Planul Maidanezul

Sunt mulți cei care spun că domnul primar general al Bucureștilor Oprescu face bine ce face zilele astea, când, în sfârșit, se „ocupă” de problema câinilor neînsoțiți din Capitala României. Cu toate astea, eu continui să spun că domnul Oprescu face prost ceea ce face în această privință.

Desigur, un asemenea calificativ trebuie justificat. Din păcate, cea mai bună justificare pe care o pot oferi este una rațională. Zic din păcate, deoarece problema maidanezilor este formulată de acest primar general într-un registru emoțional, chiar însoțită de smiorcăieli, ceea ce face ca rațiunea să nu aibă nimic de-a face cu planul domniei sale de rezolvare a ei.

Să încercăm totuși să raționăm asupra planului domnului Oprescu și a calificativului de prost pe care i l-am atribuit. Desigur, calificativul a fost atribuit planului și nu plănuitorului, pentru că acesta din urmă numai de prostie nu poate fi bănuit. De corupție și ticăloșie, însă, da!

Iar cel mai bun raționament, în cazul de față, este unul comparativ. Ia să comparăm noi planul Oprescu cu un alt plan, rațional și întocmit exclusiv pentru dispariția câinilor neînsoțiți de pe străzile Bucureștilor.

Planul rațional pornește de la premisa adevărată că existența câinilor neînsoțiți pe aceste străzi este o problemă de poliția animalelor și nu una de hingheri ori cetățeni revoltați de traiul alături de animalele acestea. Adică, în cazul de față, avem de-a face cu o problemă de ordine publică, în care o autoritate nu impune o lege și nu îi sancționază pe cei ce o încalcă.

Iar autoritatea asta nu poate fi hingherii, nici departamentul primăriei destinat administrării câinilor aflați în proprietatea acesteia. Pentru că, dacă ei ar fi acea autoritate, nu s-ar putea sacționa pe sine, ca cei mai flagranți încălcători ai legilor României cu referire la câini.

Observați, vă rog, diferența față de abordarea domnului primar general Oprescu. Domnia sa zice că este o problemă administrativă, oarecum de ordine internă a primăriei generale, prin care câinii aflați în stăpânirea administrației sale sunt strânși de pe străzi, unde se aflau prin decizia proprietarului, înghesuiți în adăposturi și, ori să fie dați altora decât primăria să aibă grijă de ei, ori să fie uciși. Și, deoarece sunt mulți, să fie uciși în masă. Nici nu mai are rost să elaborăm asupra observației că aceiași primărie este cea ce spune care câini sunt în proprietatea ei și care nu, prin asta putând ridica și ucide, abuziv, câini ce aparțin cetățenilor, sau poate abandona pe străzi alți câini, pe care refuză să îi revendice.

În cazul concret al Bucureștilor, fie că vorbim de 65.000 de câini neînsoțiți pe străzi, cât se laudă domnul Oprescu că are, fie că vorbim de 6 – 8.000 cât ies la orice numărătoare statistică ori chiar mai puțini, dacă îi numărăm bob cu bob, numărul de străzi pe care se află aceștia este tot același, respectiv puțin peste 5.000. Asta înseamnă că prima măsură a planului rațional ar fi să se înființeze o diviziune distinctă a poliției animalelor din București, special pentru câini, care să cuprindă 50 de polițiști și un șef, fiecare având repartizată o zonă cuprinsă din 100 de străzi. Deoarece situația se poate rezolva în maximum 15 săptămâni, acești 50 de polițiști de animale pot fi angajați temorar sau relocați de la alte departamente, pe durata campaniei.

Misiunea acestor polițiști nu va fi să strângă toți câinii de pe străzi, pentru că nici nu ar avea unde să îi ducă pe toți deodată, ci să îi identifice ca fiind neînsoțiți și, apoi, să le stabilească apartenența. După care să îi plaseze în grija celor ce își asumă răspunderea pentru acești câini și care vor garanta că, de acum înainte, câinii nu vor mai fi neînsoțiți în București.

Bineînțeles că, pe timpul identificării câinilor și stăpânilor, polițiștii vor trebui să aplice legea, inclusiv cea penală, pentru fiecare caz în care un câine este violent și fără control. Deja procuratura a stabilit că există o responsabilitate pentru câinii de pe stradă, în sensul că ei aparțin administrației locale. Deci, polițiștii vor putea vedea cum își îndeplinește administrația locală obligațiile și responsabilitățile față de câinii aflați în stăpânirea ei și să ia măsurile legale oridecâteori vor constata abateri de la reguli și lege. De exemplu, polițiștii aceștia vor fi abilitați să constate dacă sunt pe străzi câini ai primăriei ce nu sunt vaccinați sau chiar nu sunt sterilizați și să oblige primăria să rezolve această problemă prin alte metode decât uciderea în masă, pentru că legea nu permite „eutanasierea” pentru că nu au fost serilizați ori vaccinați câinii.

Dacă se constată cazuri în care câinii primăriei sunt abuzați ori tratați cu cruzime de proprietar sau chiar de unii cetățeni mai „vigilenți”, aceiași polițiști ai animalelor ar trebui să îi identifice și să îi sancționeze pe făptuitori, potrivit legii. Desigur, acei bolnavi mintali, care mutilează sau omoară cu cruzime deosebită animalele neajutorate de pe stradă, vor fi tratați ca atare, fie în ospicii, fie în pușcării.

O parte importantă a muncii acestor polițiști ai animalelor, pentru primele 10 săptămâni, va fi să lucreze cu fiecare proprietar de câine neînsoțit în parte, pentru a vedea dacă acesta are condiții de întreținere a câinelui său în conformitate cu cerințele legii. Dacă nu are asemenea condiții, polițistul va căuta soluții de relocare a câinelui la un alt domiciliu, unde ar avea asemenea condiții. Această misiune este valabilă și în cazul câinilor primăriei.

Chiar dacă, în forma actuală, legea le dă dreptul primarilor să își ucidă proprii câini, dacă nu se găsește altcineva să îi adopte, ca proprietar de animale, aceiași primărie este obligată să fie activă în căutarea unui cămin adoptiv pentru câini, nu să stea cu mâinile în sân și să aștepte să treacă două săptămâni, după care să scape de ei prin ucidere.

Ne așteptăm ca pe străzile bucureștene să fie suficient de mulți câini pe care nu îi revendică nimeni și care nu pot fi dovediți că aparțin primăriei, pentru că nu au fost procesați de aceasta până acum, în sensul de marcare a lor. Pentru aceștia, poliția animalelor va trebui să găsească stăpâni.

O soluție ar fi să încurajeze persoane fizice sau chiar juridice să adopte câinii direct de pe stradă. De exemplu, s-ar putea ca o asociație de proprietari de apartamente într-un bloc să dorească să adopte un câine pe care să îl întrețină pe spațiul verde al blocului, cu împrejmuire și adăpost, desigur. Personal, nu văd nicio diferență între o curte de casă din București și un spațiu verde de la bloc, mai ales că multe dintre aceste spații sunt oricum împrejmuite. Într-o asemenea soluție, câinele va fi marcat, vaccinat, sterilizat din fonduri publice și plasat în proprietatea respectivilor locatari ai blocului.

O altă soluție ar fi relocarea câinilor din București la țară, primăria putând să plătească țăranului ce va accepta să găzduiască un câine bucureștean un ajutor de întreținere, egal cu cât ar fi costat să întrețină ea, primăria, acel câine în adăpostul său, inclusiv prețul uciderii sale.

Asemenea soluții pot fi discutate de polițiștii animalelor cu primăria și ceilalți proprietari, ca parte a atribuțiilor lor de serviciu, ori ca misiuni primite special pentru campania de eradicare a câinilor neînsoțiți de pe străzile Capitalei.

Singurul defect al acestui plan comparativ este că e unul rațional, realist și realizabil, transparent și plasabil sub controlul publicului, care ar vedea cu ochiul liber atât acțiunile din cadrul lui, cât și efectele, care vor fi, inevitabil, de durată. Spun că acest lucru este un defect, deoarece îl face inacceptabil pentru primarul general și subordonații săi, croiți să facă altceva decît să rezolve problema.