miercuri, 25 ianuarie 2023

Să râdem cu incultura de limbă engleză

În limba engleză, un idiom sau o expresie idiomatică este acea construcție verbală, constituită dintr-un cuvânt sau mai multe, care are un înțeles figurativ, adică altul decât ar fi suma înțelesurilor fiecărui cuvânt în parte. Înțeles ce nu poate fi stăpânit decât dacă utilizatorul stăpânește și suficiente repere culturale, din civilizația de limbă engleză. 

    De aceea, o parte semnificativă a învățării limbii engleze trebuie întotdeauna dedicată familiarizării cu cultura și civilizația din arealul extins, de limbă engleză, de pe Glob. Și tot de aceea, alături de dicționarele de cuvinte, întâlnim și dicționare de fraze și de expresii idiomatice ale limbii engleze.

    De exemplu, expresia ”it goes without saying” nu se traduce în românește cu dicționarul de cuvinte englez-român (care ne-ar da: lucrul acela/it/ pleacă/goes/ fără/without/ să spună/saying/), ci cu dicționarul de idiomuri, din care rezultă că expresia ”it goes without saying” înseamnă „se înțelege de la sine”.

    Eu am învățat engleza în familie, exact la fel ca un copil preșcolar. Adică, fără să învăț simultan și regulie gramaticale ori cele de compoziție a frazei. Dar am urmat cursuri de Engleză și la școală, opt ani în preuniversitar și patru/cinci ani de facultate. Așa că nu mai știu când am aflat eu chestia asta cu idiomurile. Cert este că nu le-am stăpânit (și nici acum nu mă pot lăuda că le stâpânesc pe toate) decât după ce m-am familiarizat cu cultura și civilizația anglo-americană, atât prin cărți, emisiuni, filme, cât și la fața locului. 

    Și mai cert este că nu m-aș apuca să comentez un text idiomatic din engleză, fără să verific mai întâi dacă ceea ce comentez eu chiar așa și este, doar ca să nu mă fac dracului de râs, în fața unui cititor mai cultivat decât mine. Sau măcar mai familiarizat decât mine cu cultura și civilizația de limbă engleză.

    Dar așa sunt eu, mai exigent cu mine însumi. Pentru că eu sunt convins că absența culturii, adică a cunoașterii despre cultura și civilizația cuiva, înseamnă incultură, chiar dacă se relevă doar într-un caz particular.

    Cu titlu de amuzament (dacă vreți, cu titlu de ironie răutăcioasă), vă prezint aici un exemplu de incultură idiomatică engleză, la un autor care are ambiția nesatisfăcută să îl interpreteze pe Shakespeare. 

    În prima captură de text, autorul nostru spune că Iago, perfidul personaj din Tragedia lui Othello: Maurul din Veneția, de William Shakespeare (1604) l-ar otrăvi cu vorbe pe generalul său, Othello, așa cum regele uzurpator din drama Hamlet (Tragica poveste a lui Hamlet, prințul Danemarcei), de același Shakespeare (1601), Claudius, îl otrăvise cu otravă-otravă, turnată în ureche (ca să nu lase urme), pe tatăl prințului Hamlet, regele cu același nume, trasformat apoi în fantomă.

    Lăsând la o parte stângăcia metaforei despre otrăvirea cu vorbe turnate în ureche, așa cum altul otrăvise pe altcineva cu otravă turnată în ureche (stângăcie deoarece metafora nu se poate alcătui în interiorul unei comparații, din simplul motiv că metafora este ea însăși o comparație în care este expus doar un singur termen dintre cei comparabili), autorul al cărui text este captat aici chiar ne dă certitudinea că ”to abuse the ear of someone” ar însemna să îi șoptești la ureche.

    Pe când avem aici un idiom, care s-ar traduce cu a abuza de încrederea celui care te ascultă ce îi spui. Te ascultă nu cu urechea, ci cu atenție și cu încrederea că ceea ce îi spui îi este de folos.

    De altfel, a doua captură de text este chiar din Othello, Actul I, Scena 3 (alte rânduri decât cele din referința autorului ironizat de mine aici) și este suficient de cuprinzătoare pentru a putea înțelege oricine că nu e vorba despre abuzarea urechii, ci este vorba despre abuzarea încrederii cuiva. 

    Idiomul englez corespunzător este ”to have someone's ear”. Care nu înseamnă a deține urechea cuiva, ci înseamnă a fi capabil să te adresezi și să dai sfaturi unei persoane deoarece acea persoană are încredere în ce spui (”to be able to talk and give advice to a person because one is trusted by him or her” - Merriam Webster Dictionary). De unde și chestia cu abuzul nu al urechii, ci al încrederii.

    Dar autorul nostru nu și nu! El nu vrea să creeze nici cea mai vagă ambiguitate că se referă la organul anatomic, atașat capului unei persoane. 

    De unde și ironizarea îndreptățită, zic eu, despre incultura sa de limbă engleză. 

    Bietul Shakespeare!






marți, 24 ianuarie 2023

D-ale istoriei

Pentru o perioadă de aproape un sfert de secol (1831/1832 - 1856) cele două „Principate Dunărene” (Moldova și Țara Românească) s-au aflat sub autoritatea Rusiei, care a impus în fiecare dintre ele câte un Regulament organic. 

  Ceea ce era și bine, dar și rău. Era bine pentru că aceste principate se apropiau prin regulamentele organice (care erau un fel de pseudo-constituții) de ideea de stat și era rău pentru că aranjamentele statale din regulamente erau de tip feudal, în esență. Adică, îl legau pe țăran de munca câmpului ce nu îi aparținea și nu permiteau industrializarea decât sub forma micilor meseriași (bresle) și a comerțului cu produsele lor.

  Cert este că sistemul de guvernare de tip feudal nu necesita existența statului ca atare, cu constituție, alegeri, servanți publici controlați de alegători (adică administrație publică), armată, educație de stat, infrastructură rutieră și de comunicații (poșta), justiție egală pentru toți, ordine publică, sănătate publică și așa mai departe.

 Mai mult decât atât, sistemul feudal nu era despre dimenisunile/granițele provinciei/principatului decât în măsura în care suprafețele erau relevante pentru taxare. Adică, era important până unde se întind moșiile și către cine plătește dările moșierul. Atât. Această observație este importantă în ideea că mai multe provincii feudale nu aveau de ce să nutrească vise de unire între ele, dacă dările erau oricum plătite de locuitori fiecărui principe, care, la rândul său, plătea tribut altundeva, în afara și deasupra principatului său.

    În schimb, sistemul industrial era mai ales despre teritorialitate, în condițiile în care teritoriu însemna piețe de materii prime, materiale, forță de muncă, energie, piețe de desfacere a produselor industriale, precum și căile de comunicații între toate acestea. Teritorialitate organizată cel mai potrivit pentru industrie sub formă statală. Stat care să fie suficient de cuprinzător, ca suprafață, și suficient de populat, pentru a putea dezvolta piețele despre care vorbeam mai sus. Mai ales forța de muncă era important să fie statalizată, adică să fie formată și pusă la dispoziția industriei prin asigurarea de către stat a bunurilor publice necesare cultivării, educării, ordonării și sănătății proletariatului.

    De aceea, revoluțiile burgheze, care au dus la constituirea de state de tip industrial, chiar dacă nu au avut succes direct, nemijlocit, nici în Franța, nici în Prusia, nici în Austria, nici în Italia, au fost revoluții democratice, aducând în ecuația de decizie în stat o populație ignorată până atunci, în statul de tip feudal. 

    Și tot de aceea, unirile principatelor/provinciilor de tip feudal în state mari (Italia 1848 - 1871, Germania 1950 - 1871)   au fost expresii ale necesităților de tip industrial.

    Din această expunere de date istorice rezultă că, în 1856, la sfârșitul Războiului Crimeei, prin Pacea de la Paris, marile puteri protectoare (Austria, Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei, Rusia), au decis aranjamente pentru principatele române,  favorabile ideii de scoatere a acestora din era feudală și deschiderii unei ferestre de oportunitate pentru ele, către era industrială. Instrumentală în această direcție a fost insistența Înaltei Porți, care păstra controlul de suzeranitate asupra principatelor (sub protectoratul marilor puteri), de se a pune capăt regulamentelor organice rusești, de a-i îndepărta pe principii de atunci de la putere în fiecare dintre provincii și de a se organiza alegeri pentru conducere și divane.

    Doar așa a fost posibilă unirea acestor două principate românești, inițiată prin algerea aceluiași domnitor și în Moldova și în Țara Românească, la 24 februarie 1859.