luni, 25 februarie 2019

De iarna

Iarna e când Pământul se ferește un pic de Soare
Ca atunci când privirea iubirii mă arde prea tare
Și în reflex îmi cobor obrazul spre obrazul tău
Căutând cu buzele mele uscate un unghi de răcoare
Între umăr și gât sub miros de plete în negru părău.

Iarna e un imens pretext ca Marea să înghețe în țurțuri de sare
Al căror ritm se coboară în noi în acorduri gregare
Și ne îndeamnă să tăcem fără nicio părere de rău
Când ne strângem unul în altul într-un gând de uitare
Și sufletul meu devine doar o boare din sufletul tău.


joi, 31 ianuarie 2019

Domnia legii în apărarea natională

Nu există domeniu public mai subiectiv decât apărarea națională. Din două motive principale. 

Unul este că doar în război, în confruntarea armată directă cu un inamic concret, contondent, se poate vedea obiectiv dacă apărarea națională a fost guvernată bine, eficient și efectiv, astfel încât puterea militară generată să poată fi angajată cu măiestrie militară, pentru învingerea acelui inamic. În consecință, în absența acestei validări prin război a politicii de apărare națională, orice apreciere, interpretare, măsurare a rezultatelor acelei politici sunt demersuri subiective. Asta, spre deosebire de oricare alt bun public, cum ar fi sănătatea, educația, mediul, cultura, ordinea publică, în care se vede imediat și cu suficientă obiectivitate dacă politica guvernanților este una corectă sau este una defectuoasă, precum și în ce constă defectul, dacă el există.

Al doilea motiv este că apărarea națională nu se realizează în sine. Adică, niciun guvern nu poate realiza o putere militară și o pricepere de angajare a ei împotriva a orice ar putea să afecteze națiunea.  În asemenea condiții, apărarea națională se calibrează întotdeauna și oriunde în funcție de percepții de securitate națională, de oportunități anticipate, ori de riscuri și de amenințări, a căror identificare și stabilire este întotdeauna un demers subiectiv. 

Înțelegerea profundă și acceptarea caracterului intrinsec subiectiv al domeniului public al apărării naționale este o condiție obligatorie atât pentru publicul suveran, cel în favoarea exclusivă a căruia se constituie orice putere militară, cât și pentru guvernanții care emit și implementează politici de apărare națională, dar și pentru planifiatorii acelei puteri militare. Toți aceștia sunt obligați de viață să aibă o atitudine față de subiectul apărării naționale prin care să transforme caracterul intrinsec subiectiv al ei dintr-o vulnerabilitate într-o virtute. Adică, dintr-o sursă potențială de frică, de dezorientare, de deznădejde chiar, apărarea națională să devină printr-o atitudine conștientă față de ea o expresie a voinței naționale.

Asta, înainte de război. Când guvernanții, planificatorii militari, comandanții și forțele din subordinea lor oferă publicului suveran toate garanțiile posibile că, la război, puterea militară generată în sistemul de apărare națională va fi angajată cu măiestrie și va duce la obținerea victoriei. 

În afara sau chiar deasupra acestor garanții, subiectivitatea specifică apărării naționale se ordonează obiectiv, pe timp de pace, prin două demersuri strategice: prin instituționalizarea profundă și funcțională a domeniului, și prin controlul și supravegherea asupra domeniului.

Instituționalizarea înseamnă realizarea unui complex de prevederi constituționale, de legi specifice, de norme de drept, de proceduri, de sisteme de decizie ierarhizată, de tradiții, cutume, de valori morale, toate ordonând activitatea celor implicați în domeniul apărării naționale, de la președinte sau rege și până la ultimul soldat neinstruit. Astfel încât subiectivitatea specifică să nu fie suplimentată cu subiectivitatea niciunuia dintre cei care realizează și angajează puterea militară a statului. Adică, instituționalizarea asigură nu numai funcționarea coerentă a domeniului, dar și previne ca nimeni să nu poată face ce vrea, în acest domeniu, din perspectiva regulii legale, a normei administrative și a obiceiului împământenit. 

Tot așa, controlul și supravegherea apărării naționale au obiectivul de a ordona subiectivitatea lui intrinsecă și de a preveni ca această subiectivitate să fie exacerbată cu subiectivitatea oricărui element al sistemului de apărare națională. 

Când statul care beneficiază de apărarea națională astfel instituționalizată este o democrație, vorbim despre controlul și supravegherea democratice asupra apărării naționale. Dar un control și o supraveghere permanentă și profundă a domeniului este obligatorie în orice stat, indiferent de forma de guvernământ. În absența unui asemenea mecansim, sau în condițiile în care controlul și supravegherea sunt lipsite de eficacitate reală, în domeniu se instalează liberul arbitru al fiecăruia, de la politician la militar și de la general la soldat, fiecare făcând ce îi trece prin cap, necontrolat, fără frica de consecințe. De unde și loviturile de stat militare, ori războaiele civile.

Este deci evident că atât instituționalizarea cât și controlul și supravegherea devin în asemenea condiții centre de greutate ale sistemului național de apărare. Scoaterea acestor centre de greutate în afara amprentei bazei de susținere duce automat și cu necesitate la prăbușirea întregului edificiu. Dar și deplasarea lor necontrolată dintr-o parte în alta, în interiorul amprentei bazei de susținere rezultă întotdeauna în zgâlțâirea serioasă a edificiului apărării naționale, cu consecințe dramatice pentru întreaga națiune, care devine astfel vulnerabilă la agresiuni tipice și atipice, din afară și din interior.

Vorbim de fapt despre domnia legii în apărarea națională. Când legea domnește, adică atunci când ea ocupă locul său în edificiul instituționalizat complet, precum și când, pe baza legii, controlul și supravegherea funcționează deplin, este imposibil ca centrele acestea două de greutate ale edificiului apărării naționale să fie afectate în vreun fel. 

Și invers. Când domnia legii este înlocuită voluntar cu cheful guvernanților, cu interpretări personale ale legislației, cu ignorarea tradițiilor, cutumelor, obiceiurilor împământenite, cu certuri între cei obligați de sistem să îndeplinească funcții de decizie și de comandă în sistem, precum și când alte elemente decât cele abilitate prin lege intervin în actul de control sau de supraveghere, atunci ne este clar că asistăm la un atac împotriva acestor două centre de greutate. 

Cât timp ele, centrele de greutate, se vor menține în interiorul amprentei bazei, vom asista la zgâlțâiri ale edificiului, ceea ce va duce la slăbirea lui considerabilă. Dar când vor depăși acea amprentă a bazei, edificiul apărării naționale se va prăbuși fără îndoială și fără refacere automată.

Asistăm de la o vreme în România la demersuri publice de zgâlțâire a edificiului apărării naționale în ceea ce privește domnia legii, sub toate formele imaginabile. Vedem ignorarea cu bună știință a legii, așa cum vedem entități statale fără nicio abilitare constituțională sau legală, cum intervin ele în actul de decizie strategică și cum impun ele un control inacceptabil asupra militarilor. Vedem cum pretextul se suprapune peste regulă și cum demnitarii și comandanții responsabili, trecuți printr-un control de validare a calității de decizie specializată, sunt înlocuiți prin șiretlicuri cu demnitari și comandanți inepți, analfabeți funcționali, marionete evidente, mânuite din umbră sau chiar din întuneric de cine știe cine. Inclusiv de eventuali inamici identificați sau potențiali ai națiunii române.

Iar edificiul se zgâlțâie, fără îndoială. Faptul că nu s-a prăbușit încă nu înseamnă că demersurile de zgâlțâire a lui nu au succes. Ele au și un succes imediat, dar au și succesul acumulării treptate a tensiunilor necesare scoaterii centrului de greutate în afara bazei de susținere a acestui edificiu.

Succesul imediat se poate măsura în diminuarea încrederii publicului în capacitatea Armatei României de a genera putere militară în folosul exclusiv al acestui public, în diminuarea și chiar pierderea încrederii în Președintele României că își mai poate îndeplini rolurile sale constituționale, atunci când vine vorba despre apărarea națională, în diminuarea capacității Armatei României de a fi un aliat onest și capabil în NATO, precum și de a fi un partener coerent în parteneriatele strategice cu componentă de putere militară.

Toate astea, fără să avem vreun inamic identificat. Avem doar politicieni în fruntea acestui domeniu al apărării naționale, membrii ai guvernului specific, care este Consiliul Suprem de Apărare a Țării, politicieni ce lucrează la lumină pentru șubrezirea sau chiar pentru dărâmarea edificiului de putere militară. Și mai avem un public național în rolul de spectator clandestin, fără bilet de intrare, la spectacolul oferit de toată această tărășenie.