarea la lectura periodică culturală. Ce bucurii trebuie să fi trăit, săptămânal! Eu nu m-am putut bucura la fel. Cred că, în anii 1990, citeam altceva, mai aproape de interesul meu profesional. Așa că vorbelor frumoase nu le-am mai făcut loc. Poate am greșit pe vremea aceea, dar, pentru mine, Dilema a fost un loc al certitudinilor contondente: doar cei ce publicau acolo aveau dreptate. Toți ceilalți trebuiau ori să fie de acord, ori se constituiau în „mișcare anti-cultură”, ori în „neo-comuniști”, ori în „prostime”. Cum nu făceam parte din nici una dintre aceste categorii, am preferat să nu citesc deloc Dilema. Așa că am ratat și contribuțiile dumneavoastră și acum îmi pare rău.

      Ștergere
  2. Iau ca o glumă faptul că ați ratat contribuția mea, era la „ dilematici din toate țările..„.
    Dacă o găsesc în arhiva blogului, o să dau un semn.
    Am mai trimis pe acolo niște mesaje, dar cum „nu se încadrau în tiparul casei„, au trecut la coșul de gunoi.

    RăspundețiȘtergere
  3. http://incertitudini2008.blogspot.ro/2008/05/peisaj-de-cartier.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru „link”. Foarte reconfortantă relatarea peisajului de cartier! „...Rasturnati pe doua banci, asezate fata in fata, ca abia poti trece, mai multi tineri, cu freza emo (vad ca eleva mea ma corecteza - nu sunt chiar emo, ci imitatii) scuipa, dupa modelul "Margelatu", cojile de seminte, cu sonorul dat la maxim, direct pe trotuar...”

      Ștergere
  4. Voiam să spun că anișorul 1958, deși gârbovit de greutatea ce-i tot apăsase umerii, face o pereche foarte simpatică împreună cu apretatul 59.
    M-am tot gândit cum era atunci, aliniasem bastonașele, știam alfabetul, așa că, la prima serbare, am fost împărăteasa cu oglinjoară fermecată.
    Domnișoara Silvia, învățătoarea noastră, a trebuit să găsească alt personaj pentru vrăjitoarea cea rea, pentru că , ambițioasă cum eram și nemulțumită că Făt-Frumos( Rodeanu Cezar, bucureștean, fiul inginerului care venise să repare podul peste Argeș) o salva pe Albă -ca-Zapada( viitoare profesoară de chimie..uitați- vă și dumneavoastră cum este croită lumea asta), voiam , oricum, să am o prestație pozitivă!

    Nu am nicio poză.
    Am doar imagini , undeva într-un colțișor de suflet!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ... Cele mai prețioase imagini, desigur :)

      Ștergere