joi, 11 martie 2021

Ca din carte

 Din Carte aflu că sufletul cu care te iubesc atât de tare

Este al lui Dumnezeu, care mi l-a lăsat mie

O clipă doar, cât să trăiesc cu el și să te iubesc pe tine

Doar ca să i-l dau Bunului la sfârștiul clipei

Iar Bunul Dumnezeu o să mă judece

Despre cât de mototolit sau de împodobit îi vine înapoi

Sufletul Său, dat mie în grijă pentru o clipă, fără să mă întrebe.


Doar tu poți fi salvarea mea la judecata aceea

Doar tu poți să mărturisești că ai împodobit suflarea mea

Cu nestemate și smaralde și perle de abis strălucitoare

De fiecare dată când ți-am spus că ție îți dau iubirea

Iar tu m-ai sărutat pecetluit ca răspuns de confirmare

Că la sfârștiul clipei vei trimte veste din poveste

Lui Dumnezeu și cui o mai vrea să știe despre mine.



luni, 25 ianuarie 2021

Icoana leonardinană

„Veramente mirabile e celeste fu Lionardo, figliuolo di ser Piero da Vinci, e nella erudizione e principii delle lettere arebbe fatto profitto grande, se egli non fusse stato tanto vario et instabile.” În traducerea mea vulgară (italiana învățată pe stradă, printre romani): „Cu adevărat minunat și ceresc a fost Lionardo, fiul lui Ser Piero da Vinci, și ar fi făcut profituri majore cu erudiția și principiile ca la carte, dacă nu ar fi fost atât de diversificat și de nestatornic.” (Vasari, Giorgio. La vita di Lionardo da Vinci: Pittore e scultore fiorentino. In Girogio Vasari. Le vite - Edizione 1568 (Italian Edition) . Kindle Edition, loc. 11340) 

Așa își începe Vasari cel de-al treilea paragraf din capitolul dedicat lui Leonardo, în cartea sa de referință. Până aici, Vasari stabilise deja că nu existase vreun intelect comparabil cu Leonardo, care era nu numai formidabil de inteligent, dar și frumos fizic, și extrem de talentat. Combinație care definește genialitatea, neîndoielnic. Sau darul divin, în accepțiunea secolului al XVI-lea.

 

Pentru textul de față, ar fi suficientă această introducere a autorului tabloului deținut de Muzeul Louvre, cu dimensiunile 77 x 53 cm, ulei pe panou de plop și inventariat cu titlul în italiană „Ritratto di Monna Lisa del Giocondo”, adică faimoasa La Gioconda. Sau Mona Lisa, cum este numită în literatura de limbă engleză (La Joconde, în franceză).

 

Proveniența acestui tablou e certă: La moartea lui Leonardo, în 1519, tabloul acesta a ajuns în posesia unui colaborator apropiat și permanent al pictorului, care l-a vândut regelui Franței Francis I și de atunci se află în proprietatea și inventarul națiunii franceze, fiind expus în diferite locuri, de-a lungul istoriei sale de peste jumătate de mileniu (inclusiv în dormitorul lui Napoleon), dar mai ales la Muzeul Louvre, unde se află și astăzi.

 

Aflat sub un ecran de protecție transparent, tabloul Giocondei este privit de peste 10 milioane de vizitatori ai muzeului, în fiecare an. Eu l-am văzut de câteva ori, la granița dintre secole, într-o altă sală și cu o altă protecție, decât cele din prezent. De fapt, și eu și milioanele de vizitatori ai săi doar ne-am aflat în aceeași încăpere cu tabloul, că de văzut nu ai ce să vezi mare lucru, de după ecran, de la o distanță de câțiva metri, cu o lumină artificială studiată pe el, iar tu fiind înghesuit în fel și chip de toți cei veniți să consemneze pentru tot restul vieții lor că au fost la doar câțiva pași de faimoasa Giocondă. 

 

Diverse surse credibile de istoria artei, incluziv studiul compoziției și materialelor din care este realizat tabloul acesta ne lasă să înțelegem că nu a fost singurul tabloul cu subiectul Ritrattto di Monna Lisa del Giocondo, creat de Leonardo, în atelierul său toscan. Cei care consideră că toate aceste surse vorbesc însă doar despre Gioconda de la Louvre constată date conflictuale ireconciliabil pentru anul sau perioada în care ar fi fost pictat efectiv portretul Mona Lisei. 

 

Din toate astea, pentru discuția de față, este suficient să rămânem cu certitudinea că, indiferent câte alte tablouri cu aceeași temă ar fi pictat Leonardo sau ar fi fost pictate în atelierul său, indiferent de cine ar fi fost ele comandate și indiferent de cine ar fi fost văzute, copiate și referențiate în timpul vieții genialului Leonardo, acest unitar portret al Giocondei este fără îndoială o creație a lui Leonardo, cel despre care vorbește atât de înălțător Vasari și este un tablou ce nu a părăsit niciodată atelierul pictorului, până la moartea sa, indiferent dacă a fost pictat cu doar patru ani înainte de acea moarte, cum scrie Vasari, ori a fost pictat cu 10 - 15 ani mai devreme.

 

De ce este important de convenit fără rezerve acest lucru? Deoarece de el depinde dezlegarea misterului Giocondei.

 

Nu mă refer aici la niciunul dintre așa-zisele mistere, care sunt toate niște speculații menite să atragă atenția asupra speculatorului, în condițiile în care nu există argumente istorice care să le susțină (cum nu există nici argumente care să le infirme, că atunci nu ar mai fi speculații). De exemplu, este o simplă speculație să răspunzi la întrebarea: oare chiar Monna Lisa del Giocondo, cea despre care Vasari ne spune că ar fi fost soția lui Francesco del Giocondo, este cea din tablou? Oricare răspuns este la fel de valabil, atâta vreme cât nu avem vreo poză de-a doamnei Lisa del Giocondo, ca să o comparăm cu portretul.  


Ne referim doar la două mistere esențiale: ce relație a avut pictorul cu pictura sa și de ce zâmbește doamna din tablou.

 

Ca să nu fie tot simple speculații, răspunsurile la aceste două mistere esențiale trebuie căutate exclusiv în tabloul de la Louvre. 

 

Ce au observat toți cei care au privit acest tablou, de pe vremea când era la Leonardo și până astăzi, ar fi că doamna parcă ar fi vie, parcă s-ar uita la privitorul ei, parcă ar fi gata să îi spună acelui privitor ceva plăcut și parcă s-ar afla într-o stare de beatitudine. 

 

Sunt mai multe explicații provenite din teoria și istoria artei pentru fiecare dintre aceste parcă. De exemplu, s-a observat din primul moment că abandonarea trasării liniilor de demarcație a feței și a diferitelor componente ale feței personajului, împreună cu plasarea luminii pe piele într-un mod ne mai făcut până atunci conduc cu certitudine la senzația că te uiți la cineva viu și nu la un desen colorat. Aceeași observație este valabilă și pentru mâini. 

 

Dar, cum spuneam, este suficient să ne uităm la o reproducere rezonabilă, în mărime naturală și dintr-o poziție similară cu cea de pe peretele atelierului lui Leonardo, ca să ne dăm seama despre vitalitatea nemaipomenită a Giocondei, dar și despre senzația că este gata să fie amabilă cu noi. Grațioasă.

 

Sunt unii care cred că tabloul nu este definitivat. Că peisajul din spatele Giocondei este doar schițat și că sunt mai multe neglijențe în conturarea lui inițială. Este doar o speculație. Nu avem de unde să știm. Vasari ne spune că Leonardo ar fi lăsat așa tabloul acesta cu intenție, vreme de patru ani. De ce? Nu știm nici asta. 

 

Este posibil ca Leonardo să se fi îndrăgostit de Gioconda din tablou, la cei peste 60 de ani ai săi, și să fi decis că nu îi mai onorează lui Francesco del Giocondo comanda, păstrând-o pentru sine, ca în legenda lui Pygmalion, din Cartea a X-a a Metamorfozelor, a lui Ovidiu, cu care sunt convins că Leonardo era familiarizat. 

 

Dar la fel de posibil este să mergem cu gândul că Leonardo a pictat o icoană la care să se roage. Pe care a luat-o cu el pe unde s-a dus, prin Europa și pe care a ținut-o aproape până la moarte. 

 

Era perioada în care simțea că moartea îi poate surveni oricând. Mai ales că suferise câteva atacuri cerebrale, de pe urma unuia rămânând în ultimii doi ani ai vieții cu o pareză la mâna dreaptă. Nimic mai firesc decât să își confecționeze un obiect de venerare, de rugăciune. O icoană a Fecioarei Maria, de exemplu. O icoană a Imaculatei. 

 

Care nu poartă verighetă și nici vreun alt semn distinctiv al femeii supuse bărbatului, prin căsătorie. O Imaculată fără vanitate, cu o poză calmă și destinsă, cu mâinile împreunate lejer, o prezență feminină care nu se gândește la sine, ci la cel care se roagă la ea. Și îi zâmbește, privindu-l în ochi. Zâmbet pentru privitor, nu pentru vreun gând secret. Care zâmbet să îi dea încredere privitorului că rugăciunea lui este ascultată.

 

Ce spun eu aici nu mai este speculație. Fiecare dintre aceste elemente sunt identificabile fără niciun efort în tablou. De fapt, în orice reproducere rezonabilă, că tabloul propriu-zis este, cum spuneam mai sus, în afara limitelor de studiu profund, cu ochiul liber.